Am primit pe mail de la fosta colegã ce a tradus cartea lui Millman pentru MISA, și textul traducerii, ca sã nu mai existe dubii. Judecați voi dacã traducerea apãrutã în volumul apãrut la editura din Brașov este identic cu cel de mai jos. Lecturã plãcutã ! Și instructivã 🙂 Calea luptatorului pasnic deoarece scribd-ul nu ma lasa sa o pun, o voi baga aici direct:

CALEA LUPTÃTORULUI PAªNIC

O carte care transformã vieþi

Luptãtorului Ultim al Pãcii, din a cãrei reflexie Socrate nu-i decât un crâmpei scânteietor – Care, deºi are multe nume, este totuºi fãrã nume ºi care este Sursa noastrã a tuturor

            Merite O veche zicalã afirmã cã: “Noi nu avem prieteni; noi nu avem duºmani; noi avem numai învãþãtori.” Viaþa mea a fost binecuvântatã cu mulþi învãþãtori ºi cu influenþe cãlãuzitoare, care, fiecare în felul lor, ºi-au adus contribuþia la scrierea acestei cãrþi. Iubirea ºi credinþa pãrinþilor mei, Herman ºi Vivian Millman, mi-au oferit fundamentul necesar curajului de a porni pe Cale. Primul meu editor, Janice Gallagher, a pus întrebãrile ºi a fãcut sugestiile potrivite, care au ajutat aceastã carte sã capete formã. Un merit deosebit îl are Hal Kramer, ale cãrui instincte publicistice l-au inspirat sã dea o ºansã acestei cãrþi. În final, aduc recunoºtinþã din inimã soþiei mele, Joy, camaradul, prietenul ºi învãþãtorul meu, care mi-a energizat spiritul de-a lungul timpului. ªi, bineinþeles, Soc. Prefaþã   O serie extraordinarã de evenimente s-au petrecut în viaþa mea începând din decembrie 1966, în perioada primului meu an la Universitatea californianã din Berkeley. Totul a început într-o noapte, pe la ora 3.20, când, pentru prima datã, mi-a ieºit în cale Socrate, într-o benzinãrie non-stop. (El nu ºi-a dezvãluit numele real, dar, dupã ce mi-am petrecut timpul împreunã cu el la acea primã întâlnire, i-am gãsit eu un nume, care mi-a venit aºa, din impuls, dupã numele înþeleptului grec din antichitate; i-a plãcut numele, aºa cã i-a rãmas aºa.) ªansa de a-l întâlni, aparent întâmplãtoare, a fost urmatã de niºte aventuri care aveau sã-mi transforme viaþa. Viaþã care mi-a zâmbit în anii de dinainte de 1966. Crescut de cãtre niºte pãrinþi iubitori, într-un mediu ocrotitor, aveam sã câºtig mai târziu Campionatul Mondial de sãrituri de la trambulinã, la Londra, sã cãlãtoresc prin Europa ºi sã primesc multe onoruri. Viaþa îmi aducea recompense, nu însã ºi vreo satisfacþie sau vreun sentiment de pace durabilã. Acum însã îmi dau seama cã, într-un fel, am dormit în toþi acei ani ºi doar am visat cã sunt treaz – pânã când l-am întâlnit pe Socrate, care avea sã devinã mentorul ºi prietenul meu. Înainte de asta întotdeauna crezusem cã o viaþã împlinitã, bucuria ºi înþelepciunea erau drepturile mele umane prin naºtere ºi cã ele îmi vor fi acordate odatã cu trecerea timpului. Niciodatã nu bãnuisem cã va trebui sã învãþ cum sã trãiesc – cã erau anumite discipline ºi anumite moduri de a vedea lumea, pe care va trebui sã le stãpânesc, pentru ca sã mã pot trezi la o viaþã simplã, fericitã, fãrã complicaþii. Socrate mi-a arãtat care