Arima, Ariminia, Dilmun, Du Gitii          Despre Arima, ținut plin de mister și ascuns în cea mai tainicã ceațã a istoriei, avem totuși ceva ziceri de la meseriașii în falsuri grecești sau elenistice. Gãsim în povestioarele lor cã în þinutul neamului arimilor din nordul Istrului trãia, în vremurile fãrã de început ascuns bine sub pãmânt, monstrul Typhoeu, sau Typhon, fiul lui Tartaros ºi al Gaiei, sau în altã variantã feciorul dupã zisa lor fiind zãmislit numai de Hera, fãrã un principiu masculin. Dihania avea bãtrînețile cernite rãu pentru cã era o întruchipare chiar de la zidirea lumii, un fel de furtunã nimicitoare, un balaur înaripat sau un gigant mai înalt decât munþii, care scuipa foc; la mâini, în loc de degete avea o sutã de capete de dragon ºi, rãsculîndu-se împotriva lui Zeus al grecilor care ajunsese stãpînul cerurilor și pãmîntului, acesta supãrat pe neascultãtor, l-a fulgerat cu fulgerele din dotarea personalã de unde i-a venit și beleaua, cu care îl cunoaște azi întreaga omenire dupã meșteșug elenist.    Alte versiuni, ne zic tot dupã priceperea lor, cã în aceºti munți trãia într-o peșterã fãptura Echidna, un monstru cu trup de femeie, terminat cu o coadã de ºarpe în loc de picioare. Cele douã fiare nimicitoare Typhon ºi Echidna, dupã spusele lui Apollodor în Biblioteca, 2.1.2 și 3.1; Diodor din Sicilia în Biblioteca istoricã, 2.43.3; Hesiod în Theogonia, versul 301 și Pausanias în Descrierea Greciei, 8.18, au dat naºtere mai multor monºtri care au îngrozit lumea veche dar mai ales mințile mincinoșilor, lãsîndu-ne astfel lista urmãtoare cu blãstãmații pãmîntului: Kerberos, Hydra din Lerna, Himaira și Sfinxul. În cele scrise de Dionisie Periegetul, trãitor al secolului ll al erei noastre, îi amintește pe miticii arimaspii cu numele de arimani, iar Homer(secolul Vlll î.e.n.) în Iliada, 2.781–783 spune cã patria lui Thyphon, cel mai renumit titan, era þara arimilor sau Arima, în Odiseea, poetul spune despre acest teritoriu de legendã cã este în þinutul hiperboreenilor din nordul Istrului.          Alte informații despre țara Arima vin de la maestrul mincinoșilor Herodot unde în Istorii, 4.9–10 zice cã gigantul Thyphon s-a luptat cumplit cu jupînul lor Zeus dar a fost învins și pus la poprealã pe vecie. În altã parte a cãrții amintite gãsim o altã poveste despre ținutul legendar de la nordul Istrului unde poposește în muncile lui vînosul Hercule, care, dînd peste stãpîna țãrii numitã Echidna, regina din þara arimilor, o femeie jumãtate om ºi jumãtate ºarpe, pe loc i s-a aprins arzãtorul și din înfierbințeala aceasta s-au nãscut Scythes; Agathirsus ºi Tracus, moºii celor trei mari neamuri arimine – sciþii, geþii ºi tracii – care, dupã zicerile lor se trag din neamul titanilor. În unele povești venite tot de la greci se spune cã arimaspii și-au avut sãlașurile la poalele munților Riphei(sau a Rîpei cum se aude la urechea noastrã) care era Caucazul de la Istru sau Carpații de azi.  Xantos ce a trãit pe la anii 500 î.e.n., fiind printre primii istorici greci care încearcã reconstituirea istoriei triburilor și orașelor grecești pe baza legendelor, în lucrarea Istoria grecilor spune cã, peste ținuturile unde Zeus l-a bãtut mãr pe titanul Tiphon, dupã acele vremuri crîncene domnise un rege vestit cu numele de Arimus sau Arimun. Dar în poezia noastrã popularã Aram sau Arim este numele unui erou iar vitejii care luptã alãturi de el se numeau haramini. Tãbliþele de plumb descoperite la Sinaia l-au scos la luminã pe strãmoºul neamului get, puternicul Moº Arimin. Numele a fost dus în peninsula italicã prin migrația ausonilor fiindcã îl gãsim la umbri unde Jupiter în vechile lor legende mai era numit cu apelativul de Ariminum sau Armunus adicã al ariminilor. Dar și romanii aveau o zicere aparte pentru Jupiter, numindu-l Ruminus, adicã cinstite fețe ale Satanei, un fel de rumun dupã cum scriu și tãblițele de plumb pe care le-ați fãcut dispãrute, iar rãzboinicul Marte cel nãscut în glia geților mai purta epitetul de Arimanios.      Scriitorul Marcus Terentius Varro(116 î.e.n. – 56 î.e.n.) în lucrarea De Rerum rusticarum Libri I 2, 7 ne lasã mãrturie despre un ținut din peninsula italicã numit Ariminum astfel: ,,An non M. Cato scribit in libro originum sic? Ager Gallicus Romanus uocatur, qui uiritim cisAriminum datus est ultra agrum Picentium. in eo agro aliquotfariam in singula iugera dena cullea uini fiunt.” Și penru noi avem: ,,Oare nu Cato cel Bãtrîn a scris cinstit despre începuturi astfel? Romanii i-au chemat pe gali în pãmîntul pînã în Ariminum cãrora, separat li s-au dat acolo ogor și pentru grîu, fiecãruia un iugãr(cam 25 de ari) și cîte zece împreunã pãmînt pentru vițã de vie astfel hotãrniciți.”           În anul 268 î.e.n., la gura de vãrsare a râului Ariminus, intr-o zona care anterior a fost locuitã de etrusci, umbri, greci și gali, romanii au fondat colonia Ariminum, care astãzi se numește Rimini.        Sã vã mai bag o șpangã-n dos jeguri odioase și cin monstruos, zic eu dupã zisa lor, adicã a latinilor din vechime care se plimbau prin Roma, cã aceștia îl alintau pe Mithra(cuvîntul înseamnã bonetã în latinã) sau Sarmis dupã glia strãmoșeascã, cu vorbulița Arimanius, și chiar spun cã mã las dus de lumina adevãrului și tãria timpurilor nepieritoare fie în veci trecãtoare și loc de izvod pentru cei curajoși. Și tot cu asemenea vorbã subțire îl descoperim invocat pe Mithra pe o placã gãsitã la Buda de azi. Adicã sã ne dumirim mai mult de o leacã, Fiul Omului sau al Luminii cum îl știau geții pe Sarmis sau Mithra era din țara Ariminia sau Arimania, dar baștina mai era numitã și Ruminia sau Rumunia, de nu va fi supãrarea prea mare pentru adevãrul cu care îndrãznesc sã vã plesnesc peste rît. Ori aceste denumiri vin din vremea timpului uitat cînd legendele stãteau la sfat de tainã cu înțelepți de seamã și nu lepre sau otrepe care au mînjit cinstitul obraz strãmoșesc cu cãcat jidovesc mai puturos ca pucioasa și mai otrãvitor decît veninul de aspidã. Însã aceste mituri nu sînt scoase din pãlãria lui hocus-pocus, ci ele reprezintã o realitate istoricã intratã în legendã și fabulos despre care timpul nu a avut rãboj sã o treacã la catastif și astfel a rãmas povestea fãrã tiv iar rãii s-au pus pe destrãmat pînã ce, din uluitoarea comoarã a rãmas un rahat. De vom avea îndrãznealã și nu luciu cu spoialã, atunci vom rãsfoi, fãrã a ne feri, alte foi din vremi uitate și din alte meleaguri unde gãsi-vom în tãblițele asiriene din secolul Xlll î.e.n. pe vijelioasele triburi de pãstori akhlamu care îºi țineau sãlașurile în nordul Asiriei în munþii de la izvoarele Tigrului ºi Eufratului, sau mai sus ºi mai împrãºtiate ori adunate dupã vremuri ºi oameni. Regele asirian Tiglatpilesar l zice într-o inscripþie din anul 1112 î.e.n. cã a adus la ascultare aceste urdii prãdãtoare de rãuleni ce nu se dãdeau în lãturi de a veni în ospeție la asirienii care nu doreau sã le vadã mutrele: ,,De douãzeci ºi opt de ori am trecut peste Eufrat pe urmele seminþiilor akhlamu-arameene, de douã ori pe an.” Inscripția prezintã numele triburilor atît cu numele akhlamu cît ºi arameene ca sã ne fie limpede de ce hoțul defileazã prin istorie cu nasul pe sus. Numele populației de pãstori vine de la akh: lîna tunsã a unei oi + lama: belºug, adicã cei bogaþi în turme. Alþii bîntuiți de vedenii și revelații sataniste aproape cã au reușit sã le fure istoria, deși ei în acele vremuri nici nu existau ca popor, iar mai tîrziu cînd au scos nasul în lume, consemnãrile i-au amintit ca bogaþi în leprã, jeg și viclenii. Tiglatpilesar l îi mai numește pe arameeni, armaya, iar țara lor Aramu, adicã Arima de la noi. În secolul Vl î.e.n. regiunea respectivã era cunoscutã sub numele de Aryanam adicã þara ariminilor. Și tot pentru aducere aminte întunecaților, le pun în nas documentele regelui Salmanasar lV(782-722 î.e.n.) unde þara Amuru a arameenilor, este scrisã ºi Arumu, mai tîrziu fiind menționatã și Aramu iar limba pe care o vorbeau neamurile respective se numea aramii, dar în alte texte aceºti locuitori erau numiți sabei(înțelepți) ca ºi cei din sudul peninsulei arabice ºi chiar un trib de pe malurile Istrului! Hopa-tropa, uite-așa, v-am pus încã de-o belea! Pliniu cel Bãtrîn(23-79 2.n.) în Istoria naturalã scrie cã denumirea naþionalã a sciþilor și perºilor era aramei dupã limba greacã ºi aramani dupã limba latinã, veniți din vechii aramei: ,,Persae illos(Scytharum populos) Sacas in universum appellavere a proxima gente, antiqui Aramaeos”. La fel scrie în Geografia și capadocianul Strabon cu vreo 50 de ani mai devreme despre neamurile scitice din nordul și sudul Mãrii Negre, deci nici urmã de boialã ivritã sau alta nãscocitã la loc întunecos cum s-a fãcut în secolele XlX-XX.      