În acest sfârºit de toamnã târzie, m-am repezit cu Sabina în Bucovina, la bunica ei. Bãtrânei i s-a ars televizorul, unica legãturã cu lumea dinafara satului, slabã pavãzã între ea ºi suferinþa pierderii unicului fiu. Ajunºi pe uliþa copilãriei Sabinei, ne întâmpinã cohortã de femei în doliu, cu lumânãri în mâini, urcând la deal. Douã case mai jos, vis-a-vis de casa bãtrânei, o vecinã de 49 de ani, Ileana, s-a stins dupã o îndelungatã suferinþã. Cancer. Ne strecurãm cu greu maºina în curtea bunicii, prin puzderia de maºini ºi cãruþe de pe uliþã. Tot satul a venit la priveghi, cãci mâine este înmormântarea. Femeia a avut cinci copii, cinci bãieþi, care au copilãrit cu Sabina. Bucuria revederii cu bãtrâna este umbritã de muzica de jale ce se aude din curtea vecinilor. Aici, tradiþia cere ca mortul sã fie vegheat de cei apropiaþi, cu “fanfarã”. În curte, pe verandã, un toboºar, un acordeonist ºi douã trompete cântã cu jale, aceeaºi ºi aceeaºi melodie. Curtea e plinã de oameni, un du-te vino de vecini cu lumânãri în mâini, care stau ºi discutã în ºoaptã. În casã, în camera mare, se aflã coºciugul, cu trupul neânsufleþit al femeii, având la cap crucea ºi lumânarea. Defuncta are în mâini o cruce de cearã, iar pe piept banii puºi de cei veniþi sã îi aducã un ultim omagiu. Pe patul din camerã ºi pe scaune, stau bãtrânele satului, vecinele defunctei. Bunica Sabinei îºi face ºi ea loc pe pat, între celelalte vecine. Moartea este aici la fel de fireascã precum viaþa, iar tinerii o cunosc de mici, prin tradiþiile ºi obiceiurile din strãmoºi. Una dintre vecine stã pe un scaun, la picioarele mortului, cu copilul mic în braþe. În curte, alþi copii stau tãcuþi, privind. Ne apropiem de sicriu. Chipul femeii trãdeazã durerea bolii necruþãtoare, dar ºi amãrãciunea unei vieþi de suferinþã. Aflu cã a avut un bãrbat brutal, care venea bãut acasã ºi îºi bãtea crâncen nevasta ºi copii. Îl cunosc în curte. Pierderea soþiei nu i-a schimbat cu nimic violenþa latentã pe care o intuiesc în el. Bãieþii lui au luat calea strãinãtãþii de cum au mai crescut puþin, fãcându-ºi un rost care pe unde a putut. In strãinãtate s-au ajutat unii pe alþii, aºa cum s-au ºi crescut unul pe celãlalt în casa pãrinteascã, cãci au fost sãrmani. Cel mic primea hainele ºi lucrurile celui mai mare, ºi aºa au rãzbit pânã au plecat. Au fost crescuþi cuminþi, cu fricã de Dumnezeu, moºtenind firea blândã a mamei. Sabina ºi-i aminteºte pe fiecare, povestindu-mi episoade din copilãria lor, cum se jucau în vacanþe, când venea ºi ea la bunici. Ea este de-o seamã cu fratele cel mai mare, George. Îi cunosc pe rând pe fiecare. Bãieþi voinici, cu palmele aspre de muncã. Acum au venit cu toþii acasã, sã o conducã pe ultimul drum. Trei dintre ei lucreazã în strãinãtate,  în construcþii. Mitruþ este în Italia de 13 ani ºi i-a adus ºi pe Ionuþ ºi pe Vasile pe lângã el, sã lucreze. De 7 ani are propria afacere în construcþii. Toþi sunt însuraþi cu românce, ºi-au clãdit case acolo, au copii. Vin pe rând sã o salute pe Sabina, deapãnã amintiri din vremea copilãriei, ne aratã pe telefoane poze cu familiile lor. Ne povestesc cu lacrimi în ochi cum s-au luptat în ultimii 8 ani cu boala, alãturi de mama lor. Au dus-o peste tot, în Bucureºti, la Cluj, ba chiar ºi în Italia, la tratament. În final, boala a învins. Alãturi de aceºti oameni, mã simt sãrac ºi neputincios în faþa marilor mistere ale Vieþii ºi ale Morþii. Ne naºtem, creºtem, ne bucurãm, suferim, trecem prin viaþã ºi prin lume fãrã sã cunoaºtem cu adevãrat nimic din tainele Existenþei. Iar când plecãm, o facem trist, fãrã certitudini sau garanþii. Pentru tanti Ileana, ieºirea din viaþã a fost plinã de suferinþã. Avea dureri atât de mari, cã