lanț al slãbiciunilor” ce face ca justiția în România sã fie acel tãrâm corupt al tuturor posibilitãților. Mai întâi, sã facem cunoștințã cu ”sistemul”. Douã categorii de oameni ”fac legea” (la figurat) în România. Judecãtorii și procurorii. Ei formeazã ceea ce în termeni grațioși, se numește ”corpul magistraților”. Judecãtorii sunt cei ce judecã pricinile, de orice naturã (civilã, penalã, administrativã, comercialã), cu alte cuvinte brațul Statului, frumos întruchipat de acea imagine anticã a Jusțiției – legate la ochi, cu balanța în mânã, menitã sã aplice legea, sã împartã dreptatea în fiecare caz particular ce îi este supusã atenției, sub mantia autoritãții Statului. Procurorii sunt acei slujbași ai Ministerului Public, însãrcinați în special cu apãrarea intereselor publice (ale Statului, și, prin el, ale noastre, ale cetãțenilor). Ei sunt ochiul ce vegheazã ca legea sã fie respectatã, și au ca sarcinã aducerea în fața Justiției (aplicatã de judecãtor) a celor ce se fac vinovați de încãlcarea Legilor. Ei sunt prin excelențã acuzatori, în procesele penale, dar și apãrãtori ai drepturilor celor ce nu se pot apãra (lipsiți de capacitate de exercițiu). Magistrații au în subordine un întreg aparat, format din polițiști, jandarmi, executori judecãtorești și alți slujbași, gata sã punã în practicã dispozițiile acestora, pentru înfãptuirea efectivã a Dreptãții. Atunci când întruchipezi Puterea unui Stat, ca persoanã, ai tendința sã te schimbi ca om. Nu degeaba se spune cã ”Puterea corupe”, lucru valabil și pentru politicieni sau pentru orice altã persoanã investitã cu exercitarea unei funcții publice sau de conducere într-o comunitate. Deci, Statul democratic a fost nevoit sã creeze un sistem de control al puterii judecãtorilor și procurorilor, care sã lase totuși acestora capacitatea de a lua decizii în mod independent și imparțial. Sã vedem acum, practic, cum s-a dezvoltat sistemul judiciar în România și care sunt slãbiciunile și tarele lui. Pãi, democrația româneascã a debutat cu un act de injustiție crasã, definitoriu pentru ilegalitãțile ce au urmat: condamnarea la moarte a cuplului dictatorial Ceaușescu. În urma unui simulacru de proces, soții Ceaușescu au fost ”judecați” sumar, de un complet nelegal constituit, fãrã sã existe un dosar penal în adevãratul sens al cuvântului, fãrã rechizitoriu, fãrã a avea posibilitatea angajãrii unui apãrãtor (avocat) ales, fiind condamnați la o pedeapsã ce nu exista în codul penal: pedeapsa cu moartea – ce fusese abrogatã. Departe de a lua apãrarea celor doi ceaușești sau a sistemului comunist care a nenorocit o țarã întreagã, nu pot sã nu condamn nelegiuirea. A fost evident un asasinat politic, pus la cale de cei din eșalonul 2 al Partidului Comunist Român (viitorii ”emanați” ai ”revoluției”), mult prea nerãbdãtori sã se cocoațe la putere peste un popor neajutorat, incapabil (încã) de reacție în fața unor astfel de prãdãtori. Schimbarea s-a fãcut rapid, fãrã menajamente. Cei ce se opuneau erau fie uciși, fie închiși sau… ajungeau sã cearã azil în alte țãri (cum este cazul multora dintre victimele mineriadelor). Criminalii și cozile de topor au fost recompensați de noua nomenclaturã neo-comunistã – ajunsã la putere, cu posturi de conducere în principalele instituții ale Statului – MAI ALES ÎN JUSTIȚIE. Cãci cel mai bun mod de a ține la distanțã PEDEAPSA de cei care o meritau pentru crimele prin care au preluat puterea, era acela de a încredința Justiția în mâinile celor pãrtași la aceste crime, sau mãcar controlabili, șantajabili. Astfel, noii stãpâni ai țãrii se asigurau și de faptul cã nu vor plãti niciodatã pentru spolierea naționalã la care ne supun zi de zi. Evident, trebuiau pãstrate aparențele. Europa ne bãtea la ușã – mai întâi cu ”ajutoare”, mai apoi cu ”oferte” otrãvite de afaceri, disperatã dupã o nouã piațã de desfacere, dornicã sã își mai lungeascã perioada de prosperitate pe spinarea unei economii naționale care încã nu se dezmeticise din letargia comunismului. Era nevoie de