Pentru cei care au lipsit de la ºcoalã prin clasa a III-a, þin sã menþionez cã Peneº Curcanul nu este un aliment din carne de curcan. Reclamele sunt ºi ele bune la ceva, dar cei care au ales numele brandului “Peneº Curcanul” nu s-au gândit ºi la implicaþiile suplimentare ale acestei opþiuni. Acum majoritatea covârºitoare a televizoriºtilor cred despre personajul lui Alecsandri cã se poate gãsi la caserolã în supermarket. Ei bine – dragilor – lucrurile nu stau chiar aºa. Pe gânduri. Peneº Curcanul este de fapt porecla lui Constantin Þurcanu din Vaslui (1854 – 1932), unul din mulþii eroi ai Rãzboiului de Independenþã de la 1877 ºi sergent în Regimentul 13 Dorobanþi. Dupã 1877, lui Constantin Þurcanu nu i-a scãzut dragostea de þarã ºi a participat voluntar în al Doilea Rãzboi Balcanic (1913 – dintre Bulgaria ºi Grecia cu Serbia, în care România a participat pentru ceva pretenþii teritoriale de la bulgari) ºi chiar în Primul Rãzboi Mondial (1916 – 1918) când venerabilul împlinise deja 62 de ani. La sfârºitul secolului XIX (nouãºpe) denumirea de “curcan”, pe lângã cea care defineºte pasãrea de curte ce ne desfatã din când în când farfuriile, mai definea ºi (conform DEX-ului) porecla datã dorobanþilor români din rãzboiul de la 1877 – 1878. Oamenii pe atunci erau mândri de soldaþii lor ºi încercau sã-i alinte, iar dorobanþii pesemne cã erau dezmierdaþi aºa din pricina penei pe care o aveau la chipiu. Pentru cinstirea eroilor vasluieni care au luptat în Rãzboiul de Independenþã ºi în Primul Rãzboi Mondial, s-a construit la 1934 un monument din marmurã, piatrã ºi bronz, denumit Mausoleul Peneº Curcanul. Dupã cum scriam mai devreme, Vasile Alecsandri i-a închinat o poezie lui Peneº, surprinzând foarte frumos curajul ºi dragostea de neam a vitejilor cãrora le datorãm astãzi þara pe care o avem.  

Peneº Curcanul

                                        de Vasile Alecsandri

Plecat-am nouã din Vaslui, ªi cu sergentul, zece, ªi nu-i era, zãu, nimãnui În piept inima rece. Voioºi ca ºoimul cel uºor Ce zboarã de pe munte, Aveam chiar pene la picior, ª-aveam ºi pene-n frunte.