nici calmantele cu morfinã nu o mai ajutau. Vãzându-i chipul încremenit, mi-o amintesc vag la priveghiul tatãlui Sabinei, de acum 2 ani. O femeie micã, cu aer trist ºi resemnat. A plâns atunci cu amar, cãci se cunoºteau de mici. Bãrbatul ei fusese coleg de clasã cu Sandu, tatãl Sabinei. ªi iatã cã s-a dus ºi ea. Cu toþii avem pãcate, cãci în lumea aceasta nimeni nu a fost ºi nu este fãrã de pãcat, decât numai Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu. În micimea noastrã, ne târâm prin viaþã asaltaþi de grijile de zi cu zi, împovãraþi de responsabilitãþi, bucurându-ne prea puþin de aºa-zisa parte bunã a vieþii. Aºa-i la noi, la români, pentru marea noastrã majoritate. La alþii, poate Dumnezeu le-a hãrãzit altfel. Mitruþ ne povesteºte cã el are o fatã. κi iubeºte soþia, dar fata este lumina ochilor lui. Vãd când ne povesteºte de copil ºi soþie, cum i se însenineazã faþa ºi i se zvântã lacrimile. Ne spune cã italienii fac copii la vârste târzii, ºi numai unul, maxim doi. Rareori vezi o familie cu 3 copii. De-asta se ºi nasc bolnãvicioºi, cu probleme, ne spune el. Îl întreb de ce crede cã italienii nu mai fac copii sau aleg sã îi facã dupã 40 de ani. Pentru cã vor sã îºi trãiascã viaþa, sã se distreze – îmi rãspunde el. Ne spune cã el ar vrea sã mai facã un bãiat, dar nu acum, nu dupã necazul cu mama. Sã mai treacã un timp. Ne despãrþim strângându-ne mâinile. Mã gândesc la poporul ãsta al nostru, la toþi tinerii care ne pleacã. “Îþi aminteºti cum eram la sãniuº câte o sutã de copii numai pe uliþa noastrã ?” – o întreabã el pe Sabina, cu ochii umezi de emoþia amintirilor. Astãzi nu mai sunt în tot satul o sutã de copii… Nici 50. Doar bãtrânii, care se duc unul câte unul… În sat se mai întorc doar de sãrbãtori ºi în vacanþe, cu familiile lor. Dupã ce mor bãtrânii, unii vând casa pãrinteascã, alþii – puþini la numãr, o þin ºi plãtesc oameni din sat sã aibã grijã de ea. Însã casa pustie, fãrã om în ea, se nãruie mai repede, cãci parcã sufletul ei pleacã odatã cu locatarul. ªi sunt multe case pustii în Stupca… Mã gândesc cu jale la sãrmana noastrã þarã, golitã de tineretul plecat sã îºi facã un rost pe coclauri strãine. Copii lor fac ºcoli italiene, spaniole pierd legãtura cu pãmântul strãmoºesc. Mitruþ ne povesteºte cum fata lui Ionuþ , în vârstã de 7 aniºori, a stat cu tatã-su toatã vara aici, sã îºi ajute bunica suferindã. Fetiþa vorbea numai italiana, deºi înþelege româneºte, cãci în casã se vorbeºte româneºte. Dar nu voia sã vorbeascã decât în italianã. Însã aici, cu copii din sat, a trebuit sã o rupã ºi pe româneºte, ca sã se înþeleagã cu ceilalþi. O vãd, o micuþã cu zulufi blonzi, temãtoare, þinându-se scai de piciorul lui taicã-su. Aºa am ajuns sã le creºtem bunãstarea occidentalilor. Nu numai cu munca noastrã prost plãtitã, ci ºi cu sângele nostru, cu valorile ºi principiile noastre de oameni harnici, muncitori, familiºti ºi cu credinþã în Dumnezeu. Cãci aºa sunt acest oameni. Mai curaþi decât noi, ãºtia din Regat. Tinerii noºtri dar ºi copii lor vor ajunge sã constituie viitorul Italiei, ai Spaniei, în loc sã contribuie la viitorul Naþiunii Române. Nu îi poþi condamna pentru asta. Nu le poþi cere sã îºi sacrifice bunãstarea ºi siguranþa materialã a lor ºi a familiilor lor pentru o idee, fie ea ºi naþionalã. Sunt oameni simpli, fãrã multã carte. Au fãcut ºi ei cum s-au priceput. Vina este a noastrã, a celor care ºtim ºi putem, dar nu facem nimic. Dumnezeu sã te odihneascã în pace, tanti Ileana ! Mihai Rapcea]]>

CategoryCauze Naţionale
Write a comment:

Your email address will not be published.

© 2018 Cabinet de avocatura Mihai Rapcea

logo-footer

                

Share via
Copy link
Powered by Social Snap