Nicolae Labiº a fost iniþiatorul Miºcãrii de Rezistenþã anticomunistã în România. De aici avea sã i se tragã moartea. În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, a fost lovit de un tramvai – conform versiunii oficiale. În realitate a fost un atentat, pus la cale de Securitate ºi executat la ordin. Poetul a supravieþuit pânã pe 21 decembrie, la Spitalul de Urgenþã Floreasca… Perfid ºi cinic construitã ºi dusã la îndeplinire din ordine nescrise, aceastã crimã nu permite nici acum, la peste 50 de ani, o cercetare completã. Documentele au fost distruse sau microfilmate, au fost puse pe duratã nelimitatã în seifurile care ascund secrete murdare “de interes naþional”. Sã ucizi un viitor foarte mare poet al þãrii, înzestrat cu daruri celeste, adãpându-se cu lãcomie din sevele pure ale acestui pãmânt, brusc dumerit asupra jugului, minciunii ºi ororii, precis de neînduplecat, nu e un lucru simplu: urmele, oricât le-ai îngropa, ies mereu ºi mereu la suprafaþã ºi, ca în basmele ezoterice, sângele tânãr cere izbãvirea. Mã numãr printre puþinii martori care se mai aflã în viaþã, colegã de grupã, prietenã ºi pãrtaºã la aceleaºi frãmântãri ale poetului în ultimul lui an de existenþã – tumultuosul ºi sângerosul 1956, când doar pentru o clipã am trãit iluzia libertãþii. Aceastã fericire m-a transformat în martor incomod ºi “nociv”. În realitate, nu aveam nici pe departe carisma ºi puterea lui de luptãtor. Am fost aleasã însã ca exemplu, arestatã ºi condamnatã, pentru cã am organizat ºedinþe “conspirative”, “contrarevoluþionare”, la care a participat ºi poetul Nicolae Labiº. Aceeaºi soartã a avut-o ºi colegul ºi prietenul nostru comun Aurel Covaci, care-l adãpostea pe poetul fãrã locuinþã ºi bani Nicolae Labiº. Campania de înfricoºare prin ºantaj, schingiuire, condamnãri fãrã drept de apel, lipsiri de drepturi civile a fost atât de aberantã, încât ne-a amuþit, pe unii pentru vecie. Aurel Covaci, devenit în 1962 soþul meu, mi-a propus sã nu vorbim, sã îngropãm în adâncul nostru aceastã cutremurãtoare tainã. “Pasãrea cu clonþ de rubin” Familia poetului a ºtiut adevãrul de la început. Rãpus pe patul de la Spitalul de Urgenþã, el le-a mãrturisit tatãlui sãu ºi câtorva prieteni apropiaþi cã a fost împins între vagoanele tramvaiului ºi cã-l cunoºtea pe executant. Singura mãrturisire, din zorii zilei de 10 decembrie, dictatã lui Aurel Covaci, care fusese chemat la dorinþa lui Nicolae Labiº de o voce anonimã, cu un uºor accent rusesc (vocea Mariei Polevoi – dansatoare, n. 1919 în Basarabia), transmite concluzia cum nu se poate mai clarã cã necruþãtoarea “Pasãre cu clonþ de rubin” a doctrinei comuniste s-a rãzbunat pentru nesupunerea lui ºi l-a strivit. Cu ironie amarã trage speranþa cã urmaºii pajurei vor gãsi prin þãrânã urmele poetului Nicolae Labiº, care “va rãmâne o amintire frumoasã”. Ultimele trei cuvinte, acel vaer atât de lucid ºi disperat, au rãmas în manuscrisul original, tãiate de Aurel Covaci la cererea celui care urma sã plece demn, împins în abisul morþii de cei pe care i-a crezut cã au suflet ºi idealuri. Mã voi rezuma în textul de faþã doar la ceea ce cunosc despre cum s-au petrecut hãrþuirea, lupta ºi soluþia finalã dintre poetul Nicolae Labiº ºi organele Securitãþii statului în toatã ierarhia lor în cele trei luni ale toamnei anului 1956. De cum a venit, atras de mirajul Capitalei în anul 1952, tânãrul Labiº, romantic revoluþionar, cum se spunea pe atunci, încercând sã scrie în pas cu cerinþele epocii, a înþeles cã îndrumarea falsã ºi restricþiile care i se impuneau nu pot fi admise. Inteligenþa scotocitoare, talentul