Ceea ce urmeazã sã vã destãinui este o experienþã realã, autenticã de comuniune cu maestrul spiritual. Viaþa mea a avut un traseu sinuos, pe parcursul cãruia am oscilat permanent între credinþã ºi îndoialã, între certitudine ºi dubiu. Am cãutat în permanenþã confirmarea faptului cã mã aflu pe calea cea bunã, cã merg pe drumul cãtre Dumnezeu ºi nu pe poteci lãturalnice, în rãtãcire. Ei bine, asearã am ajuns târziu acasã deoarece a trebuit sã mai fac câteva opriri pentru cumpãrãturi. Când am ajuns, soþia ºi copii dormeau deja astfel cã deºi eram obosit dupã o sãptãmânã lungã de activitate, m-am decis sã rup din timpul alocat somnului câteva zeci de minute pentru a-mi calma neliniºtea ºi angoasa existenþialã în care mã zbãteam de ani de zile, pe plan interior, spiritual. M-am retras deci, în vârful picioarelor, în dormitor, lasându-mi soþia adormitã pe canapea în sufragerie, cu televizorul în surdinã. Copii dormeau în camera lor, liniºtiþi. Ajuns în dormitor, m-am pus în poziþie de meditaþie ºi am lãsat mintea sã se liniºteascã, sã se goleascã natural, de la sine, de toate impresiile de peste zi. În starea de calm ºi pace pe care am dobândit-o, m-am focalizat în mod spontan în interior, în centrul inimii ºi m-am rugat cu tãrie lui Dumnezeu sã îmi descopere Adevãrul ºi calea pe care o am de urmat. Cererea mea era ca un strigãt mut, agonizant al sufletului sãtul de rãtãcirea prin deºertul vieþii de zi cu zi, care îºi cerea mântuirea, odihna, eliberarea de sub povara dualitãþii. În acele momente nu mã rugam eu, ci rugãciunea creºtea spontan în mine, ca o flacãrã arzãtoare. Timpul pãrea cã încremenise în loc în jurul meu, iar trupul mi-l simþeam imobil, aºa cum probabil se simte o insectã prinsã în chihlimbarul vechi de un milion de ani. În aceastã stare, mintea îmi devenise precum un ocean îngheþat fãrã nici o perturbare sau miºcare la suprafaþa ei. Totul se desfãºura de la sine, fãrã nici o intervenþie volitivã din partea mea, iar sufletul, descãtuºat din cuºca eu-lui meu, îºi cerea cu tot mai multã putere dreptul la libertate. În aceastã stare, am simþit o prezenþã familiarã, ca un rãspuns la rugãciunea mutã a sufletului meu. Sentimentul respectiv de familiaritate era însoþit de o luminã ce pãrea sã se amplifice tot mai mult. În acel moment am deschis ochii, uimit sã constat cã lumina respectivã exista nu doar în spatele ochilor mei închiºi, ci ºi în exterior, luminând penumbra dormitorului meu. Eram stupefiat. Mintea mi se blocase, refuzând sã creadã ce vedeam. În faþa mea, în camerã, aºezat pe pat la un metru de mine, în postura lotusului, se afla în carne ºi oase, maestrul.  Ani de zile mã rugasem, implorasem sã primesc un semn, o dovadã, o certitudine, iar acum brusc, rugãciunile îmi fuseserã împlinite. Mã privea tãcut, ochi în ochi, fãrã sã schiþeze nici un gest. Îi simþeam prezenþa, îi priveam chipul, simþeam pânã ºi mirosul lui inconfundabil. Exista, respira, în carne ºi oase în faþa mea, deºi o parte din mine ºtia cu certitudine cã el se aflã undeva închis, la sute de kilometri depãrtare. Nu am putut decât sã articulez câteva cuvinte, stupefiat: – E real ceea ce vãd ? Eºti chiar tu ? În acel moment, mi-a zâmbit trist ºi m-a mângâiat pe creºtet cu degetele lui albe, cu unghii lungi. I-am simþit atingerea uºor rãcoroasã, blândã, iar apoi a rostit cu o tandreþe de dincolo de Lume: – Chiar dacã tu ai renunþat la mine, eu nu am renunþat ºi nu voi renunþa niciodatã la tine. În acel moment, ochii mi s-au umplut de lacrimi ºi l-am îmbrãþiºat plin de iubire, cerându-mi iertare pentru toate îndoielile ºi rãtãcirile prin care trecusem. M-a mângâiat din nou pe cap, a oftat ºi mi-a rãspuns: – Fericiþi sunt cei ce cred, fãrã sã fii vãzut. În acel moment, un sentiment de fericire indescriptibilã m-a cuprins ca o vâlvãtaie, ºi l-am simþit cum se topeºte într-o luminã intensã, de un galben auriu orbitor, dispãrând din camerã. Dupã aproape un minut, soþia a intrat în camerã somnoroasã ºi m-a întrebat cu cine am vorbit, cãci auzise voci, mã auzise vorbind cu cineva. Emoþionat, am întrebat-o dacã a auzit ºi altã voce înafarã de vocea mea. Mi-a confirmat cã a auzit distinct o voce puternicã de bãrbat, care nu era a mea, motiv pentru care venise sã vadã cu cine discut. ªi în acel moment l-am auzit din nou, ca un ecou venind din inimã: – Fericiþi sunt cei ce cred, fãrã sã fii vãzut.]]>