Greieri pe moarte

Un vechi prieten a încercat zilele trecute sã se sinucidã cu otravã pentru câini. Spre norocul lui, nu a reuºit, a fost salvat la timp. Noi nu mai comunicam de câþiva ani buni pe motiv de o ceartã ne-soluþionatã. Am uitat de tot ºi împreunã cu un alt amic comun, l-am vizitat aproape zilnic pe perioada internãrii la psihiatrie. Da, te interneazã la nebuni pentru suicid, cã lumea nu înþelege de ce un om normal la cap ºi-ar lua singur viaþa.

Dupã un timp de la externare, m-a sunat ºi mi-a mulþumit, spunându-i cã prezenþa mea ºi a celuilalt prieten comun l-au convins din nou sã îºi doreascã sã trãiascã.

Am uitat sã menþionez cã respectivul nu are pe nimeni. Mamã, tatã, sorã, frate, toþi sunt morþi sau lipsã. Nici prieteni nu prea are, cã e destul de în vârstã ºi au cam dispãrut din apropiaþii lui ºi oricum nu e o fire prea sociabilã. Nu a fost niciodatã cãsãtorit, nu are copii. Are doar un câine, la fel de bãtrân ca ºi el. A simþit cã e bolnav ºi vulnerabil, cã nu-ºi mai poate purta singur de grijã, nu mai poate munci sã se întreþinã ºi atunci a decis sã disparã, ca sã scape de probleme. Mi-e milã de el. Dar nu foarte tare. Mai milã îmi este de un copil fãrã mamã, cu un tatã care nu l-a recunoscut ºi nu i-a dat numele, aruncat de colo colo de rude. Mi-e mai milã de copil pentru cã este neputincios, nu are de ales. În schimb, bãtrânul meu prieten a avut de ales. A ales sã nu aibã obligaþii, sã nu se cãsãtoreascã. A ales sã nu punã bani deoparte pentru o securitate financiarã la bãtrâneþe. A ales sã se însingureze, sã îºi îndepãrteze prietenii prin acreala ºi rãutãþile lui meschine. ªi a cules ce a semãnat. Acu 15 ani încercam sã îl însor cu o tipã cumsecade, conºtient de capãtul de linie care îl aºtepta la final, cãci mai vãzusem cazuri. Nu a vrut, a refuzat – probabil datoritã unor complexe personale, nicicând discutate cu nimeni. Astãzi, el este pentru noi, puþinii prieteni care i-am mai rãmas, o povarã. Dacã aº avea de ales, instinctiv aº ocoli astfel de oameni nenorociþi nu de soartã, ci de propriile alegeri. Însã nu pot, port povara prieteniei, cãci îl cunosc ºi mã simt dator moral sã îl sprijin în continuare. Am mai fãcut ºi fac acelaºi lucru ºi cu alþii, nu e un fapt singular. Se pare cã am o apetenþã pentru astfel de oameni, ori ei se apropie ca atraºi de un magnetism al bunãtãþii-pânã-la-prostie pe care  îl posed.

Amicul meu cel bãtrân este la final de cursã. Probabil cã dacã nu va schimba ceva rapid în viaþa lui, va recidiva. Însã observ FOARTE MULÞI oameni în jurul meu care sunt înscriºi pe acelaºi traseu. Eu ºtiu unde îi duce ºi încerc finuþ sã îi atenþionez. Iar ei, fãrã excepþie, se ºterg la cur cu sfaturile mele, evident cu zâmbete politicoase, cãci au nevoie de mine sau presimt cã vor avea în viitor. Cãci ei, în sinea lor, intuiesc care le va fi sfârºitul, însã se mint sau îl ignorã deliberat. Majoritatea sperã în sinea lor sã moarã înainte de decadenþa fizicã, rãpuºi de vre-o boalã îngrozitoare, nedureroasã ºi instantanee, care sã tragã cortina când încã declinul lor nu este evident.

M-am întrebat oare de ce oamenii ãºtia refuzã sã treacã prin toate etapele fireºti ale omului pe pãmânt (copilãrie, juneþe, om cu familie, bunic, oale ºi ulcele) ?! De ce aleg sã se blocheze într-o etapã, de ce refuzã destinul omenesc hãrãzit de cãtre Creator ?

Ei bine, studiindu-i am ajuns la concluzia cã totul a pornit iniþial la ei dintr-o neputinþã nãscutã din frustrare. Nu ºi-au putut asuma un rol ºi au fãcut pasul înapoi. Normal ºi firesc ar fi fost sã încerce din nou, cãci nimeni nu e perfect, cu toþii eºuãm uneori, dar repetãm experienþa pânã reuºim. Respectivii însã, nu mai încearcã. Sunt probabil atât de sensibili ºi marcaþi de experienþã încât o refuzã cu hotãrâre, pentru totdeauna. Apoi îºi gãsesc justificãri, scuze pentru a-ºi accepta noua condiþie ºi pentru a se consolida în hotãrârea lor de a rãmâne acolo, pe teren sigur. ªi viaþa, lumea, prietenii, vremurile curg pe lângã ei, pe fãgaºul clasic, iar ei se simt tot mai însinguraþi, mai diferiþi de cei care au mers înainte. Au sentimentul cã restul lumii normale îi judecã, ºi aºa ºi este. Îi judecãm, pentru cã s-au oprit din dezvoltare, nejustificat iar asta îi face ciudaþi, strãini, demni de bãnuialã.

ªtiu cã respectivii îmi citesc blogul, ºi sper sã se recunoascã singuri, cãci am scris aceste rânduri pentru a-i ajuta sã înþeleagã, înainte de a fi prea târziu. Nu le dau numele, pentru a-i proteja de jena de a fi expuºi judecãþii noastre colective, deºi asta se întâmplã deja.

Eu cred cã principalul motiv pentru care aceºti oameni s-au blocat este egoismul, tradus în propria lor existenþã prin refuzul de a-ºi asuma orice fel de responsabilitãþi aparent gratuite. Refuzul de a avea grijã ºi sprijini un soþ/soþie, refuzul de a naºte/creºte un copil, refuzul de a-ºi construi o carierã, un drum în viaþã, care sã le asigure un confort financiar la bãtrâneþe.

De ce sã suporþi pe cineva, dacã þi-e bine singur ? De ce sã te chinui (uneori) sã creºti un copil, când poþi avea tot timpul tãu, numai pentru tine ? De ce sã munceºti din greu, când poþi trãi confortabil ºi cu puþin (las cã mai vedem noi ce va fi ºi mâine…) ?!

Iar când îmbãtrânesc ºi nu mai pot, fac apel inevitabil la umanitatea ºi bunãtatea ta, solicitându-þi sprijinul ºi ajutorul prin simpla lor prezenþã pe lângã tine. De-aia îmi vine sã îi iau la pumni, sã le car pari pe spinare urlând la ei: “marº la muncã, la cãsãtorie ºi la fãcut copii!”

Pe ãºtia, dacã aº putea, i-aº retrimite sã repete de o mie de ori lecþia cu fabula “Greierele ºi furnica” pânã le intrã în cap ºi îi pricep învãþãmintele.