debordant au declanºat ura ºi invidia colegilor de la ªcoala de Literaturã (Nicolae Stoian, Gh. Tomozei ºi alþii), dar, mai ales, din partea responsabililor cu “tinerele talente”: M. Beniuc, Marcel Breslaºu, Gogu Rãdulescu, Mihai Gafiþa º.a. Pentru cã Labiº nu s-a supus, a refuzat oblãduirea cuiva, consider cã, de atunci a început sã i se constituie dosarul de urmãrire. Directorul ªcolii de Literaturã îl credea pe Labiº “un rãtãcit” cu idei “dãunãtoare” ºi a creat în jurul lui o reþea informativã dintre colegi, obligaþi, de spaimã, din laºitate sau din dorinþa de parvenire, sã scrie ºi sã depunã regulat note informative despre lecturile interzise, ideile rãzvrãtite ºi tot ce pãrea suspect la acest ciudat coleg cu aspect de copil nãstruºnic ºi generos. Concret, se perindã sancþiunile, tentativele de exmatriculare din ºcoalã sau UTM, consemnarea la domiciliu, percheziþiile în camera de la cãmin, urmate de confiscarea cãrþilor interzise. A continuat interzicerea textelor ºi a prezenþei lui la Festivalul Mondial al Tineretului – Bucureºti 1953. În marea lor urã ºi prostie, colegii ºi “victima” l-au pârât pentru “tentativã de viol” asupra naivei Doina Ciurea. Doar Mihail Sadoveanu, care-l simpatiza, l-a mai putut salva de sancþiuni. Cabala activiºtilor ºi lista neagrã a lui Gogu Rãdulescu Ne apropiem de anul 1956, când poetul Nicolae Labiº se hotãrâse sã termine cu “coproducþiile” ºi sã porneascã pe drumul propriu, fãrã îndrumãtori ºi închistãri în lozinci triumfaliste. Într-un interviu dat la Radio în 1956 lui Titel Constantinescu, el numeºte perioada ªcolii de Literaturã “Treapta limpezirii”. Citez: “În aceastã etapã m-am format prin luptã. Dogmatismul, birocraþia, iatã niºte scorpii care circulau cu violenþã pe atunci în domeniul fraged al tinerei noastre literaturi… dar nu m-am închinat cum, vai, au fãcut-o unii colegi nimerniciei…”. Labiº primeºte riposte dure: La Plenara secþiei de poezie de la 29 mai 1956, în referatul lui M. Petroveanu (soþul Veronicãi Porumbacu) îi caracterizeazã poeziile ca dominate de “apãsare ºi tristeþe lipsitã de obiect”, iar Mihu Dragomir îl acuzã de “asimilarea excesivã a unor poeþi dintre cele douã rãzboaie (Ion Barbu ºi Tudor Arghezi)”, ca apoi, la primul Congres al Scriitorilor din iunie 1956, sã-l învinuiascã de “snobism, evazionism, influenþe ale ideologiei burgheze, infiltraþii liberaliste, slabã pregãtire ideologicã, lipsã de contact cu realitatea, precum ºi confuzii cu privire la raportul dintre libertate ºi îndrumare”. Atmosfera de suspiciune, intrigile din tagmã, piedicile puse sub diverse pretexte la publicarea volumului aºteptat ºi a unor poezii trimise la reviste, lipsa de bani îl izoleazã, dar cel mai mult îl înspãimântã chemãrile la ordin cu ameninþãri din partea Securitãþii. ªtia cã este trecut pe “lista neagrã” întocmitã de Gogu Rãdulescu (prezent în tribunã pânã în ultima zi a lui Ceauºescu), care primise de pe atunci sarcina ca, sub pretextul unor discuþii sincere” cu tinerii scriitori, sã afle ºi sã informeze Securitatea ce idei duºmãnoase îi frãmântã în tainã. “Labiº a fost ales pentru a exemplifica urmãrile posibile ale nesupunerii”, declarã cu toatã rãspunderea ziaristul ºi apropiatul prieten pânã la moarte, Portik Imre, în memoriile sale postume, apãrute abia în anul 2005, dupã pãrerea mea, cea mai autenticã, dezinteresatã ºi bine informatã consemnare dintre cele apãrute pânã acum. Presentimentul morþii Pe parcursul anului 1956, cred cã prin varã, se mutã de la adresa de pe Str. Odobescu, unde locuiau în comun fraþii Raicu, D. Carabãþ, Gh. Mãrgãrit (sporadic mai dormea ºi pe la Ion