ªtiu cã foarte mulþi dintre cititorii blogului au fost surprinºi de subiectele abordate în ultimele postãri: ofrande de luminã pentru sufletul Neamului Românesc, mesajul acelui tânãr despre pedeapsa ce va veni asupra Americii, etc.

Vãd tot mai des la oameni, în special la tineri, cum aceºtia adoptã o atitudine uºor zeflemitoare sau chiar ironicã atunci când vine vorba despre subiecte gen religie, Dumnezeu, Rai, Iad, diavol, îngeri, poruncile divine (alea 10 din Biblie !), Apocalipsã, a doua venire a lui Hristos, Judecata de Apoi, Suflet (ºi vânzarea sufletului cãtre diavol !) sau pãcat. Mai ales pãcatul ! Adevãrurile vechi despre om, creator ºi locul lui în Creaþie au devenit desuete, s-au demodat. Este vremea Domniei Omului, care are pretenþia cã a subjugat materia cu ajutorul ºtiinþei.

Este mult mai cool sã discuþi despre reiki sau ºamanism decât despre creºtinism; despre karmã decât despre pãcat; despre spiritism, channeling ºi clarvãzãtori decât despre ascezã, misticã ºi teologie.

Tot mai des întâlneºti opinia cã dacã ai bani, poþi cumpãra orice: sãnãtate, longevitate, protecþie în faþa calamitãþilor vieþii de tot felul. Bãtrânii îºi cumpãrã organe de transplant, dinþii cãzuþi se monteazã prin implanturi, avem impresia cã putem pãcãli destinul, natura, legile firii cu ajutorul ºtiinþei ºi tehnologiei moderne. Doar moartea ne mai încurcã un pic, în rest universul înconjurãtor a fost cucerit, îmblânzit ºi pus în slujba îndeplinirii dorinþelor noastre.

 

La naiba deci cu opiniile retrograde religioase, nãscute din frica iraþionalã a omului primitiv confruntat cu universul ostil, ale cãrui legi nu le înþelegea ºi care l-au fãcut sã inventeze, cu imaginaþia sa de om ignorant, forþe ascunse ale Naturii, ale cãror personificãri au devenit zeii religilor vechi. Trãiascã deci, noua zeitate a omului modern, Raþiunea – ºi biserica acesteia, ªtiinþa. Doar proºtii, inculþii, þãranii ºi fanaticii îndoctrinaþi mai au nevoie de Dumnezeu în aceste zile. Omul modern râde în hohote de pupãtorii de moaºte, aratã cu degetul lãcomia ºi perversitatea ierarhilor Bisericii Creºtine ºi cere în gura mare Spitale, nu Catedrale. El are nevoie aici ºi acum, de cele de trebuinþã îngrijirii corpului sãu, cãci nu mai crede în suflet ºi nevoile acestuia.

De ce nu mai crede omul în suflet ? Pentru cã a pierdut contactul cu el. În faþa mirajului halucinant al lumii moderne, cu strãlucirile înºelãtoare ale tehnologiei, orice om care îºi poate permite un smartphone îºi gãseºte o poartã facilã pentru a aluneca în iluziile universului virtual, înstrãinându-se de realitate ºi cel mai grav, de el însuºi.

Cuvintele de ordine au devenit joaca ºi distracþia. Rareori, informaþia. Societatea modernã hiper-tehnologizatã este bolnavã de plictisealã. Oamenii cautã în permanenþã, precum drogaþii doza, evadãri din viaþa realã personalã pentru a face faþã unor realitãþi sociale tot mai dure.  Filme noi, jocuri noi, muzicã nouã, clipuri noi, chestii haioase noi. Dacã studiem puþin istoricul navigãrii în virtual, descoperim cât de previzibili ºi de sãraci în preocupãri suntem. Intrãm pe maxim 10 site-uri unde citim ce mai publicã unii sau alþii cu nimic mai breji decât noi. Dãm like la titluri, de multe ori fãrã sã mai citim, mergem mai departe, mereu ºi mereu în cãutare de nou, de senzaþional, roºi de un soi de vierme al lipsei de rãbdare, cu un zumzet de nemulþumire continuã în urechi, cu o senzaþie de insaþietate precum cea a personajelor din poveºti care nu se pot sãtura oricât ar bea sau ar mânca.

Ne e fricã de liniºte, de singurãtate, facem crize dacã rãmânem fãrã net sau semnal la telefon, dovadã a dependenþei noastre cvasi-totale de drogul mirajului tehnologiei.

Iar când ni se “întâmplã” lucruri rele în vieþile noastre, dãm vina pe tot felul de lucruri sau persoane, mai puþin pe noi înºine – sau, mai exact, pe acþiunile noastre anterioare.

Omul modern nu crede în pãcat, pentru cã nu crede în pedeapsa divinã. ªi nu crede în pedeapsa divinã pentru cã nu crede în existenþa regulilor divine ºi a Creatorului care le-a impus.