un ”comunism cu fațã umanã”, de o ”democrație originalã” care sã calchieze instituțiile democratice din vest, legile europene, dar dupã socoteala de acasã, bolșevizatã. Trebuiau mimate o grãmadã de activitãți, trebuia încropitã la repezealã o ”societate civilã”, formatã din ONG-uri bine conduse, care sã ia ”atitudine” când era cazul… Trebuiau ”reconstituite” partide istorice, tocmai pentru ca adevãratele inițiative cetãțenești sã nu se nascã, ci sã se ralieze unor vectori sociali deja controlați, deturnați de la scopul lor de înnoire, de depãșire a comunismului. Și astfel, vorba poetului, ”…din bube, mucegaiuri și noroi / iscat-au frumuseți și vremuri noi…” Hâde frumuseți și întunecate vremuri… La ce s-a ajuns ?! Pãi, trageți singuri concluziile: În Justiția de dupã 89 a existat un permanent deficit de judecãtori și procurori. Cam câte 8000 din fiecare categorie, dacã nu mai mulți. Bine, dar cum explicã Ministerul Jusțiției (administratorul acestui sistem), acest deficit: explicația oficialã: nu sunt bani pentru angajarea de magistrați la nivelul nevoilor sistemului. Alte voci (Consiliul Superior al Magistraturii) criticã slaba pregãtire a candidaților la concursurile de admitere în Magistraturã. La examenele de admitere, se scot la concurs sute de posturi, dar se ocupã de regulã doar câteva zeci. Chiar așa or sta lucrurile ? Nu se ridicã tinerii absolvenți la nivelul cerințelor impuse de apartenența la augustul corp al magistraților ? Crudul adevãr este, ca de obicei, cu totul altul, mult mai simplu, mai banal. Organul de conducere și control al magistraților este Consiliul Superior al Magistraturii (C.S.M.-ul), care organizeazã selecția noilor magistrați (concursurile), și are atribuții de control și sancționare a acestora. Președintele României doar confirmã prin decretul de numire în funcție, magistrații ce au trecut de filtrul CSM-ului. CSM-ul a fost principalul instrument de control al corpului magistraților, puterea neo-comunistã având în permanențã grijã sã pãstreze în componența CSM-ului o majoritate fidelã principiilor epurãrii acestei caste – pe criterii de adeziune și loialitate fațã de noii stãpâni ai României. Evident, în CSM ajung în principal ca membrii, magistrați din rândul judecãtorilor și procurorilor, ce candideazã și sunt votați pentru aceastã sã funcție de cãtre colegii lor. Din CSM mai fac parte – de drept – Ministrul Justiției, Procurorul General al României și Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și doi reprezentanți ai societãții civile – aleși de cãtre plenul Senatului României. Deci iatã cã 5 membrii din cei 19 membrii ai CSM sunt numiți – direct sau indirect, de cãtre ”clasa politicã” – acea clicã unitarã neo-comunistã, ce mimeazã diversitatea politicã. Restul de 16 membrii ai CSM-ului, aleși prin vot de cãtre judecãtori și procurori, nu au reușit pânã în prezent sã facã diferența, datoritã componenței preponderent neo-comuniste a corpului inițial al magistraților, ce s-a perpetuat dupã 1990. Nu greșesc, afirmând cu tãrie, cã și astãzi, principalul rol al CSM-ului este acela de a împiedica intrarea în magistraturã a unor oameni independenți și neșantajabili. Se menține cu disperare numãrul de magistrați la o cotã sub nivelul cerințelor unui stat funcțional, datoritã fricii de a nu se pierde controlul în justiție. Intrã în magistraturã în mod preponderent, cei care sunt prinși în schema ”PCR” (Pile, Cunoștințe și Relații), care și-au dovedit obediența fațã de Sistem, fie prin intermediul rudelor, fie prin apartenența la masonerie sau prin posibilitatea de a fi șantajați. Grilele de examinare sunt pervers concepute, pentru a bloca efectiv pe orice îndrãznește sã concureze la examen fãrã un ajutor din interior… Cunosc judecãtori și procurori care se amuzau încercând sã rezolve grilele de admitere. Nu cunosc nici mãcar unul care sã fi fãcut punctajul minim de admitere… Dar sã spunem cã un tânãr genial, cu memorie fotograficã, ajutat de un dram de noroc, reușește sã treacã de acest examen