Pentru a vã dovedi cît sînteți de întunecați în suflet și ce venin aveți în gușã împotriva neamului mioritic, dau și cîteva nume de familie românești: Armanca, Armenca, Armencea, Ariminia, Armin, iar Arimie Popa se numea țãranul care a descoperit comoara de cosoni în anul 1803 din munții Orãștiei . Arima este nume de familie și de bãrbat la japonezi preluat de la neamul ainu, dar și numele unei localitãți din prefectura Hyogo din aceeași țarã; un munte în Cilicia și un munte lîngã cetatea Troia. Vedeți întunecaților cît de bine se leagã mitologia cu istoria și cu lingvistica adevãratã și nu cea latinizatã! Dacã eram ieșiți din haznaua latrinitãții, trebuia sã se audã ceva ziceri de Latin, Latinescu, Latineanu dar nici un fel de zumzãialã de acest fel nu zbîrnîie pe urdiniș pentru urechile surzilor sau tîmpiților. N-ar fi fost rãu nici Latinovici, fiindcã tot ne dau tîrcoale niște fiare turbate ale întunericului satanist.  În unele legende emeș despre ținutul Dilmun se spune cã Enki(strãmoșul pãmînt sau Pãmîntul) împreunã cu perechea lui Enlil(ținutul Cerului, povestea era întocmai la vechii egipteni între Geb și Iaho) sînt uniți prin muntele Dilmun, unde nu este moarte, nu este decît fericire și bucurie, fiind un loc luminos și strãlucitor plin cu pomi fructiferi și ape rãcoritoare, flori și plante hrãnitoare, iar oamenii sînt veșnic tineri la fel animalele nu se omoarã între ele sau nu sînt omorîte de oameni. Dilmunul este raiul sau grãdina lui Dumnezeu. Din acest munte sfînt Dilmun curge apã vie, și tot aici s-a nãscut neamul zeilor și al oamenilor în a noua zi de la începuturile zidirii, adicã din Maica Pãmînteascã, poveste pe care o știm de la frigienii arimini prin mitul lui Cybele. Dar asemãnarea este foarte evidentã cu scrierea despre Eno care s-a urcat la ceruri pentru a primi Legea Adevãrului și Dreptãții și vede plin de uimire minunile cerești, grãdina raiului și izvorul cu apã vie ce curge de aici, precum și iubirea dumnezeiascã ce domnește în acest tãrîm al veșnicei iubiri dãruitã de ziditorul vãzutelor și nevãzutelor. Pentru a le dovedi rãdãcinile mitului îl aduc de martor pe Dimitrie Cantemir care în Descrierea Moldovei în prima parte a secolului XVlll, ne lasã un crîmpei dintr-o legendã ce amintește de Sovița, o divinitate strãveche femininã ce locuia în Ceahlãu iar din coasta ei curgea apa sfîntã – izvorul vieții. În alte scrieri de-ale nostre din aceleași vremuri, divinitatea Sovița este amintitã sub forma Savela și atunci o gãsim foarte ușor în Dio Sabelo de pe tãblițele de plumb ale strãmoșilor mei geți, din care mã trag și eu ca getbeget. Vechile scrieri ale românilor amintește aceastã divinitate a strãmoșilor noștri și cu numele de Sibila proorocița, Savila și Sevila, ea fiind fecioarã. Revin la legenda emeș care mai spune cã în ținutul Dilmun s-a nãscut neamul duhurilor cerești dar și cel al muritorilor în a noua zi de la pornirea marelui izvod al lui Sîntu din iubirea lui nemãrginite. Cum în Fãcã-Tora ei spun cã i-a pãlit revelația cu zidirea lumii în ziua a șaptea, povestea nu are cum sã se lege cu cea emeș/sumerianã ci doar sã fie trasã prin inelul ivrit și acela jigãrit sã le fie de mare fudulie. Dar noi avem o asemenea zicere, datã de furi și trãdãtori ca basm sau poveste – întreb atunci de ce ale lor sînt revelații? – unde se zice cã Sîntu umblînd el prin lumea încã fãrã margini și fãrã chip, unde pãmîntul nu se nãscuse din marea nemãrginitã, însã din mijlocul ei se ridica pînã în înaltul cerurilor Pomul Vieții. Sîntu se întîlnește cu Nefãrtatul și îl pune pe acesta sã-i aducã nisip de la rãdãcinile Pomului Vieții înfipte adînc în strãfundurile mãrii nemãrginte, ca sã zideascã Pãmîntul. În a noua zi de trudã Dumnezeu face Pãmîntul și îl așeazã sã pluteascã pe marea de început. Asta dovedește cã emeșii cînd au plecat în Ki-en-gi, din baștina carpatinã mitologia religioasã era conceptualizatã foarte bine, iar geții rãmași la glie aveau un calendar astronomic unde sãptãmîna era de nouã zile, poate legat tocmai de Facerea Lumii și nicidecum de tușinarea prepuțiului. Și ne-au pãstrat tãblițele de lut ale lor – despre ale geților de plumb s-a cam ales hoția și mișelia – o povestioarã cu urcarea la ceruri a unui conducãtor pentru cã a fost vrednic și cu mare iubire fațã de cele sfinte, luînd mereu aminte cã pe pãmînt primul gînd pornit spre lume este sã faci numai bine iar fapta curatã sã fie binecuvîntatã de Legea Sfîntã a Tatãlui Ceresc, pãrinte firesc a tot ce este în tot și întors în Unu ca izvor nesecat de bine în lumea de luminã. Ne zic legendele adumbrite de uitare și rãutatea unor nemernici care se cred buricații neamului omenesc despre Ziusudra(Zin Suddu) care a fost lugal(cu sensul de om mare sau conducãtor) în Șuruppak la începutul mileniului lll î.e.n. și a fost chemat în ceruri pentru dreaptã judecatã: ,,În ținutul de trecere/ în multele Dilmun/ locul unde se înalțã Sfintul Soare/ ei l-au pus sã locuiascã”. Mai dau o variantã a acestui text, pãstrat mai bine care spune despre legendarul lugal astfel: Ziusudra, conducãtorul, Înaintea lui An însuși ºi Enlil s-a închinat; Care sã-i dea viatã cereascã, Veºnicia cereascã cu care a fost uns. În acele zile, Ziusudra, cãpetenia,                       Pãstrãtor a numelui. . . . . ºi OM, În muntele de trecere, muntele Dilmun, locul unde soarele rãsare, Ei(An ºi Enlil) l-au pus sã locuiascã”. Restul poemului este distrus de pe tãblița respectivã. Pentru a înțelege mai bine sensul profund al mitului mai propun o traducere al aceluiași text intitulatã Rãsplata lui Ziusudra: ,,Ziusudra, fiind conducãtor(primul dintre oameni sau pãstor), a urcat în faþa lui Anu ºi Enlil, sãrutînd pãmîntul, ºi An ºi Enlil dupã ce l-au recunoscut i-au dãruit viaþã veșnicã aidoma unui zeu, a coborît în el în acest loc viața veșnicã pentru a se îndumnezei. În acea zi l-au fãcut pe Ziusudra, pãstrãtor și pãstor, al animalelor mici ºi al neamului omenesc,                       trãitor spre est, peste munþi, de Dilmun”.      Adicã locul unde s-a urcat el în Rai sau Dilmun, este undeva în vest fațã de Ki-en-gi, fiindcã textul spune cã el va veghea belșugul neamului omenesc și a tuturor animalelor mari și mici de undeva de peste munții din est, iar precizarea ne trimite la un teritoriu sau munte situat la apusul Ki-en-gi/Sumer care era baștina lui Ziusudra. În mitologia lor Dilmun era un loc situat undeva la marginea pãmîntului, fiind considerat un munte sfînt situat în cel mai îndepãrtat loc al lumii, poveste identicã cu țara Magog din Fãcã-Tora, situatã în nordul cel mai îndepãrtat, la marginea pãmîntului, iar dacã punem alãturi cele douã ziceri, vedem cã ele ne aduc fãrã șpãngi și baionete sau parale și alte miluiri, taman la toriștea carpatinã. Povestea este foarte asemãnãtoare cu cea a lui Enoh, care fiind credincios în sfînta cruce așa l-a iubit Sîntu încît a fost ales sã purceadã în ceruri ajutat de doi îngeri de luminã, pentru a primi Legea Sfîntã dupã care sã se diriguiascã neamul lui de oieri iar tãrîmul lor sã fie binecuvîntat de Tatãl Ceresc ca o Țarã Sfîntã. Și hoțomanii greci și-au tras un ce folositor lor și dãunãtor nouã, ciopîrțind și grecizînd ce au luat, astfel cã azi auzim de grãdina hesperidelor asemãnãtoare cu Raiul lui Sîntu sau Dilmun, dar nu avem curajul sã zicem nici pîs nici fîs fiindcã antichitatea greacã este temelia culturii europene și dacã le tragi preșul de sub picioare, se duce dracului toatã șandramaua, iar tãmbãlãul pornit la Atena și prin alte agore la fel de gureșe va fi fãrã margini! În amintirea acelor vremi fabuloase dar pline de luminã linã, venitã caldã și seninã de la cel de sus, și adusã de îngeri veghetori și veșnic pãzitori ai neamului omenesc, aceștia cuminți și ascultãtori, cînd încã nu dãduse rãul în ei, și-au zidit primul lãcaș în noua patrie închinat lui Anu în orașul Eridug, fiind și principalul lor centru religios. Ori numele templului este compus din eri: rugãciune, a conduce, a însoți, a ațîța focul + dug: a fi ca fierul înroșit; adicã locul unde cobora lumina cereascã sau cãldura lui Utu/Soarele cam așa cum era și în baștina lor rãmasã în Carpați unde Kogaionul era sãlașul duhurilor de luminã. De aici Platon a luat povestea cu viteazul Er, iar ionii plecînd din Ionia în vestul încețoșat și-au numit noua patrie Er și Eire ca o aducere-aminte a ținutului sfînt/strãlucitor pe care l-au pãrãsit din cauza rãutãților altora. Iar actualul nume al Irlandei, pãstreazã tocmai denumirea legendarã veche dar anglicizatã, fiindcã au stat mai multe sute de ani sub sabie englezã(Ir + land).      