Cand Carol I a vizitat Rusia în vara anului 1896, Journal de Petersburg scria: “Problema basarabeanã își pierde din importanțã pentru români”. De ce? Pentru cã se acutizase situația românilor din Transilvania și Bucovina, așa încât privirile românilor din Regat se îndreptasera cãtre ei. Ziarul moscovit “Svet” asocia vizita lui Carol I aceleia a guvernatorului Basarabiei la Iași în 1893, când acesta din urmã se declarase mulțumit de primire și laudã “binemeritata dispariție a acelei probleme basarabene care a fost cauza fiecarei iritãri antirusești din România”. La fel, ziarul Moskovskaia Vedomosti se bucura cã Basarabia nu mai era privitã în România ca “o proprietate a ei”. Numai cã, prin vizita sa în Rusia, Carol I nu schimba orientarea politicii externe a României. Corespondența diplomaticã germanã din acei ani de la Sankt Petersburg și București, de curând publicatã de Teodor Pavel, ne aduce noi mãrturii despre neuitarea românilor unii de alții. “Noi ne-am purtat neloial fațã de România, îi spunea ministrul rus de finanțe Serghei Witte, în iulie 1898, ambasadorului german Radolin. Dupã ce îi promiseserãm cã nu vom lua nici o palmã de pãmânt românesc, am reținut o bunã parte din țarã și am dispus în schimb desprinderea de Turcia a mlaștinoasei Dobroge.” Desigur, se referea la anii 1877-1878. Dincoace de Prut, se știa bine cã Basarabia fusese “rãpita cu forța de cãtre Rusia… și menținutã numai cu cnutul”, dupa cum declarã mitropolitul Partenie al Moldovei, la înscaunarea sa din februarie 1902. Se considera Basarabia pierdutã pentru totdeauna? În timpul Rãzboiului Ruso-Japonez, Kiderlen Wachter, ministrul Germaniei la București, îl aude pe Gh. Grigore Cantacuzino, primul-ministru în funcție: “Situația în Rusia merge atât de prost, încât noi ne putem gândi la redobândirea Basarabiei”. Afirmația face ocolul cabinetelor europene. Știa și liderul conservator cã o astfel de redobândire nu se putea obține decât în cadrul unei mișcãri generale de autodeterminare a popoarelor din vestul Rusiei. Dar… o pipãire a terenului uneori nu stricã. În acest context, guvernul conservator primește în portul Constanța crucișãtorul rus Potemkin, cu marinarii sãi rãsculați. Este și contextul în care în București se formeazã un “comitet de patru” lideri politici: Gh. Grigore Cantacuzino, N. Filipescu, I.I.C. Brãtianu și E. Costinescu, “în vederea sprijinirii acțiunii de autonomizare a Basarabiei”. Comitetul îl însãrcineazã pe Barbu Catargiu, șeful de cabinet al primului-ministru, și pe C. Stere, exilatul basarabean din România și prietenul apropiat al lui I.I.C. Brãtianu, cu organizarea unor acțiuni concrete. Sub pretextul unui proces de moștenire, C. Stere se duce în Basarabia – nu înainte de a discuta și cu Eugeniu Carada, care-i oferã, discret, sprijinul financiar al Bãncii Naționale. Misiunea lui Stere era aceea de a aduna intelectuali basarabeni în jurul unui minimal program național: editarea unui ziar în limba românã, achiziționarea unei tipografii, constituirea unui nucleu politic care sã stea la baza unui partid național, înființarea unei societãți de culturã româneascã, deschiderea unor școli în limba românã. Și în buna mãsurã misia lui Stere reușește, cum ne demonstreazã corespondența sa cu Barbu Catargiu, romanul sau memorialistic “În preajma revoluției” și mai ales realitatea din Basarabia (primul ziar românesc apare la 25 mai 1906). (Ziarul de Duminicã, 16 mai 2008)]]>