erau greºelile cãilor mele, prin comparaþie cu calea sa, Calea Luptãtorului Paºnic. Mereu fãcea glume pe seama vieþii mele serioase, preocupate ºi problematice, pânã când am ajuns sã vãd ºi eu prin ochii lui plini de înþelepciune, compasiune ºi umor. ªi nu s-a lãsat pânã când nu m-a determinat ºi pe mine sã descopãr ce înseamnã sã trãieºti ca un adevãrat luptãtor. Adesea vizitele pe care i le fãceam durau aproape pânã dimineaþa – îl ascultam, îl contraziceam ºi, în pofida mea, râdeam împreunã cu el. Aceastã poveste este bazatã pe experienþa mea, însã este un roman. Omul pe care l-am numit Socrate, de fapt a existat într-adevãr. Totuºi, el a avut o astfel de manierã de a se amesteca în aceastã lume, încât uneori mi-a fost greu sã-mi dau seama unde anume a încetat influenþa lui ºi unde au început alþi învãþãtori sau alte experienþe de viaþã sã-ºi spunã cuvântul. De aceea mi-am luat anumite libertãþi în ceea ce priveºte dialogul ºi anumite perioade de timp ºi, pe ici, pe colo, am presãrat anecdote ºi metafore, pentru a scoate în evidenþã lecþiile pe care Socrate ºi-a dorit sã mi le transmitã. Viaþa nu este doar o chestiune particularã. Iar o povestire, precum ºi lecþiile sale, nu sunt de folos decât dacã sunt transmise mai departe. Aºadar am considerat cã, împãrtãºindu-vã ºi vouã din înþelepciunea sa pãtrunzãtoare ºi din umorul sãu neîntrecut, îmi voi putea onora maestrul aºa cum se cuvine.   Luptãtori, luptãtori ne numim. Noi luptãm pentru înalta virtute, pentru realizarea ultimã, pentru sublima înþelepciune, ºi de aceea noi luptãtori ne numim. – ANGUTTARA NIKAYA Staþia de benzinã de la capãtul curcubeului   “Viaþa tocmai începe,” mã gândeam, în timp ce-mi luam rãmas bun de la mama ºi de la tata, îndepãrtându-mã de casã, la volanul Valiant-ului meu vechi, dar încã de nãdejde, cu caroseria lui albã decoloratã, ticsitã cu lucrurile pe care mi le împachetasem pentru primul meu an de studenþie. Mã simþeam puternic, independent, gata de orice. Fredonând de unul singur dupã muzica de la radio, m-am îndreptat cu viteza spre nord, trecând de autostrãzile din Los Angeles, apoi în sus dincolo de Grapevine, de unde am luat-o pe ºoseaua 99, care m-a purtat prin câmpiile verzi ce se întindeau pânã la poalele Munþilor San Gabriel. Chiar înainte de asfinþit, coborârea mea ºerpuitoare, printre dealurile Oakland, mi-a oferit o priveliºte sclipitoare a Golfului San Francisco. Emoþia mea creºtea pe mãsurã ce mã apropiam de campusul din Berkeley. Dupã ce mi-am gãsit camera, am despachetat ºi am început sã privesc pe fereastrã la Podul Golden Gate (Poarta de Aur) ºi la luminile din San Francisco, licãrind în întuneric. Dupã cinci minute mã plimbam deja pe bulevardul Telegraph Avenue, uitându-mã la vitrine, respirând aerul proaspãt al Californiei de Nord, adulmecând mirosurile care adiau în jurul micilor cafenele. Copleºit de toate acestea, m-am plimbat apoi, pânã dupã miezul nopþii, pe aleile care mãrgineau frumoasele priveliºti ale campusului. A doua zi dimineaþã, dupã micul dejun, m-am dus la Sala de Gimnasticã Harmon, unde aveam sã mã