Deportãrile din Basarabia și Nordul Bucovinei au fost o formã a represiunii politice puse în practicã de autoritãțile sovietice. Nu se cunoaște o cifrã exactã a celor care au avut de suferit de pe urma acestui tip de represiune, estimãrile ridicându-se la câteva sute de mii de persoane deportate în perioada 28 iunie 1940 – 5 martie 1953.^[1] Au existat trei valuri de deportãri ale populației din Basarabia și Bucovina de Nord. Cu toate acestea, acțiuni de strãmutare a basarabenilor și bucovinenilor au avut loc și între cele trei valuri.

Primul val de deportãri (12-13 iunie 1941)

Premisele

De organizarea deportãrii s-a ocupat Biroul politic al CC al PC (b.) al URSS, iar structurile NKGB-iste au fost baza logisticã a mecanismului deportãrii. În mai 1941, Sergo Goglidze a fost numit împuternicit al partidului și guvernului sovietic în Moldova. Peste o sãptãmânã, la 31 mai 1941, Goglidze i-a trimis lui Stalin o Rugãminte (rus. Prosiba), în care relata cã în Basarabia au activat multe partide și organizații burgheze. Dupã alipirea Basarabiei la URSS, conducerea acestor formațiuni politice s-au refugiat în România. Rãmãșițele acestor partide și organizații, fiind susținute activ de serviciile românești de spionaj, și-au intensificat activitatea antisovieticã. Același document includea în categoria elementelor antisovietice și moșierii, comercianții, polițiștii și jandarmii, albgardiștii, primarii, refugiații din URSS și alte elemente sociale strãine. În legãturã cu activizarea acestor elemente, Goglidze ruga sã fie strãmutate în regiunile îndepãrtate de nord și est ale URSS 5.000 de familii.^[2] Ca bazã juridicã a strãmutãrii a servit Regulamentul cu privire la modul de aplicare a deportãrii fațã de unele categorii de criminali, aprobat în mai 1941. La 7 iunie 1941, NKGB al RSS Moldovenești a cerut 1315 vagoane pentru transportul deportaților.^[3] Deși directivele veneau de la Moscova, cei care le-au executat au fost din Basarabia. Oamenii noi ai bolșevicilor erau avansați în posturi și susținuți în activitatea profesionalã. Listele cu deportați au fost fãcute de NKVD pe bazã de delațiuni, ținându-se cont de pregãtirea și activitatea capului familiei, de averea sa și de faptul cã a colaborat cu administrația româneascã.^[4]

Operațiunea de deportare

Operațiunea de deportare a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 (ora 2.30) și a cuprins teritoriile anexate de URSS de la România în iunie 1940. Urmau sã fie ridicate 32.423 persoane, dintre care 6.250 sã fie arestate, iar restul 26.173 de persoane – deportate (inclusiv 5.033 persoane arestate și 14.542 persoane deportate din RSS Moldoveneascã). De obicei, o echipã formatã din doi-trei militari înarmați și un lucrãtor al securitãții bãtea la geamul casei, în plinã noapte, luând prin surprindere gospodarii. Într-un sfert de orã sã fiți gata!, acesta era ordinul care li se dãdea oamenilor cuprinși în spaimã de cele întâmplate, neînțelegând unde merg și de ce. Deseori, printre cei care veneau sã ridice oamenii se gãsea și binevoitorul sau binefãcãtorul care a denunțat familia și, astfel, ajuta NKVD-ul sã depisteze elementele periculoase. Deportaților le era permis sã ia câte 10 kg de fiecare persoanã, numai cã, de multe ori, tot ce era mai de preț sau mai util în bagajele celor deportați le împãrțeau între ei cei care i-au ridicat în miez de noapte. Îndatã, erau urcați în camioane sau chiar – în unele sate – în cãruțe, fiind duși pânã la gara de trenuri. În stațiile de cale feratã, membrii fiecãrei familii erau separați în felul urmãtor: capii de familii într-o parte, tinerii peste 18 ani în altã parte, iar femeile cu copii mici și bãtrânii – aparte. A urmat îmbarcarea în vagoanele de marfã, câte 70-100 persoane, fãrã apã și hranã. Pe vagoane scria: Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca sã vinã în raiul sovietic. Ieșiți-le în cale cu flori! sau Emigranți voluntari. În Basarabia, 90 vagoane au pornit din stația Taraclia, 44 vagoane – din stația Basarabeasca, 44 vagoane – din stația Cãușeni, 48 vagoane – din stația Tighina, 187 vagoane – din stația Chișinãu, 48 vagoane – din stația Ungheni, 83 vagoane – din stația Ocnița, 133 vagoane – din stația Bãlți, 73 vagoane – din stația Florești, 40 vagoane – din stația Râbnița, 38 vagoane – din stația Bolgrad, 103 vagoane – din stația Arțiz, 340 vagoane – din stația Cernãuți.^[5]

