Sunt douã. Unul cu artã modernã, celãlalt cu vechituri.
Primul vãzut a fost National Gallery, unde mã dusesem mai mult pentru colecþia impresionantã de Turner pe care o au.
Sãli înalte, majestuoase, într-un palat imens, cu camere ce dau dintr-una în cealaltã, ca un labirint fãrã sfârºit. Întreaga istorie a picturii clasice, în special de la renascentiºti încoace, se gãseºte acolo. Impresionantã este per ansamblu pictura italianã, plinã de culoare (o dovadã în plus pentru mine cã lumina în Italia este mai puternicã, mai strãlucitoare decât în alte pãrþi ale lumii); pictura francezilor ºi spaniolilor – cu compoziþiile lor elaborate, dar mohorâte în mare majoritate. Apoi olandezii – de unde se desprinde din pluton Vermeer, cu stilul sãu unic de redare a luminii. Venim mai aproape spre modernism cu francezii, respectiv Renoir – cu luminile lui dulci, Matisse, Monet ºi toatã târla de pictori drogaþi romantici incurabili de la 1900.
În fine, ce vreau sã spun este cã, per ansamblu, atmosfera de la National Gallery impune respect, seriozitate ºi reflecþie. Sunt capodopere muncite prin care artiºtii au cãutat sã transmitã privitorului viziunea lor asupra frumosului – ca ideal al esteticului în artã.
Pleci de acolo plin de curbe, volume ºi proporþii perfecte, cu memoria burduºitã de imagini ce evocã frumuseþea în toate expresiile ei.
Pe mine vizita la National Gallery m-a umplut de sentimentul de perfecþiune al naturii umane, de senzaþia cã suntem de sorginte divinã, sortiþi Eternitãþii.
Apoi am vizitat ºi Tate Modern. O clãdire cu o faþatã desprinsã parcã din scenele din Gattaca mixate cu Brazil, având în centru un turn imens sub formã de horn (ce te duce cu gândul fãrã sã vrei la Holocaust), placat cu cãrãmidã aparentã de mici dimensiuni care parcã îi accentua strivitoarea monumentalitate.
Interiorul este de hangar de avion, un spaþiu imens ºi inutil, menit doar sã impresioneze –fãrã sens. Pe lateralã sunt sãlile – mici în comparaþie cu spaþiul nefolosit. Artiºti puþini, puþine exponate ºi ne-reprezentative – în raport cu bogãþia de la National Gallery. Sãlile sunt minimalist amenajate, în stilul rece de alb/negru/gri specific clãdirilor de tip business. Multe kitsch-uri care nu îºi meritã locul, printre lucrãri care cu adevãrat au ceva de spus. În general senzaþia de ansamblu este aceea cã arta ºi-a epuizat mijloacele de expresie clasice iar artiºtii apeleazã la terapii de ºoc pentru a trece peste indiferenþa privitorului pe care nu îl mai mirã nimic.
Se poartã arta-ambalaj al unor idei, în loc de artã ca mãiestrie în exprimarea frumosului. Nu puþine sunt “lucrãrile” unde privitorul exclamã – inevitabil un “bine, dar asta puteam sã o fac ºi eu !”, chestie cu dublu sens: pe de-o parte îl face pe orice gogoman sã simtã cã are în el un artist, pe de altã parte devalorizeazã sensul artei.
În tot cazul, trecerea de la clasic la modern e ca un duº rece. Ai sentimentul cã Umanitatea a pierdut ceva pe parcursul ultimului secol. Cã industrializarea ºi-a pus apãsat amprenta nu doar pe stilul nostru de viaþã dar ºi pe viziunea noastrã asupra frumosului ºi esteticului.