antrenez, ºase zile pe sãptãmanã, pe brânci, pentru întãrirea muºchilor ºi la sãrituri, adicã ore de transpiraþie în fiecare zi, urmându-mi astfel visul de a deveni campion. Nu trecuserã decât douã zile ºi deja mã înecam într-o mare de oameni, hârtii ºi orare. Dar în curând lunile aveau sã se topeascã unele într-altele, trecând ºi schimbându-se uºor, precum anotimpurile blânde ale Californiei. La cursuri supravieþuiam, iar în sala de gimnasticã excelam. Odatã un prieten mi-a spus cã m-am nãscut ca sã fiu acrobat. ªi, într-adevar, arãtam întocmai: înfãþiºarea mea era fãrã cusur – pãrul ºaten, tãiat scurt, corpul zvelt, musculos. Dintotdeauna am avut o înclinaþie deosebitã cãtre acrobaþii îndrãzneþe; ºi chiar copil fiind îmi plãcea sã mã joc pânã ajungeam la limita fricii. Camera de gimnasticã devenise sanctuarul meu, unde descopeream emoþii, provocare, ºi o anumitã satisfacþie… Pânã la sfârºitul primilor doi ani de studenþie fusesem în Germania, Franþa ºi Anglia, reprezentând Federaþia de Gimansticã a Statelor Unite. Am câºtigat Campionatul Mondial de sãrituri de la trambulinã; trofeele mele de gimnasticã se înghesuiau unul dupã altul în camera mea. Fotografia îmi apãrea în ziarul “Daily Californian” cu aºa regularitate, încât oamenii începeau sã mã recunoascã pe stradã, iar reputaþia mea creºtea. Femeile îmi zâmbeau. Susie, o prietenã de-a mea, dulce, plinã de un farmec irezistibil, cu pãrul blond, scurt ºi cu zâmbetul ca dintr-o reclamã de pastã de dinþi, îmi fãcea vizite amoroase din ce în ce mai des. Chiar ºi studiile îmi mergeau foarte bine! Mã simþeam în al nouãlea cer. Totuºi, pe la începutul toamnei lui 1966, în primul meu an de studenþie, ceva întunecat ºi intangibil începuse sã-ºi facã simþitã prezenþa. Mã mutasem din cãmin ºi locuiam singur într-o micã garsonierã din spatele casei ce aparþinea gazdei mele. În aceastã perioadã simþeam o melancolie crescândã, chiar ºi în toiul tuturor realizãrilor mele. Puþin dupã aceea au început coºmarele. Aproape în fiecare noapte mã trezeam brusc, plin de transpiraþie. Aproape întotdeauna visul era acelaºi:   Se fãcea cã mergeam de-a lungul unei strãzi întunecate; clãdiri înalte, fãrã uºi ºi fãrã ferestre se înãlþau ameninþãtor deasupra mea, prin fuioarele întunecate de ceaþã. O formã uriaºã, acoperitã cu o mantie neagrã, se îndrepta cu paºi mari spre mine. Mai mult simþeam decât vedeam spectrul acela înfricoºãtor, un craniu alb, lucios, cu orbitele negre care mã þintuiau într-o tãcere de moarte. Un deget scheletic era îndreptat cãtre mine; încheietura sa albã semãna cu o ghearã care îmi fãcea semn sã mã apropii. Îngheþam. Apoi un bãrbat cu pãrul alb se ivea din spatele creaturii cu glugã; faþa lui era calmã ºi seninã. Paºii lui nu fãceau nici un zgomot. Simþeam, într-un fel, cã el este singura mea ºansã de scãpare; cã el avea puterea de a mã salva, însã nu mã vedea, iar eu nu puteam sã-l strig. Atunci, bãtându-ºi joc de frica mea, Moartea cu glugã întunecatã se întorcea cu faþa cãtre bãrbatul cu pãrul alb, care îi râdea în faþã. ªocat, nu puteam decât sã privesc. Moartea