Bãeºu sau Lucian Pintilie). Ceruse o camerã de la Uniunea Scriitorilor, dar nu primeºte. Colegul sãu, mai în vârstã cu trei ani, Aurel Covaci, generos ºi ocrotitor, îi oferã sã împartã, ca între fraþi, camera cu chirie de la ICRAL de pe Strada Miletin nr. 14. Dormeau într-un pat, îºi împãrþeau bruma de mâncare, þigãrile ºi paharul de vin, dar mai ales nedumeririle, spaimele ºi hotãrârile. Din acel septembrie 1956, eu, Stela Pogorilovschi, studentã la Secþia de Literaturã ºi Criticã Literarã, anul III Filologie, am devenit prietenã apropiatã, confidentã, împãrtãºindu-le durerile ºi bucuriile zi de zi. Am povestit în douã cãrþi apãrute – “Timpul asasinilor”, Editura Libra, 1997, ºi în “Persecuþia”, Editura Vremea, 2006 – parte din documentele memoriei mele care se referã la acel anotimp zguduit de istorie, a cãrui amprentã a rãmas ca un sigiliu sacru impregnat în fiinþa mea fagilã, maturizând-o. Le voi relua curând în altã parte, întregindu-le mai ales pe cele despre poetul supravegheat ºi voi povesti cum, împotriva raþiunii lui salvatoare, destinul, adicã propria lui structurã spiritualã, înfruntând “maºina infernalã”, îl împingea spre pieire. De altfel, în majoritatea poeziilor de atunci, presentimentele, ca în tragediile antice, dominã ºi ne copleºesc. Aurel Covaci le cunoºtea cel mai bine, i-a citit primul epitafurile despre care, cu nesãbuinþã, regretatul Laurenþiu Ulici mi-a spus: “Poetul ºi-a regizat singur moartea”. “E un ºtreang în adâncul genunii Ce mã spânzurã invers spre cer” Voi încerca acum sã desluºesc semnificaþia “nopþilor de coºmar”, adicã a trãirilor din poeziile scrise sau dictate lui Aurel Covaci, câte s-au mai pãstrat, din cele douã nopþi esenþiale: Noaptea Sfântului Andrei – 30 noiembrie 1956 ºi 2 decembire 1956 – Ultima zi de naºtere, la împlinirea a 21 de ani. Cele din Ultima Noapte au fost descoperite de mine acum un an în Muzeul de la Suceava, “Fondul Nicolae Labiº”, la care nu am avut acces pânã recent, dupã cum, timp de peste 50 de ani, nu am fost invitatã niciodatã sã onorez vreo festivitate dedicatã poetului… Din noaptea Sfântului Andrei s-au pãstrat doar trei poezii ale coºmarului care acum devenise datinã. Labiº se aºezase turceºte peste pãtura patului hârbuit, dar ospitalier, umbra lui din profil apare clãtinându-se pe peretele vãruit (“Umbra mea îºi clatinã/ Limpede var/ Vine ca o datinã/ Noaptea de coºmar”). Aurel Covaci se aºazã, în poziþia lui Buda, în faþa poetului ºi îºi deseneazã unul altuia staturile din profil. Pentru a se încuraja, au scris cu litere mari, în cãrbune deasupra: “Omule, nu te supãra, cã trece ºi asta”. Ca în transã, preluând coºmarul celuilalt, Aurel Covaci compune primul sonet al coºmarului, iscãlit apoi de Nicolae Labiº: SONETUL COªMARULUI Pricepem noi aceastã odihnã chinuitã Când ne cuprinde vraja trãirii efemere, Când ni se aprinde totuºi tãcuta dinamitã Încãtuºatã-n suflet, în creier ºi-n artere? Când somnul, moarte-n uda uitãrilor ne cere Învie în þãrânã cu secetã cumplitã Aceste clare vise, viclene temnicere, Când chiar ºi suferinþa e-n lume urgisitã. Prietene: ne bate-n gol, ca toba, pieptul, Sã strige ca nebunul: acela-i înþeleptul… Când nici mãcar la chinuri noi nu mai avem dreptul. Ne zgârie atâtea satane reci peceþii Deci: care-i vieþuirea ºi care sunt pereþii? Deci: sufletele noastre ne sfâºie pereþii? (Deºi a compus-o amicul eu intim Covaci, o iscãlesc cu brio. N. Labiº) Foaia aceea a fost arestatã ºi ea de Securitate (corp delict nr. 30), dar mai apoi a fost recuperatã. S-a mai pãstrat, brãcuit, începutul celui de-al doilea sonet al coºmarului cu scrisul