Într-un text religios emeș, avînd dorul de inimã albastrã înstrãinatã în arșițele din Ki-en-gi a vremurile trecute, se plînge scribul: ,,Lãsați-mã  sã privesc verdele cedrilor(corect ar fi verdele veșnic al copacilor cu sensul de conifere, adicã o regiune acoperitã de conifere sau un munte înalt), a țãrilor neamurilor din Dilmun și Magan(Egiptul de sud sau jos). Sã vinã sã mã vadã, Enki! Sã vãd locurile de acostare a corãbiilor venite din Dilmun! Sã vãd corãbiile din Meluhha(Egiptul de nord sau sus) care aduc aur ºi argint și strãlucitoarele lapislazuli din Haraly și lemn scump din Magan și din țara Marhashi(stat la est de Elam, pe platoul iranian) va aduce pietre preþioase sã se agațe la piept. Din Magan bãrcile vor aduce cupru, diorit piatra puternicã, piatrã pentru morminte, abanos care sã-ți înfrumusețeze tronul puterii tale. Din ținuturile corturilor se aduce lânã…, cetatea cu locuințe plãcute Dilmun, trebuie sã fie cea mai minunatã casã”. Încã un element important pentru aflarea locului mitic, ,,,verdele coniferelor” carpatine, de unde au venit ei în ținutul cãlduros mãrginit de Tigru și Euflat și cînd, dupã ce mureau, sufletele se întorceau în baștina din cetatea lui Anu sau Sîntu.      Mai multe inscripții de pe tãblițele de lut descoperite în Iraq aratã faptul cã strãmoºii emeșilor/sumerienilor au venit din ținutul Dilmun pe malurile Tigrului și Eufratului, si cã în vechea baștinã, au învãþat arta de a scrie!!! Numele Dilmun din eme-gi este scris Tilmun în akkadianã și Tylos în greacã, dar numele complet pentru acest tãrîm de legende și lumi neștiute din vechile mituri emeș era ,,kur.dilmun.na” sau ,,kur Dilmun na” unde cuvîntul kur din eme-gi poate fi înțeles și ca munte sau țarã strãinã, ori a trãi. Iar cuvîntul Dilmun este compus din dil: catarg, vîrf, înãlțime + mun: ascuns, sãrat, greu de ajuns. Pentru cuvîntul na avem sensurile de om în viațã, bãrbat, femeie, stîncã, înãlțime, apã, a curge. Dar avem în eme-gi cuvîntul tilmun care înseamnã cinste sau respect, iar tãrîmul legendelor emeș mai este scris și Telmun. Toți cãutãtorii de istorii și istorioare adevãrate, dar mai ales revelate fiindcã aici se bat rãu apele marii minciuni, nu au reușit sã gãseascã locul cu pricina, unii stabilindu-i niște destinații tare ciudate și imposibil de adus pe calea adevãrului, alții mai atenți cu propriul obraz ne spun cã numele mitologicului tãrîm și munte ar fi fost în funcție de vremuri, în mai multe locuri, dar rup din legendã ,,nevinovații” tocmai caracteristica fundamentalã – un ținut al vieții veșnice unde se duceau sufletele celor rãposați și trona Dumnezeu. Nemuțul nostru pripãșit în Ki-en-gi avea un duh al scrisului cãruia îi spuneau  Me(cel ce proclamã, cel ce este înþelept) dar ºi Sagi cu sensul de crainic sau prooroc, graþie divinã. Era scribul divin în mitologia de început a religiei emeº, avînd însã sãlaș în insula Dilmun unde se afla și raiul și unde zic tãblițele lor cã au învãțat taina scrisului. Pe tãbliþa de plumb 33 descoperitã la Sinaia se spune cã dage balo a trimis un sol la besii cei veseloºi cu ceva misage…! Sã le amintesc o zicere care le va supãra rãu clãpãugile: sciții din nordul Mãrii Negre aveau un trib numit saci pe care emeșii l-au scris sa.kas dar referindu-se la populația carpatinã martu, condusã de lugal Marte!      Dar unde era aceastã misterioasã și fabuloasã insulã Dilmun? Sã pornit pe drumul cãutãrilor cu informațiile venite de la emeși care nu au trecut prin ciurul revelațiilor sataniste și gãsim pe o tãbliþã de lut de-a lor ce ne spune cã templul Nin-Gal a trimis spre apus o corabie în insula Dilmun, cãlãtorie care a durat 2 ani ºi s-a întors cu aur, minereu de cupru, pietre preþioase ºi piatrã pentru realizarea statuilor ºi vaselor. În însemnãrile cartografice din secolul l al erei noastre ajunse pînã la noi, între vãrsãrile în Istru ale rîurilor Olt ºi Vedea, fluviul se bifurca ºi forma în acele vremuri pînã dupã 1900 o insulã pe care era cetatea Dimum. Cum cea mai veche scriere a fost descoperitã la Tãrtãria iar tãbliþele geþilor dovedesc fãrã tãgadã cã pe toriºtea strãmoºeascã meºteºugul scrisului era foarte rãspîndit, insula Dilmun din scrierile emeº este insula cu localitatea Dimum unde s-au descoperit numeroase vestigii arheologice din mileniul lV î.e.n. Pentru cã tot aici era ºi raiul unde se retrãgeau sufletele celor vrednici pentru a se întîlni cu sufletele strãmoșilor adicã a Celor Mari cum apar în manuscrisele esene, emeºii de fapt pãstrau în amintire locul de unde au migrat. Lãsîndu-ne informații cã din acest loc aduceau aur, minereu de cupru, pietre preþioase ºi piatrã pentru realizarea statuilor ºi vaselor înseamnã cã aceastã insulã era un teritoriu mult mai mare unde existau munþi cu exploatãri miniere ºi cu piatrã bunã pentru prelucrat dar ºi numeroase lãcaºe de cult ºi de civilizaþie unde se scria vîrtos ºi se venerau anumite duhuri. Dacã venim de pe Marea Neagrã spre Galaþi, vedem aici cã fluviul primeºte apele Prutului care curg din nord. Geografic, teritoriul locuit de strãmoºii noºtri se asemãna cu o mare insulã pentru cã era înconjurat de ape: la nord ºi vest era Tisa, la sud-vest, sud ºi sud-est era Istru iar la est ºi nord-est era Prutul. Prin generalizare insula Dilmun este localitatea Dimum de pe malul drept al Istrului dar ºi teritoriul locuit de strãmoºii noºtri unde reveneau la judecata de apoi sufletele celor rãposaþi din îndepãrtatul Ki-en-gi. Iar țara Dilmun este întregul areal locuit de Neamul Ales de An/Sîntu din Carpații Pãduroși pînã în Peloponez și de la Bug sau Nipru pînã la malurile Ariei! Legenda a fost cunoscutã ºi de greci care ne amintesc în scrierile lor de insula fericiþilor undeva la gurile Dunãrii unde se duceau sufletele eroilor sã se odihneascã. Odihni-i-ar moartea pe toți mincinoșii și fãcãtorii de revelații și vedenii sataniste! Geograful grec Dionisie Periegetul din Bitinia, care a trãit în timpul împãratului Domiþian(81-96) scrie: ,,Deasupra pãrþii din stînga Pontului Euxin, în drept cu Borystene  se aflã în mare o insulã foarte renumitã închinatã eroilor ºi care insulã este numitã Leuce, fiindcã fiarele sãlbatice ce se aflã acolo sînt albe. Dupã cum se spune, acolo în insulã se aflã sufletele lui Achile ºi a altor eroi care umblã prin vãile lipsite de oameni”. În Cosmografia de la Ravena din secolul Vll, este amintit oraºul Tilmun pe Dunãre, termen identic cu cel folosit de akkadieni și alți semiți, și evident o modificare în timp a numelui din Dilmun, în Dimum apoi Tilmun. Hoțomanii ivriți, plãcîndu-le zicerea ariminã, au primit de la Întunecimea Sa o revelație care zice cã în ținutul Parvaim(pîrva: oaie cu lîna scurtã + im: pãmînt) amintit în ll Cronici ll, era aur foarte mult de unde l-ar fi adus și Solomon pentru împodobirea templului sãu. Dar fãcãtura lor ne lasã sã credem cã în fapt este vorba de o regiune miticã care poate fi identificatã cu raiul, pentru cã aici este locul de sãlãșluire a lui Enoh sau Eno dupã tãblițele noastre. Legenda este asemãnãtoare cu cea a înțeleptului Ziusudra, numit Utnapiștim în textele akkadiene care așeazã locul șederii lui într-o insulã sau țarã ,,la gurile sau malurile fluviului cel îndepãrtat” cum zice epopeea lor Ghilgameș, în ,,locul de unde rãsare și soarele”. În mitologia emeș/sumerianã Ziusudra locuia într-un tãrîm îndepãrtat, cunoscut drept țara Dilmun sau Bar-Bar(cetatea înțelepciunii)!!! Solomonarii noștri se instruiau în cetatea Babar de unde plecau în lume sã-i lumineze pe alții cu lumina cereascã primitã de la Sîntu.       