– Toþi dorobanþi, toþi cãciulari, Români de viþã veche, Purtând opinci, suman, iþari ªi cuºma pe-o ureche. Ne dase nume de Curcani Un hâtru bun de glume, Noi am schimbat lângã Balcani Porecla în renume! – Din câmp, de-acasã, de la plug Plecat-am astã-varã Ca sã scãpãm de turci, de jug Sãrmana, scumpa þarã. Aºa ne spuse-n graiul sãu Sergentul Mãtrãgunã, ªi noi ne-am dus cu Dumnezeu, Ne-am dus cu voie bunã. – Oricine-n cale ne-ntâlnea Cântând în gura mare, Stãtea pe loc, s-ademenea Cuprins de admirare; Apoi în treacãt ne-ntreba De mergem la vro nuntã? Noi rãspundeam în hohot: “Ba, Zburãm la luptã cruntã!“ – “Cu zile mergeþi, dragii mei, ªi sã veniþi cu zile!” Ziceau atunci bãtrâni, femei, ªi preoþi, ºi copile; Dar cel sergent fãr’ de musteþi Rãcnea: “Sã n-aveþi teamã, Românul are ºapte vieþi În pieptu-i de aramã!” – Ah! cui ar fi trecut prin gând ª-ar fi crezut vrodatã Cã mulþi lipsi-vor în curând Din mândra noastrã ceaþã! Priviþi! Din nouã câþi eram, ªi cu sergentul, zece, Rãmas-am singur eu… ºi am În piept inima rece! – Crud e când intrã prin stejari Nãprasnica secure, De-abate toþi copacii mari Din falnica pãdure! Dar vai de-a lumii neagrã stea Când moartea nemiloasã Ca-n codru viu pãtrunde-n ea ªi când securea-i coasã! – Copii! aduceþi un ulcior De apã de sub stâncã, Sã sting pojarul meu de dor ªi jalea mea adâncã. Ah! ochii-mi sunt plini de scântei ªi mult cumplit mã doare Când mã gândesc la fraþii mei, Cu toþi pieriþi în floare. – Cobuz ciobanu-n Calafat Cânta voios din fluier, Iar noi jucam hora din sat, Râzând de-a bombei ºuier. Deodat-o schijã de obuz Trãsnind… mânca-o-ar focul! Reteazã capul lui Cobuz ª-astfel ne curmã jocul. – Trei zile-n urmã am rãzbit Prin Dunãrea umflatã, ªi nu departe-am tãbãrât De Plevna blestematã. În faþa noastrã se-nãlþa A Griviþei redutã, Balaur crunt ce-ameninþa Cu gheara-i nevãzutã. – Dar ºi noi încã o pândeam Cum se pândeºte-o fiarã ªi tot chiteam ºi ne gândeam Cum sã ne cadã-n ghearã? Din zori în zori ºi turci ºi noi Zvârleam în aer plumbii Cum zvârli grãunþi de pãpuºoi Ca sã hrãneºti porumbii. – ªi tunuri sute bubuiau… Se clãtina pãmântul! ªi mii de bombe vâjâiau Trecând în zbor ca vântul. ªedea ascuns turcu-n ocol Ca ursu-n vizunie. Pe când trãgeam noi tot în gol, El tot în carne vie… – Þinteº era dibaci tunar, Cãci toate-a lui ghiulele Loveau turcescul furnicar, Ducând moartea cu ele. Dar într-o zi veni din fort Un glonte, numai unul, ªi bietul Þinteº cãzu mort, Îmbrãþiºându-ºi tunul. – Pe-o noapte oarbã, Bran ºi Vlad Erau în sentinele. Fierbea vãzduhul ca un iad De bombe, de ºrapnele. În zori gãsit-am pe-amândoi Tãiaþi de iatagane, Alãture c-un moviloi De leºuri musulmane. – Sãrmanii! bine s-au luptat Cu litfa cea pãgânã ªi chiar murind ei n-au lãsat Sã cadã-arma din mânã. Dar ce folos, ceaþa scãdea! ª-acuma rãmãsese Cinci numai, cinci flãcãi din ea, ªi cu sergentul, ºese!… – Veni ºi ziua de asalt, Cea zi de sânge udã! Pãrea tot omul mai înalt Faþã cu moartea crudã. Sergentul nostru, pui de zmeu, Ne zise-aste cuvinte: “Cât n-om fi morþi, voi cinci ºi eu, Copii, tot înainte!” – Fãcând trei cruci, noi am rãspuns: “Amin! ºi Doamne-ajutã!” Apoi la fugã am împuns Spre-a turcilor redutã. Alelei! Doamne, cum zburau Voinicii toþi cu mine! ªi cum la ºanþuri alergau Cu scãri ºi cu faºine! – Iatã-ne-ajunºi!… încã un pas. “Ura!-nainte, ura!…” Dar mulþi rãmân fãrã de glas. Le-nchide moartea gura! Reduta-n noi repede-un foc Cât nu-i încape gândul. Un ºir întreg s-abate-n loc, Dar altul îi ia rândul. – Burcel în ºant moare zdrobind O tidvã pãgâneascã. ªoimu-n redan cade rãcnind: “Moldova sã trãiascã!“ Doi fraþi Cãlini, ciuntiþi de vii, Se zvârcolesc în sânge; Nici unul însã, dragi copii, Nici unul nu se plânge. – Atunci viteazul cãpitan, Cu-o largã brazdã-n frunte, Strigã voios: “Cine-i Curcan, Sã fie ºoim de munte!“ Cu steagu-n mâini, el sprintenel Viu suie-o scarã-naltã. Eu cu sergentul dupã el Sãrim delaolaltã. – Prin foc, prin spãgi, prin glonþi, prin fum, Prin mii de baionete, Urcãm, luptãm… iatã-ne-acum Sus, sus, la parapete. “Allah! Allah!” turcii rãcnesc, Sãrind pe noi o sutã. Noi punem steagul românesc Pe crâncena redutã. – Ura! mãreþ se-naltã-n vânt Stindardul României! Noi însã zacem la pãmânt, Cãzuþi pradã urgiei! Sergentul moare ºuierând Pe turci în risipire, Iar cãpitanul admirând Stindardu-n fâlfâire! – ªi eu, când ochii am închis, Când mi-am luat osânda: “Ah! pot sã mor de-acum, am zis A noastrã e izbânda!“ Apoi, când iarãºi m-am trezit Din noaptea cea amarã, Colea pe rãni eu am gãsit “Virtutea militarã”!…

Ah! da-o-ar domnul sã-mi îndrept Aceastã mânã ruptã, Sã-mi vindec rãnile din piept, Iar sã mã-ntorc la luptã, Cãci nu-i mai scump nimicã azi Pe lumea pãmânteascã Decât un nume de viteaz ªi moartea vitejeascã!                                              Mirceºti, august 1877 sursa: flamuraverde]]>