încerca sã-l înhaþe cu furie. Iar în clipa urmãtoare se nãpustea spre mine, în timp ce bãtrânul o apuca de mantie ºi o rãsucea prin aer. Apoi, dintr-odatã, Secerãtorul Întunecat dispãrea. Bãrbatul cu pãrul alb strãlucitor mã privea cu blândeþe, deschizându-ºi braþele într-un gest de bun venit. Mergeam cãtre el, îl îmbrãþiºam, intrând cu totul în el, dizolvându-mã în fiinþa lui. Uitându-mã în jos la mine, vedeam cã port o robã neagrã. Îmi ridicam mâinile ºi le vedeam albite, cu oasele noduroase, împreunate ca pentru rugãciune.   Mã trezeam cu un þipãt uºor. Într-o noapte, pe la începutul lui decembrie, eram întins în pat, ascultând cum ºuierã vântul printr-o crãpãturã micã din fereastra apartamentului. Nu-mi era somn, aºa cã m-am  ridicat ºi m-am îmbrãcat cu blugii spãlãciþi, cu un tricou, adidaºi ºi o geacã de puf ºi am ieºit afarã în noapte. Era ora 3:05 dimineaþa. Mergeam fãrã vreun scop anume, inspirând adânc aerul rece ºi umed, privind cerul înstelat, ciulind urechea la vreun zgomot rãtãcit, pe strãzile tãcute. Mi se fãcuse foame, din cauza frigului, aºa cã m-am îndreptat spre o benzinãrie non-stop, ca sã cumpãr niºte fursecuri ºi un suc. Cu mâinile în buzunare, am grãbit pasul prin campus, trecând pe lânga casele adormite, apoi am zãrit luminile din staþia de benzinã. Acolo era o adevãrata oazã de luminã fluorescentã, strãlucind într-o sãlbãticie întunecatã de chioºcuri, magazine ºi cinema-uri, toate închise la ora aceea. Tocmai trecusem de colþul garajului folosit pentru service, când aproape cã am cãzut peste un om aºezat în umbrã, pe un scaun sprijinit de peretele de faianþã roºie al benzinãriei. Speriat, am fãcut un pas înapoi. Bãrbatul purta o ºapcã roºie de lânã, pantaloni gri raiaþi, ºosete albe ºi sandale japoneze. Pãrea destul de confortabil într-un f⺠subþirel, deºi termometrul aflat pe perete, deasupra capului sãu, arãta 8 grade Celsius. Fãrã sã-ºi ridice pivirea, mi-a spus, cu o voce puternicã, aproape muzicalã: “Iartã-mã dacã te-am speriat.” “Oh, uh, nu-i nimic. N-ai niºte soda pop (bãuturã rãcoritoare carbo-gazoasã)?” “N-avem decât suc de fructe pe-aici. ªi nu-mi spune mie “pop”(tãticule)!” S-a întors cãtre mine ºi, pe jumãtate zâmbind, ºi-a scos ºapca, descoperindu-ºi pãrul de un alb strãlucitor. Apoi a râs. Râsul acela! Înmãrmurit, l-am privit fix o clipã. Era chiar bãtrânul din visul meu! Cu pãrul alb, cu faþa luminoasã, netedã, un bãrbat suplu, înalt, de vreo cincizeci sau ºaizeci de ani. A râs din nou. În tulburarea mea, nu ºtiu cum am ajuns la o uºã pe care era scris “Birou” ºi pe care am deschis-o. În clipa aceea, odatã cu uºa biroului, am simþit parcã o alta uºã  deschizându-se, într-o alta dimensiune. Am intrat, prãbuºindu-mã pe o canapea veche, ºi, înfiorat, mã întrebam ce grozavie ar putea sã mai pãtrundã urlând prin uºa aceea, în lumea mea obiºnuitã. Spaima îmi era amestecatã cu o fascinaþie ciudatã, dincolo de puterea mea de înþelegere. Am rãmas aºa, abia respirând, cãutând sã-mi recapãt priza pe care o aveam asupra lumii obiºnuite. Priveam în jur prin biroul acela. Era atât de diferit de