lui Covaci: Eram, în vis, cadavru, în raclã ºi în groapã… Simþeam în narã izul putreziciunii mele, Dar auzeam tãcerea cum sapã, cum tot sapã, În moartea mea sã scoatã comori de gând ºi stele… O viziune a propriei morþi, dar ºi a acelor tainice recuperãri spirituale de dupã. Labiº i-a transmis imaginea în transã poeticã. A treia poezie, fãrã titlu, scrisã ºi compusã de Nicolae Labiº, pe care Covaci o aprobã doar prin iscãliturã, este o mãrturie totalã despre suferinþã. Aici apare imaginea surprinzãtoare a poetului sugrumat cu propria-i faºã de prunc, atârnat cu capul spre adâncul genunii ºi cu picioarele invers, spre cer: Mã doare tot: visul, cuvântul, somnul, viaþa ºi vântul. Mã doare cel pe care îl iubesc. Bogat ºi sãrac. Mã doare haina, mã doare cãmaºa, Mã doare scutecul, mã doare faºa, Faºa aceasta a fost prima funie Ce m-a sugrumat, dar acum E un ºtreang în adâncul genunii Ce mã spânzurã invers spre cer. “Pasãrea cu clonþ de rubin” – manuscris “Iatã, acesta este omul care a vãzut Adevãrul” Semnificaþia acestei obsedante imagini am dezlegat-o abia dupã descoperirea celui de-al doilea set de poezii dictate, iscãlite ºi datate de Nicolae Labiº din cea de-a doua noapte de coºmar, la 2 decembrie 1956. Le-am recunoscut imediat dupã caracteristica foilor rupte dintr-o mapã de birou, dar, mai ales, cã multe sunt stenografiate total sau parþial. Caligrafia este a lui Aurel Covaci, stenografia de asemenea… M-am gândit, emþionatã, cã hieroglifele pot acoperi taine ascunse, ultimele gânduri intime ale poetului, peste care au trecut 50 de ani ºi atâtea priviri scotocitoare, plus competenþa ºi vigilenþa “poetului prinþ” Gheorghe Tomozei, care, stãpân pe toatã arhiva, nu a avut interesul sã se ocupe de ele. Mi s-a permis xeroxarea. Pe parcursul anului 2008, le-am descifrat cu ajutorul a douã doamne stenografe supercalificate. Apar acum, pentru prima oarã în formã tipãritã. Doar câteva, scrise de mânã, au fost rupte din context ºi prezentate fãrã semnificaþii în alte pãrþi. Le veþi citi ºi veþi înþelege disperarea poetului, care, “îngrozit de temnicer”, “înainte de gol”, “înainte de focul suav, zâmbitor de pistol”, se adreseazã “omului de pe marginea patului”, care i-a însoþit “nefericirea nopþii de coºmar”. Spânzurat cu capul în jos de un iadeº, lasã aceastã ultimã chemare “nu scrisã, ci dictatã”, þipând în van “ajutor”! Ultimele lui concluzii, concentrate în 13 versuri, i le-a încredinþat lui Covaci, poate cu rugãmintea de a nu le face publice niciodatã. E vorba despre poezia “Credo”, o viziune a omenirii laºe ºi a puterii lui Satan pe pãmântul patriei, datã de Dumnezeu altar Poetului. Despre simbolistica Spânzuratului din cãrþile de Tarot, explicatã succint de doi mari scriitori ocultiºti, sunt necesare explicaþii: Eliphas Levi (secolul al XIX-lea): “Spânzuratul este un simbol al lui Prometeu, cu picioarele în cer ºi capul atingând pãmântul, adeptul liber ºi mânat de sacrificiu care dezvãluie oamenilor secretul zeilor ºi care pentru asta este ameninþat cu moartea”. Teologul Leonid Uspenski, în cartea cu poeme în prozã, zice despre Spânzurat: “Iatã, acesta este omul care a vãzut Adevãrul. O nouã suferinþã, mai mare decât poate provoca vreodatã orice durere omeneascã…”. Nicolae Labiº spune totul despre el ºi despre epoca celui rãu. Prin ultimele lui mesaje mi se confirmã ceea ce aflasem: Nicolae Labiº, structural, avea toate datele unui viitor mare iniþiat. Primele taine le-a aflat de la profesorul sãu de limba românã, V. Gh. Popa (condamnat la 16 ani de închisoare politicã), discipol ºi apropiat al lui Vasile Lovinescu. Profesorul de la