Destinația deportaților

Drumul spre punctele de destinație a durat vreo douã-trei sãptãmâni. Condițiile erau îngrozitoare. În plinã varã, ei duceau lipsã de apã potabilã, fiecãruia revenindu-i doar câte 200 grame de apã pe zi, iar de mâncare li se dãdea doar pește sãrat. La fiecare oprire a trenului, în câmp se aruncau cadavre, care, fie cã erau îngropate sumar, fie cã erau lãsate ca hranã animalelor. Pe parcursul drumului, deportaților nu le-a fost acordatã nici o asistențã sau consultație medicalã. Astfel, în vagoanele murdare și fãrã asigurarea celor mai elementare condiții sanitare s-au rãspândit diverse boli infecțioase și mulți suferinzi au decedat din aceastã cauzã. La unele gãri feroviare, câtorva persoane li se permitea sã iasã pentru câteva minute afarã, la aer curat. Cineva era trimis dupã apã potabilã. În cazul tentativelor de evadare, imediat se dãdea ordinul de împușcare, astfel cã nu era nicio posibilitate realã de a scãpa din acel tren al morții. Contingentul deportat era distribuit în felul urmãtor: capul familiei, arestat, era izolat de soție și copii și dus în lagãrul de muncã forțatã, în GULAG. Ceilalți membri ai familiei erau trimiși în Siberia sau Kazahstan. Cei deportați în Siberia sau Kazahstan, de la copil la bãtrân, erau repartizați la muncã în întreprinderile industriei silvice, în sovhozuri și în cooperative meșteșugãrești. Pentru munca depusã nu erau remunerați echitabil, ci li se achita doar un minimum necesar pentru trai. Dintr-un raport fragmentar al GULAG-ului din lunile septembrie-octombrie 1941 aflãm cã, în toamna acelui an, deportații din RSSM au fost amplasați în RSS Kazahã (9.954 persoane), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6.085), Novosibirsk (5.787) și Krasnoiarsk (470). În Kazahstan, deportații din RSSM se aflau în regiunile Aktiubinsk (6.195 persoane), Kîzîl-Ordînsk (1.024) și Kazahstanul de Sud (2.735), iar în regiunea Omsk erau dispersați în 41 de raioane.^[5]

Estimarea numãrului de victime

Numãrul celor deportați se ridicã la peste 22.000 de persoane^[3]. Dupã alte surse, numãrul deportaților ar fi fost de 24.360 ^[6] , sau chiar de 30.000 de persoane.^[7]

Al doilea val de deportãri (5-6 iulie 1949)