Sã facem o samã acestor ziceri ca sã limpezim apele și mințile: Ziusudra a mers în rai la Anu/Dumnezeu undeva în apusul înnegurat și aici a fost binecuvîntat cu veșmînt de luminã pentru a trãi în slava cereascã. Raiul este pe o insulã, un ținut mai întins sau un munte cum ne spun legendele lor și tot de aici au plecat ei în Ki-en-gi ducînd și obișnuința scrisului în noua patrie. Legenda ajunsã în cultura akkadianã spune cã insula sau țara Dilmun/Tilmun se aflã ,,la gurile sau malurile fluviului celui îndepãrtat… locul de unde rãsare soarele”. Ori documentele din primele secole ale erei noastre amintesc de insula Dimum de pe cursul inferior al Istrului iar în secolul Vll este numitã Tilmun, la fel ca în akkadianã. Iar tot ținutul sau țara Dilmun, adicã întreg spațiul carpatin mioritic cu Ardealul în centru unde era cetatea lui Dumnezeu/Anu și raiul se aflã ,,pe malurile fluviului celui îndepãrtat… sau la gurile lui”, iar dacã vrem revelații, atunci trebuie sã ne lãsãm tîmpiți de minciunile ivriților, a ebraiștilor și altor fãcãtori de fãcãturi sataniste.       Dar mai avem un izvor ca sã dovedim originea cetãții lui Anu – Dilmun – sau a raiului cã se aflã în ținutul nostru. În Europa sînt acele monumente megalitice specifice din mileniile V-ll î.e.n. numite dolmen și care reprezintã un fel de masã formatã dintr-o piatrã platã așezatã orizontal, sprijinitã pe douã sau mai multe  picioare tot din piatrã, fiind morminte colective fãcute de comunitãțile umane pentru a-și cinsti strãmoșii. În limba celtã mormîntul se numea tolmen, apropiat de cuvîntul akkadian ,,tilmun” avînd același rol de loc închinat liniștii celor rãposați.      În tãblițele de lut ale emeșilor țara Dilmun cu care ei fãceau comerț, este menționatã începînd cu anii 3200 și o fac pînã pe la 600 î.e.n. Pe o tãblițã descoperitã în vechea cetate Lagash(cca. 2520 î.e.n.) sînt înregistrate: ,,corãbii din Dilmun și din alte țãri strãine care mi-a adus lemn/copaci din pãdure”. Nu dupã mulți ani, lugal Urnanșe din Lagash a lãsat scris pe tãblițele de lut cã a adus lemn în Ki-en-gi din țara Dilmun(cca. 2500 î.en.). Pe la anii 2100 î.e.n. lugal Urnammu din dinastia a treia a cetãții Ur amintește în tãblițele comerciale cã are cale liberã de negustorie cu țara Magan(Egiptul de Sus), de unde a adus cupru în Ki-en-gi. Comerțul cu țara Dilmun a înflorit în perioada Larsa(cca. 2000-1763 î.e.n), dupã care a decãzut, fiind reluat în perioada kașitã, populație de neam arimin ce a stãpînit Ki-en-gi mai bine de 150 de ani pînã la începutul secolului XlV î.e.n. Amintesc aici doi conducãtori din Dilmun, poate coloniști rumuni ai Bahreinului: Rimun(cca 1460-1450 î.e.n.) și Illi Ibașra, care a fost guvernator kașit pe la anii 1340-1330 î.e.n. Grecii vechi spuneau despre fenicieni cã ar fi venit din Tylos, adicã Ki-en-gi sau Sumer ori Barhein cum a fost înțeles mai tîrziu.      Dar avem informații venite și de la akkadieni unde regele Sargon l(2242-2186 î.e.n.) din Akkad/Agade a lãsat mãrturie prin tãblițele de lut cã a reușit de trei ori sã ajungã pînã la Marea de Sus(Marea Neagrã) unde și-a spãlat sãbiile și a încercuit, capturînd cu mîna lui ținutul Tilmun. Poate cã aici țara Tilmun este Canaanul, dar cine știe ce surprize ne pot da sãpãturile arheologice? Pe la anii 1800 î.e.n. alte tãblițe de lut se referã la o expediþie comercialã ,,cãtre Dilmun pentru a cumpãra  cupru de acolo”, iar Sargon ll al Asiriei în secolul Vlll î.e.n. se laudã cã a ajuns cu granița imperiului sãu pe malul mãrii de sare(Marea Moartã) care era în margine cu țara Dilmun, adicã Canaan.  Dilmun este amintit în perioada kasitã a regelui Burnaburiaș(cca 1370 î.e.n.) unde un sol al acestui regat trimite scrisori cãtre superiorul sãu din țara Dilmun/Tilmun. O inscripție asirianã de pe la 1250 î.e.n. spune cã regele acestei țãri urmeazã sã i-a în stãpînire și țãrile Dilmun și Meluha/Egiptul de Jos, precum și Marea de Jos și Marea de Sus, pe care le putem identifica drept Marea Roșie și Marea Mediteranã.      Scrierile de pe tãblițele de lut aratã limpede cã, cel puțin la început, țãrile Magan/Makan ºi Meluha au fost situate în aceeași direcție cu Dilmun, dar aceasta era mai departe – iar mai târziu, situația s-a menținut dovedind trãinicia legãturilor spirituale și de neam. În acest context Bahrainul a fost numai un contor al Ki-en-gi cãtre aceste ținuturi îndepãrtate așa cum dovedesc și sãpãturile arheologice chiar dacã unii încearcã sã strîmbe adevãrul dupã interesul lor.      În Failaka din Barhein s-a descoperit un templu al lui Imzag, zeul din Dilmun care îi proteja pe negustorii ce fãceau cãlãtorii cãtre acest ținut și texte scrise ce vorbesc despre cîștiguri și pierderi realizate în aceste drumuri lungi, dar unii s-au repezit sã declare insula ca teritoriul legendar deși el era la numai 110 km de continent și nu se poate vorbi de lungi perioade de navigație.      În urma sãpãturilor fãcute în ruinele orașului vechi Uruk s-au descoperit pînã acum mai mult de 4000 de tãblițe de lut, cercetîndu-se numai o parte a incintei lãcașului de cult Eanna. Pe acestea sînt menționate atît topoare de luptã mînuite cu o mînã sau cu douã mîini cît și unelte aduse din Dilmun. Dar listele tãblițelor mai precizeazã și baloți de țesãturi pentru îmbrãcãminte, dovedind cã la sfîrșitul mileniului lV și începutul celui urmãtor, între cetatea Uruk și țara Dilmun existau relații comerciale strînse, de ele ocupîndu-se un demnitar special. Însã tãblițele mai sugereazã cã numele de Dilmun este atribuit și unor țesãturi sau unelte și arme din metal, poate pentru a fi etalon calitativ în raport cu produse similare venite din alte regiuni.      În anul 711 î.e.n. Sargon a zdrobit o coaliție a micilor regate filistene sprijinite de Egipt și cred cã inscripțiile se referã tocmai la aceste fapte unde filistenii sînt obligați sã recunoascã suveranitatea asirienilor. Tãblițele din arhiva regalã ne spun cã în anul 710 î.e.n. Sargon ,,a primit daruri din partea regelui din Dilmun, o þarã care se întinde ca un peºte, 60 de ore de mers cãlare, în mijlocul drumului pe mare cãtre locul unde soarelui rãsare”.      În timpul domniei regelui asirian Sargon(722-705 î.e.n.), Dilmun ºi Magan sînt declarate a fi ,,pe mai departe parte a mãrii inferioare” ºi existã, de asemenea, o trimitere la ,,marea Magan”, aici fiind vorba mai mult de Canaan și Egiptul de Sus, regele Uperi din Dilmun, trimițînd tribut imperiului asirian. În 544 î.Hr., Dilmun dispare din scrierile mesopotamiene atunci când, în conformitate cu un document administrativ, Nabonidus, regele Babilonului, a avut un guvernator acolo.       În zorii mileniului lll î.e.n. se vãd obiecte în Ki-en-gi care au proveniențã sigurã din culturile ariene, adicã tot carpatine din Mohenjo-Daro și Harappa, comerț care se va dezvolta și va continua o perioadã lungã de timp, civilizația fiind cunoscutã și sub numele de Sindhu Sarasvati, primitã de la numele celor douã rîuri care le-a fost leagãn timp de 1400 de ani. Odatã cu secarea rîului Sarasvati pe la mijlocul secolului XVlll î.e.n. aceste civilizații s-au prãbușit. Aici arienii veniți din Carpați au dezvoltat o culturã uluitoare avînd legãturi strînse cu celãlalt neam ce a migrat pe la mijlocul mileniului lV î.e.n. în Ki-en-gi/Sumer. De aici emeșii primeau lemn pentru construirea corãbiilor ce umblau pe mare, fiind un punct nodal în comerțul cu cele douã ținuturi egiptene Magan și Meluha. Corãbiile care circulau pe fluviul Sindhu/Indus se numeau în sanscritã mohanna iar limba românã veche mai pãstreazã cuvîntul mohan pentru omul urît și posac, și mohonie pentru  femeie urîtã și mohorîtã.      În mitul sumerian Enki ºi Ninhursag, care povestește despre epoca de început a civilizației emeș în Ki-en-gi, raiul este descris astfel: ,,cioara nu mai þipã, fazanul nu mai strigã, leul nu mai ucide… omul nu spune: «E miezul nopții », ecourile vocii crainicului sau vestitorului sorții nu se mai rostogolesc, cîntãreața nu mai spune elelo, iar în afara orașului nu mai rãsunã strigãte”. Strigãtul veghetorului de pe catargul mare își anunța sosirea în limbi indiene de pe coasta de vest este elelo! Noi avem alelei, cuvînt care exprimã mînie, amenințare, bucurie sau pãrere de rãu.      