liceul din Fãlticeni este cel care i-a deschis ochii spre frumuseþea, profunzimea ºi tâlcul folclorului strãbun. Nicolae Labiº are chiar o culegere proprie de poezii populare de toate genurile, printre care basmul Lostriþa, care aminteºte prin similitudini mitologice de mitul lui Oedip. Scenarii ºi dovezi Despre aºa-zisul accident de tramvai din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, cãruia i-a supravieþuit pânã la data de 21 decembrie, s-a tot scris timp de mai bine de jumãtate de secol. Cu greu se poate dovedi care este adevãrul, mai ales cã au rãmas extrem de puþine ºi verosimile documente. Serviciul kafkian al Securitãþii, departamentul de dezintoxicare, prin sumedenie de agenþi, chiar ºi din rândul scriitorilor, au împrãºtiat drept adevãruri versiuni aberante despre cum s-a petrecut crima ºi cine poate fi autorul ei. Serviciul despre care am vorbit primea sute de note informative ºi întocmea apoi dosare pe baza minciunilor clocite tot acolo. Astfel, voi da ca exemplu doar câteva variante: 1. Labiº era atât de beat, încât s-a vârât singur sub tramvai; 2. Labiº a bãut cu Covaci, iar în staþie acesta l-a împins sub tramvai, furându-i ºi ceasul de la mânã. Aceastã faptã ar avea douã explicaþii: a) Covaci este bãnuit cã “scopul lui a fost de a-l atrage pe poetul Nicolae Labiº pe linie contrarevoluþionarã, iar, dacã nu i-a reuºit, a trecut la omorârea lui” – extras din documentul CNSAS nr. 62 de la 14 martie 1958, strict secret. Documentul este perfid întocmit, pe baza investigaþiilor lui Gh. Achiºei ºi afirmaþiei Margaretei Labiº, studentã la Filologie; b) Covaci l-a omorât din gelozie, iubeau amândoi aceeaºi fatã; pare hilar dacã nu s-ar fi comandat ºi un roman difuzat pe piaþã, scris de Gabriel Gafiþa. Protagoniºtii sunt doi buni prieteni scriitori, dintre care unul, lipsit de talent, invidios ºi gelos, îl ucide pe celãlalt. Prost scrisã, cusutã cu aþã albã, aceastã versiune nu a prins ºi nu a convins pe nimeni, dar a fost un foarte bun pretext sã-l ciomãgeascã pe Aurel Covaci noapte de noapte în perioada când supravieþuia cu Petre Pandrea în aceeaºi celulã (mie mi-a relatat un martor din arest). Dupã ce ne-au învãþat minte ºi ne-au eliberat din închisoare condiþionat, cu angajamentul de a nu relata nimic niciodatã, fiind pasibili de o nouã pedeapsã, am pãstrat, ca pe icoana unui martir, imaginea poetului Nicolae Labiº, hãituit de pãzitorii ideologiei în care crezuse candid, ca într-un basm, înfricoºat ºi singur, ameninþat cu moartea ºi cu interdicþia. Imaginea acelei ultime nopþi de decembrie, reci ºi ceþoase, despre care Vladmir Maiacovski, victimã a altei revoluþii, a scris: “În astfel de nopþi/ În astfel de zile/ Umblã pe strãzi cu umbre tiptile/ Poeþii ºi tâhlarii”. I-am recitat întreaga viaþã poeziile postume. Aurel Covaci îi imita ºi tonul dulce moldovenesc, cu inflexiuni surprinzãtor de dure, ca dalta unui sculptor cioplitor al cuvintelor limbii româneºti. “Pot flãmânzi zile întregi, dar nu pot sã nu scriu” În momentul de faþã, rãmasã în viaþã, sunt singura care a trãit ºi a vãzut cu ochii proprii grozãvia unei odioase crime ce a retezat prea timpuriu o altã floare de crin întrupându-se într-o zi cât alþii în zece. Doar pentru cei de bunã-credinþã scriu atât cât ºtiu ºi, ca pe un desfãºurãtor, punctez filmul ultimelor zile. 6 decembrie, de Sfântul Nicolae: Se întâlneºte cu prietenul sãu Portik Imre, venit la Bucureºti în delegaþie. I se plânge de lipsa de bani, de lipsa de foc în camera lui Aurel Covaci ºi de rãceala oamenilor care îi erau odatã apropiaþi. Îi citeºte o poezie dedicatã sieºi: “Sunt douãzeci