”THE WINTER IS COMING !”

Mai am cam 2 sãptãmâni de muncã pe anul acesta și deja am început sã caut asiduu mijloacele de evadare facile, aflate la îndemâna poporului cu acces la net. Filme, cãrți, muzicã bunã. Vin sãrbãtorile, dar încã nu resimt acea atmosferã festivã care le însoțește de obicei. Momentan mã lupt cu ploaia, cu aglomerația rutierã pe drumul spre instanțe sau birou. Deoarece sunt meteo-sensibil, vremea rea, zilele plumburii, lipsite de lumina verii, mã impacteazã negativ, aducându-mã la marginea depresiei. Am zile când nu-mi vine sã ies din casã (și nici nu ies !), îmi deleg dosarele, pun pe silențios telefoanele și mã cufund în mine, în liniștea și intimitatea propriului univers. Evident, lumea intrã în panicã, telefoanele bâzâie pe tãcute în disperare, dar eu deja nu le mai aud, sunt despãrțit ca de-un perete de liniște de vârtejul lumii dezlãnțuite. În astfel de zile, mã pãstrez netulburat în ochiul ciclonului, las la periferia conștiinței mele preocupãrile mundane, mãrunțișurile și rutina zilnicã. Acum realizez cã aceastã tendințã de cãutare a liniștii s-a accentuat în ultimul an. S-a tradus printr-o tendințã de a-mi simplifica viața, de a diminua din eforturile inutile, amicițiile cronofage și cauzele don-quijotești. Pãstrez o anume apetențã pentru idealisme, pentru lupta cu Sistemul, dar vârsta și experiența mi-au mai temperat entuziasmul. Am renunțat la a mai cultiva așa-zise prietenii care nu-mi aduceau decât bãtãi de cap și probleme(le altora). Viața mea a devenit mult mai simplã, mai liniștitã. Refuz clienții care tind sã devinã sâcâitori, refuz prieteniile cu oameni acaparatori. Mã pãstrez pentru familie, pentru o carte sau un film bun cu un ceai fierbinte. Nici de scris nu prea mai scriu, decât atunci când simt cu adevãrat cã ceva se cere scris. Toatã aceastã tendințã spre retragere, spre liniște o percep ca pe un moment de grație, de suspensie, asemãnãtor plutirii de-o clipã a pendulului, la capãtul cursei, înainte de a se avânta din nou în cursa sa metronomicã. Cãci existã o magie a vârstei de 40 de ani, de care mã apropii. Este vârsta pânã la care ai tras tare sã te realizezi, sã faci lucruri: un cuplu, o familie, o situație materialã, un confort, o siguranțã. Deja la aceastã vârstã majoritatea scopurilor materiale au fost atinse, iar cine își dorește mai mult, fie este lacom, fie imbecil. Mulți oameni aflați în situația mea se simt dezorientați, goliți de sens. Dacã ești cu adevãrat un învingãtor în viațã, un om care a muncit disciplinat, fãrã vicii în care sã-și risipeascã avuția, 40 de ani este vârsta crizei existențiale profunde, criza scopului vieții. Ai reușit pe toatã linia, ai realizat tot ce ți-ai propus. Și, mai departe !? Poți continua sã acumulezi, sã multiplici ceea ce ai: o casã, douã case, trei case, poate o vilã. O mașinã, douã mașini, poate o mașinã mai scumpã. Și !? Cantitatea sau calitatea pot constitui un scop în sine ? Mai mult confort ? Mai mulți bani  ? Psihologul Carl Gustav Jung a devenit celebru în epoca sa nu atât datoritã teoriilor noi, surprinzãtoare pe care le-a adus în psihologie, cât datoritã abordãrii ne-convenționale a cazuisticii sale ca medic. El a fost nevoit sã caute remedii de naturã spiritualã pentru pacienții depresivi din categoria micilor burghezi, cu o situație materialã bunã, care în jurul vârstei de 40 de ani realizau cã nu mai au nici un scop în viațã, toate țintele sociale fiind atinse. Golul resimțit de aceștia se traducea prin depresie și lipsa poftei de viațã. În astfel de cazuri, psihologul nu mai este tãmãduitorul unei traume, el trebuie sã umble la însãși resorturile sufletului, sã caute pentru clienții sãi remedii și soluții în înțelepciunea ancestralã a Umanitãții, în tezaurul de experiențã acumulat de rasa umanã. Jung a cãlãtorit mult: în America, cercetând tradițiile indienilor pueblo; în Africa, la șamanii din nord; în India, de unde s-a întors fascinat de mandale – ca reprezentãri ale palierelor psihicului uman. Jung a cãlãtorit mult și în lumea arabã, unde contactul cu misticismul islamului i-a creat o puternicã impresie. Recomand lectura volumelor memorialistice ”Amintiri, vise, reflecții” apãrute la Humanitas.