Premisele

Operațiunea din 1949 a fost denumitã conspirativ IUG (rom. SUD). Pe drept cuvânt, evenimentul a fost catalogat ulterior drept “cea mai mare deportare a populației basarabene”.^[8] Pregãtirea ideologicã și decizionalã a deportãrii masive a demarat activ în primãvara anului 1949, când s-a pus deschis problema. La 17 martie 1949, V. Ivanov, președintele Biroului pentru RSSM, și N. Covali, într-o scrisoare adresatã lui Stalin, rugau CC al PC(b) din toatã Uniunea sã permitã deportarea din republicã a 39.091 de persoane: chiaburi, activiști ai partidelor profasciste, etc. La 6 aprilie 1949 este adoptatã hotãrârea strict secretã Nr. 1290-467cc a Biroului Politic al CC al PC “Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldoveneascã a chiaburilor, foștilor moșieri, marilor comercianți, complicilor ocupanților germani, persoanelor care au colaborat cu organele poliției germane și românești, a membrilor partidelor politice, a gardiștilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât și a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”^[6] Hotãrârea prevedea deportarea a 11.280 familii care întruneau 40.850 persoane. Acestea urmau sã fie strãmutate pentru totdeauna în regiunile Kazahstanului de Sud, Djambul și Aktiubinsk, precum și regiunile Altai, Kurgan, Tiumen, Tomsk din Rusia. Se preconiza ca deportarea sã aibã loc în iunie 1949, sub controlul și rãspunderea Ministerului Securitãții de Stat (KGB). Deportarea culacilor, foștilor moșieri, marilor comercianți și a familiilor lor urma sã aibã loc conform listelor vizate de Sovietul Miniștrilor din RSSM, iar a celorlalte persoane – conform deciziei Consfãtuirii Speciale (Osoboie Soveșcianie) a Ministerului Securitãții de Stat a URSS. Ministerul de Interne al URSS, (personal tov. Kruglov) era împuternicit sã organizeze escortarea și transportarea deportaților din RSSM, controlul administrativ al acestora în teritoriile noi pentru a evita posibilitatea evadãrii, angajarea lor în colhozuri, sovhozuri și la întreprinderi.^[9] Organizarea echipei care urma sã se ocupe de deportare s-a fãcut în perioada 23-24 iunie. Din conducere fãceau parte: general-maiorul Iosif Lavrentievici Mordoveț – ministrul Securitãții RSSM, general-maiorul Ivan Ilici Ermolin – împuternicitul MGB al URSS, colonelul Aleksandr Alexeevici Kolotușkin– adjunctul ministrului Securitãții RSSM pe cadre. Tot aici era specificatã echipa grupelor informativã, operativã, de evidențã, de transmisiune, conducerea grupurilor operative de serviciu, echipa mașiniștilor. Per total erau 30 de persoane, absolut toate din structurile MGB al RSSM. Din Moscova în RSSM au venit 32 de medici și 64 asistente medicale, care au fost cazați, asigurându-li-se hrana și toate condițiile necesare în așa fel, încât sã se ținã în secret scopul venirii lor. Echipa de conducere a operațiunii „IUG” și-a început activitatea la 24 iunie 1949. Dupã ce au decurs toate pregãtirile, la 3 iulie 1949, conducerea de la Chișinãu (Selivanovskii, Mordoveț, Ermolin) a trimis tuturor organelor KGB locale telefonograma cu urmãtorul text: Raportați pânã la ora 14.30 dacã sunteți pregãtiți pentru realizarea operației „IUG”. Între orele 11.30-13.10, toate sectoarele din republicã au primit aceastã telefonogramã și urmau sã rãspundã. Intrucât rãspunsul a fost pozitiv, în aceeași searã la stațiile de îmbarcare au fost aduse trupele operative și militare necesare, ele fiind dosite și ținute în secret. Cãtre 4 iulie, tot efectivul era mobilizat pentru începutul operațiunii. Ministrului de Interne al URSS i s-a raportat finisarea pregãtirilor pentru desfãșurarea operațiunii „IUG”. La 4 iulie 1949, tuturor sectoarelor locale MGB din republicã le-a fost trimisã directiva strict secretã a MGB al URSS și MGB al RSSM cu privire la începutul operațiunii „IUG”. Se ordona începutul deportãrii și raportarea peste fiecare douã ore a evoluției operațiunii, a tuturor incidentelor, problemelor și dificultãților care apar pe parcurs. Peste 24 de ore de la finisarea operațiunii, trebuia sã se raporteze despre totalizarea deportãrii, indicându-se numãrul celor deportați – al femeilor, bãrbaților și copiilor -, al celor care s-au sustras de la deportare (de la locul de trai, pe parcursul transportãrii spre stațiile de îmbarcare sau de la stațiile de îmbarcare). Baza legalã a deportãrii din 1949 s-a pretins a fi decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 8 martie 1941 Cu privire la obținerea cetãțeniei sovietice de cãtre locuitorii din Bucovina și redobândirea cetãțeniei sovietice de cãtre locuitorii din Basarabia, conform cãruia românii basarabeni, fiind declarați cetãțeni sovietici, colaboraserã în anii rãzboiului cu administrația româneascã și trãdaserã, astfel, patria sovieticã. Dar românii din Bucovina n-au solicitat niciodatã cetãțenia sovieticã, iar basarabenii n-au avut-o, ca sã oredobândeascã. ^[10]