atmosfera sterilã ºi de dezordinea dintr-o benzinãrie obiºnuitã. Canapeaua pe care mã aflam era acoperitã cu o pãturã mexicanã ponositã, dar în culori vii. La stânga mea, lângã intrare, se gãsea o ladã în care erau aranjate cu grijã obiecte de cãlãtorie: hãrþi, fitile, ochelari de soare, etc. În spatele unui mic birou maroniu, de nuc, era un scaun pãmântiu la culoare, tapiþat cu catifea raiatã. Un distribuitor de apã de izvor strãjuia o uºã pe care era scris ‘Privat’. Lângã mine era o a doua uºã, care dãdea în garaj. Ceea ce m-a frapat cel mai mult era ambianþa plãcutã, familiarã, a camerei. Un covor galben auriu lãþos era întins pe toatã lungimea lui, pânã aproape de preºul de la intrare. Pereþii fuseserã recent zugrãviþi în alb, iar câteva tablouri cu peisaje le dãdeau culoare. Incandescenþa blândã a luminii din camerã mã calma. Era un contrast relaxant cu fluorescenþa stridentã de afarã. Dincolo de toate, se simþea cã acea camerã era caldã, ordonatã ºi protectoare. De unde sã ºtiu cã încãperea aceea avea sã devinã locul unor aventuri surprinzãtoare, al magiei, groazei ºi romantismului? Însã în clipele acelea eu mã gandeam doar cã: “Aici s-ar potrivi de minune un ºemineu arzând.” Curând respiraþia mi s-a liniºtit, iar mintea, deºi nu satisfãcutã pe deplin, s-a oprit cel puþin din hoinãreala ei obiºnuitã. Asemãnarea dintre bãrbatul acesta cu pãrul alb ºi acela din visul meu mi se pãrea cu certitudine o coincidenþã. Cu un oftat, m-am ridicat, mi-am încheiat geaca ºi am ieºit afarã, în aerul rece. Bãtrânul încã ºedea acolo. Când am trecut pe langã el, m-am mai uitat o datã, pe furiº, la chipul lui – ochii aveau un licãr care mi-a surprins o clipã privirea. Nu vãzusem pânã atunci asemenea ochi. La prima vedere, pãreau sã aibã lacrimi în ei, gata sã rãbufneascã, apoi lacrimile se transformau într-o licãrire, ca scânteierea unei stele. Eram atras din ce în ce mai adânc de privirea lui, pânã când stelele au devenit ele însele doar o reflexie a ochilor lui. Am rãmas pierdut aºa o vreme, nemaivãzând altceva decât ochii aceia, inflexibili ºi curioºi, precum ochii unui copil. Nu ºtiu cât timp am stat acolo; poate secunde, poate minute – sau mai mult. Am tresãrit ºi, dezmeticindu-mã, mi-am dat seama de locul în care mã aflam. Nu mã simþeam în apele mele, aºa cã, mormãind un “Noapte bunã”, m-am grãbit sã plec spre casã. Când am ajuns la trotuar, m-am oprit. Aveam o furnicãturã în ceafã; simþeam cã încã mã privea. M-am uitat înapoi. Nu trecuserã mai mult de cincisprezece secunde. ªi iatã cã el era sus, cocoþat pe acoperiº, cu braþele încruciºate, privind cerul cu stele! Am rãmas cu gura cãscatã, uitandu-mã când la scaunul gol, încã rezemat de perete, când sus, pe acoperiº. Era imposibil! Nici dacã l-aº fi gãsit schimbând roata unei trãsuri fãcute dintr-un dovleac cât casa, tras de niºte ºoareci uriaºi, efectul n-ar fi fost atât de uluitor. În tãcerea nopþii, am rãmas cu gura cãscatã, privind lung la înfãþiºarea lui suplã, o prezenþã impozantã, chiar ºi de la distanþã. În clipele acelea puteam sã aud stelele rãsunând ca niºte