de ani ºi încã unul…”. Mãrturiseºte cã foloseºte cuvintele limbajului comun ca simboluri: “Pentru mine, cuvintele partid, marxism, stegar º.a. au altã semnificaþie decât cea obiºnuitã…”. Îl preocupa faptul cã a cântat în public în repetate rânduri Imnul regal ºi a recitat poezii interzise. Vorbeºte cu Portik despre evenimentele din Ungaria din 1956 ºi consecinþele de la Facultatea de Filologie, arestãri, excluderi. Se hotãrãºte: “Trebuie sã dispar pentru un timp din faþa ochilor lor. Vreau sã dispar din Bucureºti, fãrã urmã”. Hotãrãºte sã plece înainte de Sãrbãtori. Mai spune: “Pot flãmânzi zile întregi, dar nu pot sã nu scriu”. Portik a plecat. 7 ºi 8 decembrie: Se întoarce foarte târziu la locuinþa de pe Miletin 14. Pe data de 8 eu mã întâlnesc cu el ºi-mi cere cu împrumut suma de 5 lei, echivalentul a douã pachete de þigãri Carpaþi. “Hei, Mioriþo, habar n-ai! Nici nu-þi închipui ce mi se pregãteºte” 9 decembrie: Spre searã apare acasã devreme, avertizat de Aurel Covaci cã nu-i va mai oferi gãzduire dacã întârzie nopþile. E foarte flãmând, dar gazda nu are absolut nimic de mâncare. Prânzul îl lua la cantina studenþeascã de pe Matei Voievod. Labiº cere permisiunea sã comande o fripturã pe datorie doamnei Candrea, responsabila restaurantului Casei Scriitorilor. Dumitru C. Micu îºi aminteºte cã l-a vãzut acolo ºi cã a plecat singur. Mioara Cremene, în amplul interviu cu doamna Mariana Sipoº (Editura Universal Dalsi-2000), îºi aduce aminte cã în acea searã i-a ºoptit doar atât: “Hei, Mioriþo, habar n-ai! Nici nu-þi închipui ce mi se pregãteºte…”. În drumul spre casã, cu exact cei 5 lei împrumutaþi de la mine cumpãrã o sticluþã de un sfert din cea mai ieftinã þuicã popularã. Nevoia de comunicare ºi alte aleanuri îl deturneazã spre localul Capºa, încã elegant, pãstrând ceva din parfumul boemei de odinioarã. Labiº nu era beat, o afirmã ºi alþii, o declarã ºi el la Urgenþã. Gustã puþin din þuicã, nu avea bani nici mãcar de o cafea. Între timp, la o masã mai încolo, se aºazã trei bãrbaþi ºi o femeie. În anchetele trucate ale lui Tomozei sunt prezentaþi drept necunoscuþi. Pe cel puþin doi, Labiº îi cunoºtea. Pe unul, încã din 1953, când a avut cu el o altercaþie durã la festivitatea înmânãrii premiului de stat poetului Alexandru Andriþoiu. Acesta i-a spus lui Labiº, cu urã, cã în viaþa sa nu va “pupa” premiul de stat. Labiº se hotãrãºte sã-l batã, dar Aurel Covaci l-a sfãtuit sã se fereascã de el, cãci are meseria de “suflãtor”. Îl chema Iosif Schwartszman, zis Griºa, de meserie pianist acompaniator, alogen basarabean. Femeia, însoþitoarea lui Griºa, pe nume Maria Polevoi, era o fostã dansatoare la Teatrul “Tãnase”. În 1956, dansa în ansamblul artistic al MAI. Sora lui Labiº mi-a spus cã Nicolae Labiº pãrea s-o fi cunocut ºi pe ea, dinainte. Polevoi Maria, nãscutã la Ismail – URSS, la 3 martie 1919, cu domiciliul stabil în Bucureºti, Str. Traian nr. 31. Evident, biografiile lui Griºa ºi a lui Mary Polevoi sunt în multe privinþe asemãnãtoare. Convingerea mea este cã ºi ei au avut rolurile lor, dar documentele esenþiale lipsesc. Eu îi consider agenþi, bazându-mã pe declaraþiile lor confuze ºi contradictorii aflate în filele Dosarului penal nr. I84960/1956, arhivat la foarte scurtã vreme dupã moartea poetului. Tramvaiul 13 Griºa Schwartszman, în acea noapte la Capºa, l-a invitat la masa lor. Poetul, disperat, s-a lãsat ademenit de femeie ºi le-a oferit ºi lor din bruma lui de þuicã. Mai mult, Labiº nu a bãut. I-a invitat la restaurantul Victoria, în subsolul pasajului cu acelaºi nume. Labiº a vrut sã-ºi amaneteze ceasul “Pobeda”, ca