În perioada stãpînirii akkadiene asupra Ki-en-gi(2350-2150 î.e.n.), unele sigilii ne înfãþiºeazã o zeitate care ține de pãr un hoț sau prizonier. Divinitate apare de asemenea, cu piciorul pe o cãprioarã, dar uneori pe un piedestal mic, purtînd o robã lungã sau un fel de fustã iar pe cap avea o frizurã cu coarne sau o pãlãrie înaltã și cilindricã. El a fost identificat ca fiind zeul Amurru. În texte ºi imaginile de pe cilindrii sigiliu numele lui este scris d / AN.MAR.TU sau d / MAR.TU(mar-tu: nomad, nãscut în cãruțã), ºi anume, ,,Dumnezeul Occidentului” în akkadianã. El este de multe ori vag numit zeul Amoriþilor din cauza asocierii sale cu textele care scriu despre deºert ºi stepã. El a devenit fiul lui Anu, zeul cerului ºi a fost adesea asociat cu Sin zeul lunii, fiind menționat și ca zeu al rãzboiului. Trebuie amintit cã în douã texte akkadiene se aratã despre acești neliniștiți cã ,,MAR-TU provin din ghicitori Dilmun”, sau ,,ghicitorii MAR-TU vin din țara Dilmun”. În textele descoperite la Ibla sau Ebla(oraș în sud-vestul Siriei la 55 km de Alep, azi numit Spune Mardikh, renumit pentru cele 20000 de tãblițe cu scriere cuneiformã, datate în jurul anului 2250 î.e.n.) populația MAR-TU este menționatã în principal în legãturã cu pumnalele din metal ºi prizonierii de rãzboi. La începutul mileniului ll î.e.n. apar mai multe dovezi epigrafice și arheologice, unde neamul martu este prezent în istorie, chiar dacã altora zicerea le este dureroasã și de mare supãrare.      Lugal Susin din Ur pe la anii 2034 î.e.n., ridicã un zid mare de apãrare în partea de nord a Ki-en-gi pentru a-i opri pe nepoftiții martu care se învolburau ca un rîu în tumult peste ținuturile emeșilor. Scrierile numesc populația martu ca venind din  Didanum, regiune situatã astãzi în partea de nord-est a Siriei. Pe la noi se gãsește numele de familie Didanu și nu ar fi rãu se întrebãm ce și cum, poate așa vom ieși din prostie, cãutînd și scormonind! În Facerea din Fãcã-Tora, Dodanim este fiul lui Iavan și a avut ca urmași pe Elisa, Tarsus și Chitim, adica cetatea Troia cu geții dardani, Tarsus ca una din ținuturile ionilor sau pelasgilor de pe țãrmurii de vest ai Asiei Mici iar Chitim sau Getaim cum apar în Vulgata sînt filistenii. În unele texte asiriene și din Ugarit, neamul martu mai este scris amurru – de unde li s-a mai spus și amorei sau amoriți – sau arrumu, cuvînt apropiat de arimoi folosit de Homer și Hesiod pentru o populație din nordul Istrului din țara Arima.         Amoriþii(amurru sau arrumu) sînt amintiți și în Tora, la Facerea 10,16 ca locuind partea muntoasã din Canaanului, fiind descendenți din Ham dupã Deuteronom 3:11. Ei sînt descriși ca un popor puternic ,,de statura mare cum ar fi înãlþimea cedrilor”, care au ocupat terenul la est ºi la vest de Iordan, iar regele lor, Og(noi avea în nordul Maramureșului cetatea Ung, iar în Ki-en-gi avem orașul Unug semitizat în Uruk), fiind pomenit împreunã cu neamul sãu, ca ultima ,,rãmãºiþã a Refaiților”(Deuteronom 3:11). Dar ,,refaim” sînt populația din Canaan ce a ajuns în acele locuri plecînd de lîngã munții Refa, Rifa sau Ripha cum au scris latinii, adicã spre lumina noastrã și încrîncenarea întunecaților, munții Carpați unde bãștinașii geți din est se mai numeau carpi, și care ajungînd pînã în peninsula arabicã, acolo s-au numit carbi. Folosind în Fãcã-Tora lor numele de refa + im care înseamnã pluralul, jegurile ivrite s-au dat de gol cînd și-au ticluit monstruoasa scriiturã prin care au urmãrit sã se punã moțul neamului omenesc iar pe noi sã ne scoatã în afara istoriei. În secolele ll-l î.e.n. ivriții erau vorbitori de limbã greacã iar majoritatea covîrșitoare a populației nu mai cunoștea limba ivritã, atunci traducîndu-și ei textele sacre în limba adoptatã ce le devenise limbã liturgicã. Intrînd sub ocupație romanã în anul 63 î.e.n. ei s-au pus pe învãțat limba noilor stãpîni, așa se explicã și denumirea latinã a munților Carpați apãrutã în Fãrã-Tora lor satanistã. Populațiile amoriþilor din textele ivrite – mai corect refa, geta sau arrumu –  par sã fi ocupat iniþial regiunea se întindea de la vest, înãlþimile Mãri Moarte(Facerea 13,8 și 14,7) pînã la Hebron(Deuteronom 3,8; 4,46-48), îmbrãþiºând Galaadul ºi Basanul, cu valea Iordanului pe partea de est a râului, þarã a ,,doi împãraþi ai Amoriþilor”, Sihon ºi Og, cele douã stãtulețe fiind independente. Dar neamul arrumu era și în Ierusalim, fiind numit în scrierile lor iebusiți. Partea sudicã a muntilor din Iudeea este numitã ,,muntele Amoreilor” dupã cum ne zice în Deuteronom 1,7,19,20. Dar tot prin ținuturile pomenite de scrierile vechi din regiune, ca fiind locuințele neamului martu, textele hitite spun cã sãlãșluiau neamurile de pãstori arimini, kabiru, amintiți de vechii greci în zeci de lucrãri. În Gaza de azi avem orașul Abasan-al-Kabir, astfel înveșnicindu-și filistenii/khabirii amintirea pe acele locuri cu o istorie falsificatã în totalitate de cãtre pricepuții ivriți în antichitate și fioroșii cazari în prezent. În scrierile emeșilor, țara Amuru sau Arumu a fost scrisã numai Mar-tu, și asta începînd aproximativ cu anii 2400 î.e.n., teritoriul fiind plasat totdeauna în vecinãtate, cãtre apus, aici incluzînd ținuturile Asiei Mici pînã al Marea Neagrã și Marea Mediteranã precum și cele ale Palestinei. Vechimea neamului martu în informațiile venite de la emeși, apare la sfîrșitul mileniului lV î.e.n. cînd lugal Enmerkar ca fondator al cetãții Unug/Uruk zice cã a avut legãturi cu stãpînul din Aratta. Într-un alt text cunoscut sub numele de Lugalbanda ºi pasãrea Anzud, ne descrie cum neamul martu a apãrut în ținuturile stãpînite de  Enmerkar, scrierea fiind fãcutã la împlinirea celor 50 de ani de domnie neîntreruptã. Pentru oprirea nãvãlitorilor la granițele din nord, Enmerkar hotãrãște construirea unui zid care sã împiedice vizitele cetelor de prãdãtori. Regele Naram-Sin ne lasã mãrturie cã i-a liniștit cu sabia pe acești rãuleni pe la anii 2240 î.e.n. care își aveau sãlașurile în nordul Siriei, iar urmașul sãu a dus lupte crîncene cu aceste populații de pãstori transhumanți.      Amurru/Arrumu ºi Martu sînt denumirile care apar în textele akkadiene și eme-gi/sumerianã, divinitatea supremã a acestei populații de pãstori. El a fost zeul protector al orasului emeș Ninab, a cãrui loc încã nu a fost descoperit, divinitatea fiind descrisã uneori ca un cioban și fiul al lui Anu, purtînd și numele de ,,stãpîn al muntelui” și ,,cel care locuiește pe muntele strãlucitor”, întocmai cum era muntele sfînt al geților, Kogaion. La vechii umbri Jupiter mai era numit Ariminum sau Armunus, iar rãzboinicul Marte, era invocat cu numele de Arimanus.       Dar nu totdeauna relațiile dintre emeși și neamul care locuia în țara Martu erau încordate și lecuite numai de ghioagã, fiindcã unele tãblițe de lut spun cã neamul martu, era un popor ales de Anu iar în vremea cînd oamenii și duhurile cerului trãiau în armonie, îngerii umblînd pe pãmînt venind din ceruri, au observat cu jind cã fiicele pãmîntenilor sînt foc de frumoase și rãu le dã ghes la inimã! Zãpãciți rãu de dogoarea soarelui și a ofului pentru mîndrețele de fete, s-au lãsat în pãcat luîndu-le de soții, inclusiv cãpetenia lor care se numea Marta sau Martu iar din aceastã încrucișare s-a nãscut un neam de oameni mai înalți și mai isteți, numiți urieși/giganți. Odatã pãtrunși în lumea emeșilor, populațiile martu sau arrumu, s-au lãsat de rele și s-au apucat de negustorie așa cum aratã mai multe texte, numindu-i ,,alik  Dilmun” fiindcã schimbul lor de mãrfuri se fãcea în special cu aceastã țarã foarte îndepãrtatã. În limba românã veche cuvîntul alic înseamnã pietricicã, cu referire la practicile din acele vremuri cînd greutãțile de mãsurã și cîntãrit erau pietre de forme speciale, iar cele din Dilmun fiind considerate demne de încredere pentru schimburile fãcute. Scrierile cu caracter economic venite din perioada Ur lll și care cuprind secolele XXl-XX î.e.n. aratã cã populația martu fãcea comerț intens cu ținutul Dilmun. Este o certitudine istoricã doveditã de scrierile emeș cã populația martu era legatã de Dilmun, iar eu arãt cã în fapt neamul martu, erau o parte a neamului mioritic ce a migrat în Asia Micã în prima parte a mileniului lll î.e.n. sau chiar mai devreme, de unde ajungea ușor atît în Ki-en-gi în sud cît și în baștina carpatinã din nord-vest. Dar scrierile care amintesc de ținutul Dilmun pe o perioadã istoricã de peste 1600 de ani, modificã locația acestui loc mitologic unde se duceau sufletele pentru viața veșnicã și care era și baștina emeșilor, ajungînd în timp numele sã reprezinte etaloane calitative de marfã sau alte locuri unde corãbiile aveau opriri pentru a cumpãra aceste bunuri. Teritoriul Dilmun a fost menționat în majoritatea scrierilor ca fiind un ținut foarte îndepãrtat de unde ei aduceau anumite bunuri. Amintirea neamului martu, acești rãuleni arimini plini de șotii și cu dor de ducã se pãstreazã în limba românã veche, prin cuvintele mardi: a trage cuiva o bãtaie zdravãnã, a bate, a lovi; mardealã: bãtaie; mardeiaș: bãtãuș; mardei: bani; martac: stîlp la bordei și martã: catarg. Romanii și-au pus în vechea lor mitologie, cãlãfãtuitã dupã cea dusã de ceata ausonilor carpatini în peninsula italicã, pe Marte ca zeu al rãzboiului, care își avea baștina în Getia, iar povestea au scris-o chiar ei!       