clopoþei în bãtaia vântului. Apoi, brusc, Socrate ºi-a întors capul ºi s-a uitat direct în ochii mei. Era cam la cincisprezece metri faþã de mine, însã aproape cã puteam sã-i simt rãsuflarea pe faþã. Am început sã tremur, dar nu din cauza frigului. Acea poartã, acolo unde realitatea se dizolva în lumea viselor, se întredeschidea din nou. M-am uitat în sus la el. “Da?” a spus. “Pot sã te ajut cu ceva?” Profetice vorbe! “Scuzã-mã, dar…” Eºti scuzat,” a zâmbit el. Mi-am simþit faþa înroºindu-se; chestia asta începea sã mã irite. Mã prinsese într-un joc cãruia nu-i cunoºteam regulile. “Bine, dar cum ai ajuns pe acoperiº?” “Ajuns pe acoperiº?” a îngânat el cu un aer nevinovat ºi încurcat. “Da. Cum ai ajuns de pe scaunul acela,” ºi am arãtat spre scaunul gol, “sus, pe acoperiº, în mai puþin de douãzeci de secunde? Erai sprijinit de peretele ãsta, chiar aici. M-am întors, m-am îndreptat spre colþ, iar tu…” “ªtiu exact ce fãceam eu,” a rãsunat vocea lui. “Nu trebuie sã-mi descrii tu asta. Întrebarea este: “Tu ºtii ce fãceai?” “Bineînþeles cã ºtiu ce fãceam!” Începea sã mã scoatã din sãrite; doar nu eram un copil ca sã fiu luat la rost! ªi totuºi îmi doream cu disperare sã aflu ºiretlicul bãtrânului, aºa cã mi-am pãstrat cumpãtul ºi l-am întrebat, în mod politicos: “Domnule, vã rog sã-mi spuneþi ºi mie, cum aþi ajuns pe acoperiº?” M-a fixat cu privirea îndelung, în tãcere, pânã când am început sã simt furnicãturi în ceafã. În cele din urmã, mi-a rãspuns: “Am folosit o scarã. E chiar aici, în spate.” Apoi, neluându-mã în seamã, ºi-a ridicat privirea din nou spre cer. M-am dus repede în spate. ªi, într-adevãr, era acolo o scarã veche, sprijinitã strâmb de zid. Însã capãtul scãrii era cel puþin cu vreun metru ºi jumãtate mai scurt decât marginea acoperiºului; chiar dacã, sã presupunem, o folosise – ceea ce era foarte îndoielnic – asta nu putea sã explice cum ajunsese acolo doar în câteva secunde. Dintr-o datã, am simþit cã mã atinge ceva pe umãr, în întuneric. Am tresãrit ºi m-am rãsucit, ca sã vãd cã era mâna lui. Nu ºtiu cum fãcuse, dar a coborât de pe acoperiº ºi s-a furiºat lângã mine. Apoi am ghicit care era singura explicaþie posibilã. Avea un frate geamãn! Era clar cã amândoi se distrau pe seama trecãtorilor nevinovaþi, bãgând spaima în sufletele lor. L-am acuzat imediat. “Foarte bine, domnule, unde este geamãnul dumitale? Eu nu sunt prostul nimãnui!” S-a încruntat uºor ºi apoi a început sã râdã în hohote. Aha! Asta era deci! Avusesem dreptate; l-am prins cu mâþa-n sac. Însã rãspunsul sãu m-a fãcut sã-mi piarã tot entuziasmul. “Dacã aº fi avut un geamãn, crezi cã mi-aº fi pierdut timpul stând aici de vorbã cu ‘prostul nimãnui’?” A râs din nou ºi a fãcut cale-ntoarsã spre garaj, lasându-mã cu gura cãscatã. Nu-mi venea sã cred ce tupeu avea tipul ãsta. M-am grãbit sã-l ajung din urmã. A intrat în garaj ºi a început sã meºtereascã la un carburator, sub capota unei vechi camionete Ford, de culoare verde. “Deci sunt un prost, ha?” Am rostit eu, chiar mai aspru decât aº fi vrut. “Proºti suntem cu toþii,” a venit rãspunsul lui. “Atât