sã-i ofere ceva lui Mary, dar nu a reuºit. Apoi, femeia îi propune sã se furiºeze pe cãi diferite ºi sã se întâlneascã în staþia de tramvai Colþea, invitându-l peste noapte la ea. În staþia prost luminatã, apare ºi filatorul Griºa. Mary îl recunoaºte ºi asistã de la o micã distanþã cum poetul ezitã, aºteptând-o, sã ia tramvaiul 13, care iese din refugiul din faþa spitalului, face bucla ºi opreºte uºor în faþa Muzeuluiui ªuþu. Patru persoane aºteaptã sã urce, Labiº e al treilea, dar tot mai ºovãie. Când porneºte tramvaiul, cel de-al patrulea îl împinge pe Nicolae Labiº pe grãtarul dintre cele douã vagoane. Griºa strigã cã cel cãzut e beat, în timp ce Mary, nemaiîndurând grozãvia, spune cã îl cunoºtea pe poetul Nicolae Labiº ºi roagã sã fie dus la spital. Considerând cã victima este în stare de ebrietate, doi bãrbaþi (probabil martorii din staþie) îl târãsc pe propriile picioare, forþând fisura coloanei ºi împreunã cu femeia îl duc la camera de gardã. Lãsat pe jos, nu este nici internat, nici consultat, ci trimis cu un taxi ºi cu femeia mai departe, pânã ajung la Urgenþa de pe Str. Arh. Mincu. Încã erau la Colþea când poetul, conºtient, dã numãrul de telefon al lui Aurel Covaci, ºi Mary îl anunþã în jurul orei 3 dimineaþa cã unul “Labeº” a suferit un accident de tramvai. În memoriile postume ale lui Portik Imre se limpezesc multe aspecte ale aºa-zisului accident. Îngrijorat cã nu a apãrut încã la Covasna, Portik revine la Bucureºti, îl gãseºte la Spitalul de Urgenþã. Portarul îi ºopteºte: “Se spune cã era beat, dar a fost aruncat sub tramvai”. Îl gãseºte complet lucid ºi vorbind coerent. L-a întrebat dacã a primit telegrama trimisã în ajun din spital (10 decembrie) printr-o fatã, Stela. Eu i-o dusesem la poºtã, într-adevãr, dar telegrama nu a ajuns. Aºa cum am aflat din dosarul meu de urmãrire informativã, încã din 1956, printr-un ordin secret, corespondenþa îmi era triatã ºi parþial opritã. În telegramã, poetul se scuza cã nu poate fi punctual la întâlnire, fãrã alte explicaþii. Maria Polevoi: “Am vãzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui“ Am sã extrag câteva fragmente esenþiale, pentru stabilirea adevãrului, din memoriile lui Portik Imre. El reconstituie cu scrupulozitate vorbele lui Labiº din ziua revederii lor, cât ºi cele relatate de Maria Polevoi, apãrutã la Spital pe la ora 3 p.m. ºi acceptând sã stea de vorbã cu Portik circa douã ore, invitatã la masã, la Restaurantul Kiseleff. Informaþiile pe care le-am adunat o viaþã întreagã, insinuãrile din anchetele speciale ale Securitãþii mã determinã sã le acord toatã încrederea. Labiº cãtre Portik: “Nu, n-am fost beat. E adevãrat cã am bãut dupã-amiazã ºi în seara aceea, dar nici mãcar ameþit n-am fost…”; “Nu am cãzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva… Nu aveam intenþia sã iau tramvaiul din mers, fiindcã trebuia sã vãd mai întâi în ce tramvai ºi în ce vagon urcã ea”. Maria Polevoi îl zãreºte ajuns în staþie, dar se rãzgândeºte ºi se retrage în umbrã. “Aveam multe motive ca nimeni sã nu mã vadã cu el. Când a sosit primul tamvai nr. 13, l-am urmãrit cu privirea, având de gând sã nu urc dacã se urcã el. Am vãzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui, continuându-ºi drumul, în timp ce poetul dispãruse”… Despre autorul faptei: “… Sta puþin la o parte, cu mâinile în buzunar, vorbea murdar despre Labiº”. Mariei Polevoi i-a fost fricã toatã viaþa sã pronunþe numele celui care a executat atentatul. Poate cã, pânã la un moment dat, i-a fost complice. Cert este cã sensibilitatea ei de femeie (cine ºtie prin câte vicisitudini trecutã) angajatã