În timpul domniei lui Gudea(2164-2144 î.e.n.) din Lagaș, Kazallu, era un oraș situat la apus de Ki-en-gi, undeva în țara Martu. Marda este un oraș în Cisiordania de azi, iar în Gaza este al-Kahabir, o amintire de netãgãduit a neamurilor de pãstori arimini pe care jegurile sioniste încã nu au reușit sã o șteargã din mentalul colectiv local. În româna veche cuvîntul marda înseamnã rest sau rãmãșițã, adicã în Canaan erau numai puțini din acești martu, dar și-au întemeiat un cãmin al lor numindu-l dupã cum își spuneau ei între ei și dupã țara pe care au pãrãsit-o. Încã o ,,rãmãșițã” a neamului arimin pripãșit prin acele locuri, este amintitã în scrierea mozaicã Ioºua, care zice cã viteazul lor scos din vîrful îndrãcitei pene, a trecut Iordanul și a luat la mãcelãrit pe bãștinași printre care și ,,12,16 împãratul Macheda” poate un vrednic urmaș al lui  Macedon, fiul lui User/Osiris sau a macedonilor din nordul Ahaiei, adicã acolo unde istoria pute îngrozitor de atîta fãcãturã.      Sã ne învrednicim a cãuta urmele din vechime și a cuvîntului Getia, așa cum l-au scris alții în urmã cu vreo 3400 de ani, fiindcã aici în toriștea strãbunã hula și pupincurismul țin loc de orice dovadã sau logicã a bunului simț în istoria noastrã falsificatã și batjocoritã de fel de fel de trãdãtori de Neam și Țarã.       Pe la sfîrșitul secolului l î.e.n. Diodor din Sicilia propunîndu-și a scrie o istorie a lumii din imperiul roman așa cum o dorea orice grec sau elenist, ne-a lãsat jupînul Biblioteca istoricã, unde gãsim pentru nevoința adevãrului o spusã despre pornirea lui User/Osiris de a cuceri pãmîntul și a ține tot neamul omenesc sub ascultare, luîndu-și fãloasele odrasle cum se scrie la catastiful amintit în Cartea l,XVlll: ,,Se spune cã Osiris, în expediþia sa, pornise împreunã cu doi fii ai sãi; Anubis ºi Macedon, bãrbați însemnaþi prin vitejia lor. ªi unul ºi celãlalt purtau armuri uimitoare ºi fãurite din pielea unor animale a cãror îndrãznealã încercau sã o urmeze. Anubis era îmbrãcat cu o piele de cîine, pe cîtã vreme Macedon purta o piele de lup. ªi iatã pentru ce aceste animale sînt atît de slãvite de cãtre egipteni.” Aici zicerea ne lasã într-o mare nedumerire; dacã în Egipt nu era nici urmã de lup, de unde și-au luat ei nãravul de a se identifica cu fioroasa fiarã? Și am sã rãspund tot eu fiindcã Diodor nu mai are cum, cultul a fost dus odatã cu migrarea carpatinilor pe malurile Nilului cãtre sfîrșitul mileniului lV î.e.n. iar povestea era pãstratã de cãtre preoții egipteni și pe vremea iscusitului istoric ce meșteșugit ne-a încondeiat în istorioara lui!      Luînd oștirea lui Osiris în stãpînire și ținutul Palestinei, spune Diodor cã a fost învrednicit pentru: ,,Cîrmuirea acestor pãrți ale Egiptului care se aflã lîngã Fenicia și mare, Osiris a încredințat-o lui Busiris… Busiris – zice-se cã ar fi fost întemeietorul orașului cãruia egiptenii îi spun Diopolis.” Sã ne lãmurim cu acest ținut care este lîngã Fenicia și mare, adicã Palestina de la sud, scrisã în însemnãrile lor și PRST iar dacã ne încumetãm sã punem vocalele așa cu trebuie, auzim cuvînțelul cunoscut nouã ,,pãrãsiți”, la fel cum era și neamul martu din cetatea Marda, o rãmãșițã sau cei uitați de grosul neamului get din baștina carpatinã. Cît privește acel oraș sfînt clãdit de Busiris încã nu i-am dat de urmã dupã zapis, dar dupã gîndul iscoditor trebuie sã fie Gat fiindcã era zidit într-o țarã sfîntã și în direcția asta ne vor lumina informațiile de mai jos.      Dar avem numele neamurilor arimine din Palestina într-un text din timpul pir-o Kamose, ultimul al dinastiei din Teba înaintea ocupãrii Egiptului de cãtre hicsoși pe la 1750 î.e.n., care îi pomenește pe locuitorii Palestinei cu numele de ,,Chietain de Retienu” adicã Keta sau Geta din Canaan. Cînd buricații întunericului și sutașii Satanei plini ochi de elenism și urã nemãrginitã împotriva neamului get s-au pus sã falsifice istoria și cultura strãmoșeascã, ne-au scris în Vulgata Getaim iar în greacã Chitiim, unde particula im în ivritã aratã pluralul.          Pe o prismã descoperitã în fosta cetatea a filistenilor Lachis, oraș situat aproape de muntele Hermon care fãceau un intens comerț maritim, dovada arheologicã are pe faþa sa, alãturi de numele piro al Egiptului Amenhotep ll(1435-1420 î.Hr.) și numele zeului Ptah, fiind numit cu titlul ,,Domnul du Gitti” sau Gaat. Titlul du Gitti pe care îl purta zeul, cred cã vine din vechile cuvinte arimine diu sau die de pe tãblițele de plumb cu sensul de sfînt. Cuvîntul du a fost gãsit și în textele descoperite la Serabitṭ, subliniind cã Ptah este adesea numit ,,Domnul eternitãții” sau ,,Unicul veșnic”, adicã o divinitate unicã sau un fel de monoteism înaintea celui plãsmuit de ivriți care în fapt este un politeism falic chiar dupã spurcatele lor texte pretins revelate. Serabitț este un sit arheologic în sud-vestul peninsulei Sinai unde au fost descoperite la sfîrșitul secolelor XlX 30 de propoziții scurte incizate cu semne asemãnãtoare hieraticii egiptene. Aici au fost mai multe mine unde s-au exploatat turcoaze o lungã perioadã de timp cînd ținutul se afla sub stãpînirea egiptenilor.      Dar Gat a fost o cetate a filistenilor amintitã de mai multe ori în 1 Samuel 17, și ll Samuel 21,19 unde Goliat a fost bãtut mãr și ucis tot de mai multe ori cînd i se întãrea fibra piticaniei ivrite David, numele fiind folosit și pentru alte locuri din vecinãtate, cum ar fi Carmel Gat, deci atît un centru de putere cît și un teritoriu care purtau același nume. Iar  Gitaim au fost un popor filistean amintit în Neemia 11,32 și Samuel 4,3, unde dacã îndepãrtãm particula im care aratã pluralul, avem taman denumirea baștinei carpatine așa cum apare scrisã și pe tãblițele de plumb descoperite la Sinaia. Un gitit/giti este o persoanã din Gat/Gitta așa cum ne-au lãsat mãrturie peste timp și textele descoperite în situl egiptean de la Amarna. Acesta este o vastã regiune arheologicã egipteanã care reprezintã rãmãșițele vechiului oraș construit de cãtre faraonul/pir-o Akhenaton pe la sfîrșitul anilor 1353 î.e.n. și abandonat la scurt timp dupã moartea acestuia.      Ca sã-i întunec și mai rãu pe feciorașii Satanei, le spun cã în Banatul de cîmpie din vestul României, existã și azi localitatea Gat care face parte din comuna Ghilad fiind situatã în apropiere de Ciacova, iar ca sã ajungi aici trebuie sã treci pe lîngã pãdurea Macedonia. Ce ziceți întunecaților: v-am astupat goarna pe vecie?      Din datele prezentate mai înainte este dovedit ca un adevãr de netãgãduit cã baștina carpatinã a fost numitã de unii ca un ținut mitologic, Arima unde s-a nãscut neamul omenesc. Alte surse, în special cele latine și asiriene, prin apelativele folosite pentru unele divinitãți sau popoare, menționeazã derivate din Ariminia ca a doua denumire mitologicã, întocmai cum ne spun și tãblițele de plumb descoperite la Sinaia unde îl gãsit pe Moș Arimin. Și intrînd în istorie, avem informații cu nemiluita și pe alese pentru ținutul Dilmun, ca insulã, țarã și spațiul ceresc unde se retrag sufletele celor vrednici. Iar izvoarele egiptene amintesc despre Palestina ca Sfînta Getie sau du Gitii așa cum apare și pe tãblițe. Hoțomanii ivriți ne-au scris Getaim ca sã nu mai știe lumea ce neam ar fi acesta dupã revelațiile Satanei. Ce am arãtam mai sus este numai istorie, fãrã revelații, incantații, conspirații și alte trãiri inițiatice ale întunericului.      Sã ne lãmurim și cu denumirea de Dacia pentru țarã și daci pentru Neamul Scoborîtor din Zei. Daci ne-au numit ticãloșii romani cînd au luat la hãcuit cu sabia toriștea neamul arimin apoi statul get sau Dio Geta, începînd cu Macedonia, Panonia, Tracia, Moesia și o bunã parte din Getia. Așa au apãrut strãmoșii mei geți în scrierile romanilor începînd cu partea a doua a secolului ll î.e.n. sau mai sigur cu începutul secolului l î.e.n., deci sã ne luminãm cît de tîrziu apare numele de Dacia fațã de cel de Getia, Gitii sau Geta.       