Operațiunea de deportare

Operațiunea IUG a început în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, la orele 2 de dimineațã și a durat pânã la ora 8 seara a zilei de 7 iulie. Așa cum s-a întâmplat cu deportarea în masã din iunie 1941, nu toți cei care au fost incluși inițial în liste au fost deportați. Documentele de arhivã aratã în mod concludent cã, de aceastã datã, vestea despre planificarea unei operațiuni de deportare a fãcut înconjurul provinciei cu sãptãmâni înainte, grație informației oferite de anumiți reprezentanți ai puterii care și-au înștiințat rudele vizate în acest sens. Autoritãțile au încercat, de aceea, sã ținã în mare secret mãcar data desfãșurãrii operațiunii și din aceastã cauzã unele primãrii au primit listele abia în ziua operațiunii. Din totalul de 12 860 de familii incluse inițial în liste, n-au fost ridicate 1 567 familii, iar acest lucru s-a întâmplat din cauze diferite: 274 familii intraserã între timp în colhoz; 240 – au prezentat, chiar în timpul operațiunii de strãmutare, dovezi documentare care atestau cã unii membri ai familiei fãceau armata; 35 familii aveau ordine și medalii sovietice; 508 – își schimbaserã domiciliul, iar 105 familii reușiserã sã se ascundã.^[11] Arestãrile s-au fãcut noaptea cu forțele soldaților veniți în sate cu mașinile. Unii cetãțeni care au încercat sã scape cu fuga au fost împușcați. Gospodarii arestați împreunã cu familiile lor, cu copiii, cu bãtrâni, fãrã a li se permite sã ia rezerve cu ei, au fost urcați cu forța în vagoane pentru vite și duși. Toate bunurile – casele, utilajul țãranilor deportați – au fost transmise colhozurilor, iar o parte din ele au fost furate, vândute de cãtre organele financiare ale raioanelor respective. Multe din aceste edificii au fost oferite ofițerilor care erau aici în NKVD, nomenclaturii etc. Mulți dintre gospodarii deportați nu au mai revenit în patrie, au fost împușcați pe drum, au murit de foame, de boli, de durere sufleteascã, de muncã peste puterile lor.^[12] În urma deportãrii din iunie 1949 impactul dorit de autoritãțile comuniste sovietice a depãșit toate așteptãrile. Acest lucru este adevãrat mai ales în ceea ce privește efectul asupra ritmului de colectivizare în urmãtoarele luni dupã deportare. Astfel, numai în lunile iulie – noiembrie 1949 cota gospodãriilor țãrãnești care au intrat în colhozuri s-a majorat de la 32% la 80% din total, pentru ca sã se ridice la 97% în ianuarie 195167. Prin urmare, dupã operațiunea de deportare, din iunie 1949, cei care alcãtuiau majoritatea populației locale, țãranii, și cei care erau cei mai refractari fațã de puterea sovieticã, sunt nevoiți sã-și schimbe atitudinea. Frica de o nouã operațiune, poate de o mai mare amploare, a determinat agricultorii individuali sã renunțe la gospodãriile lor și sã accepte compromisul cu regimul sovietic, un regim care dãduse de înțeles cã nu va cruța nici un fel de protestatar ori rebel. Mai ales cã cei deportați în iunie 1949 erau incluși în categoria celor care nu aveau dreptul sã mai revinã niciodatã pe meleagurile natale, conform unei decizii speciale a autoritãților de la Moscova.^[13]

Estimarea numãrului de victime

Conform datelor oficiale, în ziua de 6 iulie 1949, au fost deportate în Siberia 11.293 de familii din Moldova sau peste 35 mii de oameni . Sursele neoficiale afirmã cã aceste cifre nu reflectã întreaga proporție a dramei moldovenilor, deoarece numãrul victimelor deportãrilor a fost calculat reieșind din 3 membri ai familiilor. Se știe, însã, cã au fost ridicate familii cu 7-8 și chiar 14 copii.^[14] Dupa alte surse, cele 11.293 de familii reprezentau 35.796 persoane, din care 9.864 bãrbați, 14.033 femei și 11.889 copii. 7620 de familii au fost considerate chiaburi, iar celelalte acuzate de colaborare cu fasciștii, de apartenențã la partidele burgheze românești sau la secte religioase ilegale.^[6]

Al treilea val de deportãri (31 martie – 1 aprilie 1951)

Ultima deportare în masã a populației basarabene a avut loc în noaptea de 31 martie spre 1 aprilie 1951 și a vizat, de aceastã datã, elementele religioase considerate un pericol potențial la adresa regimului comunist stalinist. În cadrul operațiunii, numitã SEVER (rom. Nord), au fost vizați în primul rând membrii sectelor religioase, mai cu seamã cei care se numeau martorii lui Iehova^[15] Operațiunea SEVER a fost pusã în aplicare în baza aceleiași Hotãrâri a Consiliului de Miniștri al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 și Hotãrârii Consiliului de Miniștri al URSS nr.667-339cc din 3 martie 1951, care prevedea deportarea de pe teritoriul RSS Moldoveneascã a membrilor sectei ilegale antisovietice a iehoviștilor și membrilor familiilor acestora, în total 5917 persoane.^[6] Acțiunea a început la ora 04,00 și s-a încheiat la ora 20,00 în aceeași zi. Au fost arestate și deportate în Siberia (reg.Kurgan) 723 de familii, respectiv, 2.617 persoane (808 bãrbați, 967 femei și 842 copii), în special acuzate de apartenențã la secta religioasã Martorii lui Iehova. La aceastã operațiune au participat 546 de lucrãtori operativi ai Securitãții, 1.127 ofițeri și soldați din Ministerul Securitãții, 275 ofițeri și soldați de miliție și 750 de persoane din cadrul organelor sovietice de partid din Moldova. Deportarea s-a fãcut în douã eșaloane, cu vagoanele care au ajuns la destinație la 13-14 aprilie 1951. Pe drum s-au nãscut câțiva copii și au murit câteva persoane bolnave.^[16]