ªi atunci, cum sã mai acþioneze suferinþa ca remediu spiritual ? Cum sã îºi mai îndrepte omul ochii cãtre Dumnezeu când ºtiinþa îi sare în ajutor, rãpindu-i lecþia spiritualã datã de Creator ? Cãci ºtiinþa, ca o curvã mincinoasã, se pricepe sã dea speranþã, cum este în cazul bolilor terminale, rãpindu-i omului ºansa de a înþelege ºi de a se regãsi în relaþia sa cu Divinitatea. Omul modern sperã toatã viaþa, dus în eroare de promisiunile ªtiinþei, ºi moare disperat, pãrãsit de aceasta.

Cum sã reconciliezi aceastã lume cufundatã în iluziile seducãtoare ale tehnologiei, cu realitatea spiritualã despre care cei mai mulþi oameni nu au nici cea mai vagã idee ?

ªi râdem, plini de îngâmfare, arãtând cu degetul la ceea ce ni se pare a fi prostia sau fanatismul altora, fãrã a vedea cã în realitate poate cã suntem la fel de proºti sau fanatici ca cei pe care îi înfierãm acuzator, unica diferenþã fiind cã noi am pus în locul lui Dumnezeu, ªtiinþa.

Cel mai grav este faptul cã oamenii în marea lor majoritate, nu realizeazã cã lumea este un câmp de bãtãlie între forþele ascunse ale Binelui ºi Rãului. Cã Dumnezeu ºi diavolul existã, iar lupta între aceste forþe se dã în sufletele oamenilor. De fiecare datã când acceptãm un rãu, în viaþa noastrã sau în societate, rãul mai câºtigã un pic de avantaj, de influenþã asupra lumii noastre. Ne permitem sã avem opinii ºi judecãþi personale asupra unor valori fundamentale, ignoranþi cu privire la efectele acceptãrii noastre.

Ni s-au inoculat idei aberante, bazate pe principii “umaniste”, cã:

• femeia are dreptul la avort, cãci e dreptul ei de a face ce vrea cu corpul ei (de parcã ºi l-a cumpãrat de la magazin ºi e proprietatea ei) – uitând cã nu noi dãm viaþa, ci Dumnezeu ºi cã nu deþinem cu adevãrat nimic al nostru ci totul ne-a fost dat cu împrumut, pentru scurtã vreme;

• e uman sã “eutanasiezi” pe cei ce doresc sã moarã, cãci e dreptul lor de a-ºi sfârºi viaþa “demn” atunci când o doresc, uitând cã doar Dumnezeu are dreptul sã ia ceea ce a dãruit.

• E normal sã “trãieºti cum îþi place” ºi sã “faci ce vrei”, atâta timp cât nu deranjezi pe alþii, uitând cã toate faptele noastre au repercursiuni ºi cã mai devreme sau mai târziu, vom rãspunde pentru felul în care am trãit.

În realitate, diavolul ºi demonii lui îºi râd în pumni de rãtãcirea în care au adus Umanitatea, cãci convingând raþiunea omului cã este “uman” ºi firesc sã faci toate lucrurile descrise mai sus, în realitate încalci poruncile dumnezeieºti ºi îþi pregãteºti un viitor de suferinþã.

Poate cã pentru mulþi, aceste rânduri sunã a dogmã ºi fanatism, a convingeri ne-bazate pe nimic, dar sã ºtiþi cã am ajuns la aceste concluzii nu pe baza credinþei oarbe sau a însuºirii unor dogme în mod fanatic, ci analizând lumea în care trãim, vieþile oamenilor ºi experienþele lor de viaþã. Cunosc oameni care din dorinþa de succes, ºi-au vândut sufletul diavolului. Unii or sã râdã zeflemitor, spunând cã respectivii au fãcut o bunã afacere, pentru cã au vândut… nimic, nimãnui (diavolul fiind o plãsmuire a imaginaþiei, în viziunea lor), iar treaba asta funcþioneazã psihologic precum efectul placebo, dându-i încredere respectivului în reuºitã, pe baza legilor autosugestiei.

Alþii or sã spunã ce e doar o figurã de stil faustianã, demodatã. Eu vã spun cã oamenilor respectivi le este fricã sã rãmânã singuri, le e fricã de moarte, le e fricã de oglinzi (nu ºtiu ce or vedea în ele) ºi majoritatea, spre bãtrâneþe, regretã pactul fãcut. O astfel de persoanã care a murit recent mi-a întãrit convingerea cã Dumnezeu ºi satana sunt reali, iar lumea nu este ceea ce pare la prima vedere. Poate cu altã ocazie o sã scriu mai mult despre asta.

Închei aici cu un citat care spune multe despre forþele satanice din zilele noastre: „Educaþia este o armã ale cãrei efecte depind de cine o þine în mâini ºi spre cine este þintitã” – Stalin, 1924

]]>