imposibil, și sã intre în magistraturã independent, fãrã nici un ajutor. Proaspãtul magistrat, chiar bine intenționat, ajunge sã deschidã ochii de la pupitrul sãu de judecãtor sau procuror, într-o cloacã împãrțitã pe grupuri de interese – afiliate pe criteriul unei încrederi reciproce cu iz infracțional. Se știe cine cu cine ia șpagã, și cu cine nu, iar cine nu este afiliat la o astfel de rețea, riscã sã ”moarã de foame” trãind doar din salariu, sã fie ”sãrit” la avansãri, ”ars” la dosarul profesional și chiar îndepãrtat din magistraturã, dacã dã semne cã este ”pârâcios” sau se face indezirabil prin gura lui mare… Știați cã, dacã un judecãtor sau procuror are prea multe soluții infirmate de cãtre superiori (sau instanțele superioare în grad), riscã sã fie declarat incompetent și pus pe liber ?! O astfel de mãsurã se poate lua ușor, atunci când astfel de grupuri de interese primește dispoziție de a ”taxa” soluțiile date de un anumit magistrat – aflat la începutul carierei, și declarat indezirabil. O altã metodã de ”cumințire” – a magistraților ”nãrãvași”, care nu rãspund la ”rugãmințile” unor colegi sau politicieni, este aceea de a le anula delegãrile sau detașãrile. Este puțin cunoscut faptul cã o mare parte din magistrați (în special procurori) sunt ”delegați” sau ”detașați” în posturi cheie, bine plasate și bine plãtite. Spre exemplu, un procuror ia examenul de intrare în magistraturã și primește post la… Cuca Mãcãii, în fundul țãrii, el fiind bucureștean. Teoretic vorbind, el trebuie sã rãmânã acolo toatã viața, sau sã avanseze prin concurs pe un alt post vacant, sau sã urce în grad, la o instanțã superioarã. Problema e cã, de regulã, posturile din orașe sunt ”cu dedicație”, pentru cei care sunt ”de familie bunã” (a se citi comunistã). Atunci, se fac locuri pentru cei care sunt gata sã calce pe cadavre literalmente, pentru a fi mai aproape de casã. Și așa se face cã în dosarele ”dificile” sunt aduși prin delegare sau detașare procurori sau judecãtori, care sã judece dupã cum le dicteazã… starea vremii. Dacã are vre-o tresãrire de conștiințã, respectivul nefericit, riscã sã i se anuleze din senin delegarea sau detașarea și sã se întoarcã din provincia din care a venit. Cãci aceasta este frumusețea legii magistraților. Articolul 3 pct. 2 și 4 pct. 2 din Legea 303/2004 spune cã judecãtorii și procurorii ”pot fi mutaþi prin transfer, delegare, detaºare sau promovare, numai cu acordul lor, ºi pot fi suspendaþi sau eliberaþi din funcþie în condiþiile prevãzute de prezenta lege.” Cu alte cuvinte, dacã ”mișcã în front”, nu li se mai cere acordul pentru a fi trimiși de unde au venit ! Nu în ultimul rând se exercitã o presiune și un control asupra magistratului prin intermediul CSM-ului, care are atribuții de control, prin serviciul sãu de inspecție asupra activitãții magistraților. CSM-ul poate sancționa disciplinar, conform legii, magistrații, pentru anumite abateri sau greșeli, lucru care ar trebui sã fie normal într-o țarã cu adevãrat democraticã. Atunci când însã CSM-ul este format din persoane ce rãspund anumitor ”sugestii” sau ”comenzi”, ca judecãtor sau procuror te poți trezi sancționat din orice. Probabil cã ar trebui sã dau și niște cazuri concrete, niște nume, niște povești… De procurorul cutare, care nu a rãspuns comenzii și a fost nevoit sã plece în avocaturã, sau de judecãtorul cutare, care a bãgat în pușcãrie un anumit lider de sindicat care a refuzat sã dea o licitație societãții soției acelui judecãtor, și multe, multe altele… dar nu cred cã e cazul sã înșir aici exemplificãri particulare ale fenomenului. Cum scãpãm din aceastã mocirlã ? Simplu: permițând accesul în magistraturã tinerilor ne-aliniați politic, neșantajabili. Acești noi veniți, independenți, sprijinindu-se între ei, depãșind masa criticã a mafiei comuniste din Justiție. Propunând în CSM membrii cu adevãrat independenți. Care sã nu mai rãspundã comenzilor politice. Și care sã rupã astfel acest lanț al cauzalitãților nefaste… ”lanțul slãbiciunilor”.]]>