Deportãrile staliniste în memoria contemporanilor

Abia pe 10 aprilie 1989 a fost adoptatã hotãrârea Consiliului de Miniștri al RSSM, prin care deportații au fost complet reabilitați.^[17] Ulterior, atât Executivul, cât și Legislativul Republicii Moldova au emis, în contextul luãrii mãsurilor reparatorii fațã de cei deportați și familiile acestora, peste 20 de modificãri și acte normative contradictorii. Din aceastã cauzã, pânã în prezent, o mare parte dintre persoanele reabilitate încã nu-și pot primi compensațiile pentru averea confiscatã sau naționalizatã în 1940-1941 și dupã 1944. Totodatã, persoanele care au reușit sã obținã o despagubire derizorie sunt, de asemenea, în așteptarea emiterii unor acte ce ar stabili un mecanism viabil și eficace de despagubire.^[18] Pe de alta parte, nu existã pânã acum vreun monument dedicat celor ce au suferit de pe urma deportãrilor staliniste, cu toate ca atât autoritãțile publice centrale ale Republicii Moldova, cât și autoritãțile municipale din Chișinãu au pomenit deseori despre înãlțarea unui asemenea monument. Tot tergiversatã este și construirea bisericii in memoria deportaților, care urmeazã sã fie edificatã în regiunea gãrii feroviare din Chișinãu.^[19]

Deportații și descendenții lor, locuind în prezent în Siberia și Kazahstan

La recensãmântul din 1989, în RSS Kazahã nu s-a înregistrat nici un român; în cel peste un deceniu, în independenta Republicã Kazahstan s-au declarat 596 români și 19.458 moldoveni, din totalul de 15 milioane de locuitori.^[20] Prima asociație româneascã din Kazahstan s-a înființat juridic pe 27 mai 2003, fiind intitulatã Asociația româno-moldoveana din Kazahstan. Bazele acesteia au fost puse de învãțãtorul Mihai Groza. Tot cu ajutorul acestuia a fost înființat și ansamblul Românaș.^[21] Pe 29 aprilie 2005 a fost creatã o a doua asociație româneascã, Societatea Culturalã DACIA, la Karaganda unde trãiește o importantã comunitate româneascã (peste 3.500 de persoane).^[21] Vasile Soare, ambasadorul României în Kazahstan și Kârgâzstan, a descoperit, în vara anului 2005, în Kârgâzstan, existența unei comunitãți de circa o mie de persoane de originemoldoveneascã și 46 de români. Au ajuns acolo, venind din Siberia, unde fuseserã deportați în 1949 și 1952 (regiunile Tomsk, Kurgan, Irkutsk ș.a.), pânã în 1965, deși fuseserãeliberați în perioada 1956-1958. La eliberare, majoritãții basarabenilor li s-a interzis sã se întoarcã în RSS Moldoveneascã și au fost forțați sã semneze declarații ca nu au pretenții și revendicãri de la statul sovietic, pentru ceea ce li s-a confiscat în momentul deportãrii. Câteva mii de basarabeni au hotãrât sã se stabileascã în Kârgâzstan, având în vedere climatul blând și pãmântul roditor, condiții asemãnãtoare cu cele din Moldova. Dupã destrãmarea URSS, mulți români basarabeni și bucovineni s-au întors în locurile natale, însã peste o mie de persoane au rãmas sã trãiascã în Kârgâzstan, pentru cã în Republica Moldova și nordul Bucovinei (Ucraina) nu mai aveau pe nimeni și nici mijloace de a se strãmuta. Așa se explicã faptul cã în câteva localitãți din Kârgâzstan, (Bishkek, Belovodskoe, Kant, Sukuluk, Gheorghievka – fosta Moldovanovka – și altele), trãiesc compact zeci de familii de etnici români.^[21]