în MAI, fie chiar ºi într-un ansamblu, a determinat-o, la data de 10 decembrie, sã se prezinte la Uniunea Scriitorilor ºi sã stea de vorbã cu Mihai Gafiþa (fost ofiþer de securitate) ºi sã-i povesteascã despre cele vãzute cu adevãrat. În felul acesta, sunt informaþi în secret cei care aveau sarcina de partid sã-l supravegheze pe poetul Nicolae Labiº: Marcel Breslaºu, Mihai Beniuc, Ema Beniuc, Emil Galan. În cursul nopþii de 10 spre 11 decembrie, Mary a primit mai multe telefoane de ameninþare cu moartea. Ulterior, ea a dat de înþeles cã i-ar fi recunoscut vocea lui Griºa Schwartszman. Pânã în 1978, fiinþa aceasta a trãit sub teroarea deþinerii secretului crimei. S-a sinucis atunci când cineva ºi-a amintit de ea ºi a încercat sã o determine sã spunã adevãrul. Satana ºi-a fãcut datoria Cât despre Griºa, încã se mai poate realiza o investigaþie competentã asupra celor douã procese-verbale de ascultare, consemnate de sergentul major Gheorghe Aurelian de la DMC, la ora 2:40, în noaptea de 10 decembrie. În urma celor douã declaraþii confuze ºi mincinoase ale lui, manipulate în continuare de Securitate, se dispune trimiterea dosarului la Procuratura Raionului Tudor Vladimirescu. Concluzia a fost cã, pentru producerea accidentului, vinovat ar fi manipulantul tramvaiului, consemnându-se urmãtoarele: “Întrucât accidentul nu s-a datorat nici cel puþin faptului încercãrii sale de a se urca în vagon, urmeazã a se constata cã (nu) sunt întrunite elementele constitutive ale acestui delict ºi a pronunþa ca atare încetarea procesului”. Mihai Beniuc a avut sarcinã grea. El a trebuit sã-i alunge pe tinerii, pe scriitorii sau pe studenþii înghesuiþi pe coridoarele Urgenþei. Nu pierdea nici un prilej sã-i mustre ºi sã-l dea de exemplu pe Labiº. Îi avertiza la ce ducea faptul sã nu asculþi de îndrumarea partidului. Acelaºi lucru l-a declarat ºi Nicolae Ceauºescu prin anii ’70, adresându-se unei delegaþii de tineri scriitori, sfãtuindu-i sã nu comitã fapte nesãbuite dacã vor sã nu împãrtãºeascã soarta poetului Labiº. A murit când furios, când sperând, pãrându-i rãu ºi iubind cu ardoare viaþa ºi oamenii, implorând în ultimele ceasuri sã i se aducã ozon de pe culmile unde se adapã cãprioara. L-am revãzut pe catafalc în holul Casei Scriitorilor, îmbrãcat în costumul pe care ºi-l cumpãrase cu o lunã înainte din banii pe “Primele iubiri”, scufundat în spuma voalului de mireasã mortuar. Mâna lui finã mi s-a pãrut cã o reþine pe a mea. M-am înspãimântat, cãci i se schimbase chipul. Avea faþa Spânzuratului din Tarot ºi în craniu, din care i se extirpase creierul, i-au bãgat în loc câlþi. Satana, clonþul Pãsãrii cu clonþ de rubin, ºi-a fãcut datoria. Avem dreptul sã ºtim ºi noi ce a ºtiut Securitatea Mai ºtiu cã agentului Schwartszman Isac-Griºa, la scurtã vreme dupã înmormântarea lui Nicolae Labiº, i s-au aprobat actele de plecare definitivã din þarã. Timp de aproape zece zile, Spitalul de Urgenþã, în care poetul trãgea sã moarã, s-a transformat într-un obiectiv strategic, apãrat straºnic sub supravegherea strictã a Securitãþii române. Au instalat filtre discrete, au fãcut fotografii, au dat rapoarte – cred cã existã o sumedenie de documente de acest gen în dosarele care au rãmas deschise. ªi totuºi, “numele lui Nicolae Labiº este necunoscut în arhiva Securitãþii”… Acesta a fost rãspunsul primit de mine, acum patru ani, de la SRI. Stela Covaci – piatza.net]]>

CategoryCauze Naţionale
Write a comment:

Your email address will not be published.

© 2018 Cabinet de avocatura Mihai Rapcea

logo-footer

                

Share via
Copy link
Powered by Social Snap