Dupã ce iudeo-cretinii au devenit stãpînii imperiului roman, au pornit acțiunea de scoatere în afara istoriei a culturii și fapte geților fiind înlocuiți cu goți iar dupã secolul Vl prãpãdul a fost nemãrginit. Astfel ne-am trezit cu o Dacia prin Danemarca și de acolo au zburat fel de fel de stoluri aiuritoare fãrã a avea vreo legãturã cu istoria noastrã. Numele de Dacia pentru Danemarca folosit în secolele X și Xl, vine de la faptul cã o parte dintre goții cu care au conviețuit geții la est și vest de Carpați, întorcîndu-se în patria lor, și-au spus daci adicã cei veniți din provincia romanã Dacia, iar iudeo-creștinii au accentuat acest fenomen ca sã-i poatã înlocui cît mai ușor pe geți cu daci, sau goți cum a fãcut și priceputul episcop iudeo-cretin Iordanes. În secolul XlX cînd am început și noi sã ne cãutãm rãdãcinile strãmoșilor, am fost iarãși pãcãliți de întunecații iezuiți prin cuibarul satanist numit ,,școala ardeleanã” apoi de cãtre scorțoșii istorici germani care cãutai potcoavele de la caii morți ai goților prin toriștea carpatinã, dar marea nenorocire ne-a venit de la cazarii care doreau sã-ți stabileascã o ,,stație” de odihnã la est de Carpați. Și atunci tartorii masoneriei mondiale și pãrinții Alianței Universale Israelite, Cremieux și Montefiori au fãcut o vizitã la București în iarna 1866-1867 pentru a le cere preasupușilor masoni mioritici sã înființeze o Academie care sã dovedeascã faptul cã românii sînt veniți de la mama dracului și au trecut Dunãrea în nord prin secolul X dar nu erau decît o adunãturã de tîrîturã care nu au nici o legãturã cu geții sau dacii, fiindcã pe aceștia îi spintecaserã romanii pînã la unu. Așa a apãrut în luna iunie 1867 Societatea Academicã Românã ce va deveni peste cîțiva ani Academia Românã. Aceastã instituție și-a propus de la început cunoașterea și cercetarea istoriei, limbii și culturii românilor iar cum a fãcut-o numai dupã porunca dușmanilor noștri, o poate constata oricine lipsit de fricã și supușenie. Iar cine nu înțelege nimic din zicerea de mai sus, îi spun sã studieze istoria adevãratã a Partidului Comunist din România înființat de aceleași lepre cazare și care au avut ca scop principal transformarea poporului român într-o adunãturã de robi bunã numai pentru bici și ham iar cînd va obosi va fi aruncatã în afara istoriei.      Unii dintre oamenii cu inimã curatã fațã de neamul din care veneau – Cezar Bolliac, M. Eminescu, B. P. Hașdeu, N. Densușianu și N. Iorga, au demascat aceastã crimã pusã la cale împotriva identitãții poporului român dar cum țara era condusã de masoni, indiferent cã erau conservatori sau liberali, acțiunea de falsificare a identitãții noastre spirituale și istorice a continuat și continuã și azi chiar cu mai mare înverșunare. Dupã 1990 mai mulți pricepuți în ale istoriei s-au pus ei la clocit revelații și fel de fel de incantații descoperind, sub anumite inspirații cã numele de Dacia vine de la zeul arienilor Dakșa, care și-ar fi zidit pe pãmînt un neam ales. Dacã ar fi așa, atunci cei din textele sanscrite trebuiau sã se numeascã daci, dar ei și-au scris identitatea numai aryas. Iar dacã povestea s-ar fi întîmplat aici în ținutul Carpaților, deși ei sînt susținãtorii indo-europenismului, în textele grecilor care vin de prin secolele V î.e.n. neamul mioritic trebuia sã fie numit dac și nu get, iar egiptenii cãrora încã nu le-a frecat nimeni muștiucul pentru ceva minciuni, ar fi trebuit sã cînte și ei la țiterã tot daci și cotcodaci, dar nu au fãcut-o. Așa cã, în fața argumentelor pe care le-am prezentat în acest text, ar trebui și cei mai furioși daciști, sã-și caute alt loc unde sã-și verse nãduful, nu pe nenorocita noastrã de istorie, pe care alții au falsificat-o cu atîta pricepere de nu mai putem înțelege nimic. Ei sînt numai niște veniți și întîrziați în aceastã mocirlã satanistã din care poporul român va ieși numai prin lumina adevãrului și niciodatã ,,calea dacistã”, ce slujește în fapt rãului fãcut de fiii întunericului cu atîta meșteșug împotriva noastrã. Cuvîntele ,,daci” și Dacia folosite de romani din secolul l al erei noastre la adresa strãmoșilor noștri, cred cã vin de la cuvîntul dage care înseamnã frãție, adunare, confrerie sau de la dag: strãlucitor, luminat + gia: pãmînt, a se reîntoarce, a fi îndreptãțit, nobil mîndru, fatã, iubitã; cu sensul larg de pãmînt binecuvîntat de divinitate sau Țarã Sfîntã. Am sã amintesc numai cîteva ziceri spre a le aduce aminte și celor surzi și orbi cã totuși avem destule informații ca sã ne rescriem istoria dar în lumina adevãrului dovedit și nu cel revelat unor inițiați sau înțelepți ai întunericului.        Cato Maior sau Cato cel Bãtrîn(234-149 î.e.n.) în lucrarea sa Origines(Întemeieri) elaboratã spre bãtrînețe scrie despre strãmoșii noștri urmãtorul Adevãr: ,,Getae etiam ante roman conditam heroum suorum res praeclare gestas carmine conscriptas ad tibiam cecinerint; quod multo post tempore a romanis factitatum”. Și dupã zicerea noastrã, adevãrul ajuns la noi de la cinstitul roman sunã așa: ,,Geții aveau deja o scriere cu multã vreme mai înainte de întemeierea Romei, cãci ei cîntau, în ode scrise faptele de vitejie ale eroilor lor; așa ceva s-a înfãptuit de cãtre romani la multã vreme dupã ei”. Din aceste spuse ale cinstitului roman trebuie sã ne intre în cap odatã pentru totdeauna cã pe la mijlocul secolului ll î.e.n. dar și în urmãtoarele, romanii ne spuneau încã GEȚI iar numele de ,,dac” a apãrut mai tîrziu în scrierile lor și nu putea fi numele identitar al strãmoșilor noștri.       Romanul Trogus Pompeius, care și-a dus viața prin sec. l î.e.n. ne-a lãsat scris în Istorii filipice cã ,,regele geþilor Tanaus a bãtut pe regele egiptenilor Vesosis pe malurile Phasului”. Vedem cã scriitorul roman nu suferea de vreo vedenie în secolul l î.e.n. și a scris cã neamul geților era mare și tare încã de prin secolul XVlll î.e.n. și aveau un rege curios sã-și vadã rudele din depãrtare! Povestea este reluatã de Iordanes pe la mijlocul secolului Vl al erei noastre, dar îndrãcitul episcop iudeo-cretin a schimbat o literã din numele poporului care nãvãlise în secolul XVlll î.e.n. în Egipt și astfel i-a fãcut dintr-o panã satanistã pe geți drept goți și contemporani cu pir-o de pe malurile Nilului din perioada de început a imperiului de mijloc. Cãtre sfîrșitul secolului l î.e.n. cuvîntul ,,dac” apare în textele latinilor la poetul Horațiu(65-8 î.e.n.) cînd imperiul roman a ajuns vecin cu imperiul get condus de Boero Bisto și urmașii sãi.      Capadocianul Strabon(63 î.e.n. – 26 e.n.) scrie în lucrarea Geografia la Vll,11 finanțatã de romani despre lumea din imperiu și din vecini, ajungînd pînã la noi informații despre  geþi ºi mato al lor: ,,Boerobista, get de neam, dupã ce a luat asupra sa, puterea peste poporul sãu, s-a apucat sã-l refacã în urma deselor nenorociri. ªi, prin muncã necontenitã prin cumpãtare ºi disciplinã a fãcut ca în scurt timp sã întemeieze un imperiu mare ºi sã supunã geþilor toate popoarele din vecinãtate. Ba chiar romanii încep sã se neliniºteascã, cînd l-au vãzut trecînd cu îndrãznealã peste Istru ºi sã devasteze Tracia pînã în Macedonia ºi Iliria, sã pustieascã pe celþii amestecaþi cu tracii ºi cu ilirii, sã nimiceascã chiar pe boienii lui Cristasir ºi ul tauriscilor”. În altã parte el spune cã îi numește geți pe cei din cîmpie iar daci pe cei din apusul munților Ripha, de unde vedem cã în acele vremuri etnia și locul de baștinã erau rãu amestecate de cãtre romani ca sã nu se mai știe originile adevãrate ale Neamurilor. În capitolul SCIV, 7, 1-2, dupã ce scrie despre viforosul mato care i-a pus pe gînduri pe romani și ,,lãsând la o parte trecutul îndepãrtat al geþilor”, identitate etnicã pe care ne-o cunoștea toatã antichitatea, la VII, 5, 2 folosește și numele de ,,daci” atunci cînd scrie despre neamul nostru strãmoșesc. Aici gãsim fãrã putințã de tãgadã cã ei știau despre ,,trecutul îndepãrtat al geților” despre care noi cei de azi nu știm nimic fiindcã a fost falsificat în întregime de pricepuții greci dar mai ales de cãtre sataniștii iudeo-creștini dupã ce au ajuns stãpînii imperiului roman la anul 380.             