”Vindecarea” sau ”depãșirea” crizei existențiale a bãrbatului la 40 de ani rezidã în înțelegerea naturii spirituale a acestei crize. Confruntat cu ”împãcarea cu lumea”, cu ”stingerea dorințelor”, bãrbatul de 40 de ani riscã sã rateze acest moment de grație, sã rateze șansa spiritualã oferitã de el, aruncându-se în tot felul de preocupãri meschine. Poate deveni maniac, colecționar de obiecte inutile, încercând cu diperare sã retrãiascã emoții sau dorințe mai vechi, neâmplinite. Poate deveni distructiv în viața personalã, alunecând pe panta plãcerilor ușoare: amantlâcuri, complicații inutile care-i dau senzația cã acoperã golul ce s-a ivit în el. Sau poate pândi tãcerea din sufletul sãu, ascultând-o, cãutând sã o înțeleagã, sã se înțeleagã. Mulți evitã sã devinã auto-reflexivi din teama confruntãrii cu ei înșiși, cu propriile eșecuri și ratãri din trecut. Recunosc, și eu am propriile regrete și dezamãgiri. Și eu am tendința de a mã repezii în direcții secundare pentru a acoperi liniștea asurzitoare ce se așterne în mine. Cel mai des conștientizez aceastã tendințã atunci când mã cufund cu frenezie în vizionarea de filme: devorez serii întregi, cufundându-mã în magia imaginariumului, trãind alãturi de personaje fictive peripeții și situații ce mã fac sã uit pentru câteva ore de golul din mine. Alții, aflați în fața aceluiași impas, cad în patima jocurilor pe calculator, sau a beției. Cei mai sinceri refuzã instinctiv astfel de distrageri și cad în depresii sincere.

În cea ce mã privește, aflat la vârsta maturitãții intelectuale, refuz mirajul facil al ”curentelor spirituale” la modã, al teoriilor și cãrților de popularizare, ce oferã panaceul universal și secretul vieții pentru toatã lumea. Ezit sã descriu parcursul meu pe aceastã cale a tãcerii, cãtre tãceri și mai mari. Este un drum ce se dezvãluie spontan cãlãtorului doar atunci când acesta privește în direcția corectã, cu motivația potrivitã. Realizez cã orice altã explicație suplimentarã poate duce în eroare cititorul ce nu se aflã în punctul și momentul potrivit (al vieții lui), îi poate crea o falsã impresie, de ordin intelectual, asupra acestei cãlãtorii interioare. Tot ce mai pot spune este cã, cu fiecare pas pe Cale, liniștea se adâncește. Și odatã cu ea, crește conștiența; conștientizarea motivațiilor semnificã dispariția automatismelor sau mãcar realizarea mecanismelor și sursei acestora; Universul capãtã coerențã, sens și oferã rãspunsuri instantanee cãutãrilor. Chiar adineauri, când scriam la acest material, o clientã în vârstã mi-a intrat pe ușã, cãutând-o pe Sabina; deoarece ea nu este momentan, a dat sã plece, dar ca orice om în vârstã, mi-a aruncat o cugetare. Mi-a spus: ”Ei, domnule avocat, și eu am o fatã de vârsta dumneavoastrã, care e tare nefericitã sãrãcuța, parcã nu-și mai gãsește locul pe lume.” ”De ce ?”– am întrebat. ”Are probleme ?” ”Nu are nici o problemã” – mi-a rãspuns femeia. ”Are tot ce-i trebuie, copil, un soț minunat, dar îi lipsește ceva”. ”O fi criza vârstei de 40 de ani” – i-am rãspuns. ”Într-adevãr” a rãspuns ea. ”Dar dumneavoastrã ați trãit aceastã crizã, cum ați depãșit-o ?” – am întrebat curios. ”E foarte ușor; în realitate abia de la aceastã vârstã ajungi sã trãiești cu adevãrat, împãcat cu tine însuți.” – mi-a rãspuns bãtrâna. ”Pânã la 40 de ani am muncit ca o nebunã, am dus în spate o casã întreagã cu gãtit, spãlat, crescut copii și un soț. Apoi am realizat cã nu mai e necesar sã trag atâta de mine, și am început sã mã bucur de viațã, de fiecare moment.” – a mai spus ea.

 Nu e uluitor cum Universul vine în întâmpinarea noastrã, oferindu-ne rãspunsuri ? În acest moment urmãresc serialul ”Urzeala Tronurilor” iar ecourile moto-ului Casei Stark mã urmãresc adânc, în tãcerile mele: ”The winter is coming…” Dar și sub albul orbitor al zãpezilor veșnice, sub aparența mormântalã și tãcutã a întinderii nemișcate a ghețurilor, viața clocotește undeva în adâncuri…