Poetul latin Ovidiu mazîlit la Tomis și care a trãit printre strãmoșii noștri cam 10 ani, pînã în anul 18 al secolului l al erei noastre, scrie în Tristele lV,1: ,,Cea mai mare nenorocire este pentru acela care a fost totdeauna în gura poporului sã trãiascã între bessi ºi între geþi”. Iar în Ponticele scrie despre strãmoșii noștri la lV,2 așa: ,,Dacã cineva ar fi silit pe Homer sã trãiascã în þara aceasta, vã asigur cã ºi el ar fi devenit get.”     Mai avem o mãrturie tot așa de curatã de la un alt roman Pliniu cel Bãtrîn – mort în anul 69 e.n. în urma erupției Vezuviului – care în scrierea Naturalis historiae(Istoria naturalã) la capitolele XXV-XXVl, ne lasã date despre baștina strãmoșilor noștri și a unor vecini astfel: ,,De la aceasta în lungime cãtre ținuturile scitice, sînt popoare, vecine totuși, însã diferite pînã la litoralul(Mãrii Negre): Geții, cãrora romanii le spun daci; de altfel, Sarmații cãrora grecii le spun Sauromați…” Din acest citat este limpede cã romanii și grecii ,,botezau” popoarele vecine sau mai îndepãrtate dupã propria limbã fãrã a ține seama de felul cum se numeau acestea. Mai este nevoie de vreo altã mãrturie care sã dovedeascã cum a apãrut cuvîntul ,,dac” în cultura anticã și cine îl folosea?    Latinul Suetonius(69-130) care și-a scris spre bãtrînețe lucrarea De Vita Caesarum, într-un scurt pasaj din bibliografia lui Octavian, LXIII, povestind despre felul cum a ajuns fiica acestuia sã fie propusã soție regelui geților, gãsim textul în latinã: ,,dein Cotisio, regi Getarum), care ne dovedește fãrã putințã de tãgadã cã și în  prima parte a secolului doi al erei noastre, unii romani ne știau ca neam get, și nu altceva. Și în paragraful LXIII, 4 cînd scrie cu cine s-a luptat împãratul roman Octavianus Augustus la Istru, ne lumineazã cã geții erau conduși de regele lor Coson ,,Cosoni Getarum regi”. Și aceasta este o fãrîmã din istoria noastrã adevãratã, nu cea revelatã sutașilor întunericului.            Cam în același timp grecul, Dion Chrysostomos în discursul din anul 97 e.n. þinut la Olimpia, spune cã: ,,Se întîmplã cã am fãcut o cãlãtorie lungã drept la Istru ºi în þara geþilor sau a misilor aºa cum îi numeºte Homer ºi cum e numitã astãzi populaþia”. Adicã înainte cu cîțiva ani de cotropirea romanilor asupra Getiei, se știa cã exista o ,,țarã a geților” și tãblițele ne spun cã era chiar pãmînt sfînt, adicã Die Gitii(Dio Geta), iar poporul se numea get și nu derbedeu sau sula cum au ajuns românii de azi! Adicã și pentru orbi este mai mult decît limpede, la sfîrșitul secolului l al erei noastre, antichitatea îi numea pe strãmoșii noștri GEȚI întocmai cum apare și pe tãblițele de plumb descoperite la Sinaia și nu daci. Dar pe tãblițe apare de 17 ori scris numele de rumun în diferite variante și care a definit identitatea strãmoșilor noștri alãturi de cel de get, cum voi arãta în continuare: T 19  MOΣ APΥMΥN OΣ – ultimul rînd(Moș Arimin os; Moș Arumun os, adicã tare sau puternic – a fost strãmoșul ancestral al neamurilor de pãstori carpatini și din aceastã rãdãcinã lingvisticã au ieșit armîn și rumun, iar mai tîziu în feudalism avem rumîn.) În vechea limbã din mielniile V-lll î.e.n. cuvîntul ari însemna lãudat, merituos, strãlucitor iar min avea sensul de soț, soție, putere regalã, faimã nemãrginitã. T 31 PUMUNO – RUMUNO(primul rînd); T 32 PΥMΩM – RIMON(rîndul doi mijloc); T 36 PΥΩMΥΩNU – RUMUNU(rd.1 și 2); medalion volumul ll pagina 528 PΥOMVN- rumun(rd. 5-6); T 47 PIOMVNO – RUMUNO(rd.2); T 50 PΥOMΥONV- RUMUNU(rd 3); T 55 PVMVNV-RUMUNU(rd. 4 de jos în sus); T 57 PϒΩMϒΩNO-RUMUNU(rd. 4); T 64 PVMYNO -RUMUNU(rd. 4); T 65 POMVNO-RUMUNU(rd 1-2); T 66 PIOMYON – RUMUN(rd 2); T 68 PIOMVNO – RUMUNO(rd. 2); T 70 PVMVNV-RUMUNU(rd. 2); T 71 PVMVNO-RUMUNU(rd. 4); T 73 PVMYN-RUMUN(rd. 3); T 74 PVMVNY – RUMUNI(rd. 2). Niciodatã pe tãblițe geții nu au scris cã își spuneau daci cum pretind azi unii, ducînd numele în strãfundurile istoriei astfel ca orice adevãr legat de strãmoșii noștri sã poatã deveni o bãșcãlie.      Dar mai este o ciudãțenie care trebuia sã ne dea de gîndit asupra ceea ce punea la cale Academia Românã, popoarele Europei cînd scriu despre noi nu folosesc cuvîntul român, nici chiar cele de pretinsã origine latinã și dau spre exemplu: francezii ne scriu roumain(rumen); spaniolii ne scriu rumano; italienii ne scriu rumeno. Și alții din jurul nostru sau mai depãrtați pãstreazã rãdãcina rumun cum sînt lituanienii cu rumenijos, rușii cu rumînski și polonezii cu rumunu.      Appianus Alexandrinus(95-165) de neam grec, a scris Historia Romana, iar în prefațã scrie cã romanii strãpînesc ,,și pe unii dintre geții de dincolo de Istru, pe care îi numesc daci”. Scumpul nãrav al celor ce au scris istoria învinșilor și au falsificat-o cum au vrut, se vede și în acest citat, folosit peste secole de fel de fel de neisprãviți ca sã ne arate cã sîntem altceva decît ne spun unele izvoare nemãsluite sau cum ne simțim noi.               Dio Cassius(155-240), nepotul lui Dio Chrysostomos a scris o Istorie romanã unde lasã despre strãmoșii noștri atît informații corecte dar și unele false dupã nãravul învingãtorilor ca sã arate cã orice cioarã poate deveni porumbel. La LI, 22 gãsim urmãtoarele date despre geþi, daci, sciþi: ,,aceia locuiesc pe ambele maluri ale Istrului”, cei care locuiesc în dreapta fluviului ºi fac parte din prefectura Mysiei îi numeºte mysieni, iar pe cei ce vin mai în sud, adicã în Tracia îi numeºte  ,,daci sau geþi sau traci”. Tot la el mai gãsim afirmația cã din nordul Istrului în vremuri uitate de istorie a fost o migrație în sud pînã în munții Tracia, ,,cãci poporul dacilor îºi stabilise odinioarã colonii în apropiere de Rodope.” Despre luptele pe care romanii le-au purtat cu acești geți sau daci în anii  55 î.e.n. a scris: ,,În timpul acesta M. Crassus este trimis în Macedonia ºi Grecia sã se lupte împotriva dacilor ºi bastarnilor…Aceºtia sînt socotiþi ca sciþi.” În text vedem cã strãmoșii noștri apar cu numele de daci, geþi, traci ºi sciþi, deºi chiar el spune cã sînt un singur neam, dar locuind în ținuturi diferite și nu popoare diferite!     Filozoful Iamblichos, ce a trãit în timpul împãratului Constantin murind în anul 333, în lucrarea Viaþa lui Pitagora scrie așa despre Zamolxe al geților:. ,,Zamolxe fiind trac ºi sclavul lui Pitagora ºi eliberîndu-se, s-a întors între geþi ºi le-a dat legi, dupã cum am arãtat mai înainte, chemîndu-i cãtre bãrbãþie ºi convingîndu-i cã sufletul este nemuritor… ªi acesta învãþînd pe geþi ºi scriindu-le legi, a fost socotit de ei ca cel mai mare zeu”.         ªtefan din Bizanþ, pe la anii 520 scrie un lexicon intitulat Nume de popoare ºi spune despre strãmoșii noștri geþi cã locuiau în ,,Getia, þara geþilor”. Eu nu mai am nimic de adãugat, dar nu mã îndoiesc despre cei care știu cã minciuna este cel mai puternic adevãr dacã este repetatã fãrã oprire, cã vor mai gãsi ceva de zis!       Regatul ostrogot, ultima structurã statalã puternicã a geților și goților din peninsula italicã este cucerit în anul 555 și se pornește din partea iudeo-creștinilor care erau acum pe cai mari și chiar înaripați, o aprigã acțiune de falsificare a istoriei popoarelor Europei, fiind stãpînii absoluți ei puteau scrie ce le poftea inima, iar împotriva geților chiar asta au fãcut. I-au înlocuit cu daci și goți, urcînd ambele neamuri și în ținuturile nordice pentru a nu mai înțelege nimeni nimic!       Cum toți am fost îndobitociți cu otrava latinitãții iar mai tîrziu a slavismului, nu cred cã o nouã nãscocire va face bine adevãrului ci numai celor care au scos-o la aer și chiar mai mult celor care ne-au falsificat istoria. Este greu sã ne debarasãm de minciunile sedimentate în mintea noastrã, dar nici nu putem merge mai departe cu falsuri ticluite de Militia Cristi, dupã ce au devenit stãpînii imperiului roman.            Cã sînt mulți ,,daciști” oameni de bunã credințã care vreau sã știe adevãrata istorie a geților și a urmașilor acestora, românii de azi, eu nu-i pun în discuție pe aceștia, pe unii îi cunosc și îi respect pentru dorința și munca de a se afla adevãrul chiar dacã uneori nu este cel așteptat. Dar avem și alții care vreau sã ne scrie istoria adevãratã dupã propriile idei fãrã a le lega de dovezile materiale și epigrafice, ci numai inspirîndu-se din propriile inspirații.     Constantin Olariu Arimin   Mai 2012                  ]]>