doar cã nu sunt decât câþiva cei care ºtiu asta; ceilalþi nu ºtiu. Tu pari sã faci parte din cea de-a doua categorie. Vrei sã-mi dai cheia aia francezã, te rog?” I-am dat afurisita de cheie ºi m-am pregãtit sã plec. Totuºi, înainte sã plec, trebuia neapãrat sã aflu. “Te rog, spune-mi, cum ai ajuns atât de repede pe acoperiº? Misterul ãsta nu-mi dã pace.” Mi-a dat cheia înapoi, spunând: “Lumea întreagã este un mister; nu-i nevoie sã-l dezlegi tu.” ªi a arãtat înspre raftul din spatele meu. “Acum îmi trebuie ciocanul ºi ºurubelniþa de colo.” Frustrat, l-am mai privit un minut, încercând sã gãsesc o soluþie sã-l fac sã-mi spunã ce vroiam sã aflu, însã el pãrea cã uitase complet de prezenþa mea. Aºa cã am renunþat ºi m-am îndreptat spre uºã, când l-am auzit spunând: “Nu pleca!” Nu era nici rugãminte, nici poruncã. Era o afirmaþie oarecare. M-am uitat la el; ochii îi erau blânzi. “ªi de ce n-aº pleca?” “Fiindcã þi-aº putea fi de folos,” a spus, scoþând carburatorul cu îndemânarea unui chirurg, în mijlocul unui transplant de inimã. L-a aºezat jos cu grijã ºi s-a întors cu faþa cãtre mine. Îl priveam cu gura cãscatã. “Þine,” mi-a spus, dându-mi în mânã carburatorul. “Demonteazã-l ºi pune piesele în vasul ãsta sã se înmoaie. Asta o sã-þi mai alunge din minte întrebãrile.” Frustrarea mea s-a transformat dintr-odatã în râs. Bãtrânul ãsta putea sã fie arogant, ce-i drept, dar era totodatã interesant. Aºa cã am hotãrât sã fiu sociabil. “Numele meu este Dan,” am zis, întinzând mâna, zâmbind formal. “ªi al tãu?” Mi-a pus în mâna întinsã o ºurubelniþã, zicând: “Numele meu nu conteazã; ºi nici al tãu. Ceea ce este important se aflã dincolo de nume ºi dincolo de întrebãri. Acum o sã ai nevoie de ºurubelniþa asta ca sã demontezi carburatorul,” mi-a arãtat el. “Nu-i nimic dincolo de întrebãri,” am ripostat eu. “De exemplu, cum ai zburat pe acoperiºul acela?” “N-am zburat, ci am sãrit,” a rãspuns el sec. “Nu-i nici o magie, aºa cã nu te amãgi. În cazul tãu, totuºi, chiar cã ar trebui sã execut un exerciþiu dificil de magie. Fiindcã se pare cã va trebui sã transform o paiaþã într-o fiinþã umanã.” “Cine te crezi, mã rog, sã-mi spui mie una ca asta?” “Sunt un luptãtor!” mi-a retezat-o el. “Dincolo de asta, cine sunt eu depinde de cine vrei tu sã fiu.” “Chiar nu poþi sã-mi rãspunzi la o întrebare directã?” Am spus cu ciudã, luând cu asalt  carburatorul, ca ºi cum aº fi vrut sã-mi vãrs tot focul asupra lui. “Întreabã-mã ºi am sã vãd ce pot sã fac,” a spus, zâmbind nevinovat. ªurubelniþa mi-a alunecat ºi m-am zgâriat la deget. “Fir-ar sã fie!” am þipat, alergând la chiuvetã sã-mi spãl rana. Socrate mi-a dat un leucoplast. “Bine atunci, uite o întrebare cât se poate de directã.” Eram hotãrât sã-mi pãstrez vocea calmã. “Cum poþi tu sã-mi fii mie de folos?” “Pãi deja þi-am fost de folos,” mi-a rãspuns, arãtându-mi bandajul pe care-l aveam pe deget. Asta punea capac la toate. “Uite, ºtii ce, nu mai pot sã-mi pierd vremea pe-aici. Trebuie sã mã duc sã mai ºi dorm.” Am pus jos carburatorul ºi eram gata sã plec. “De unde ºtii cã n-ai dormit toatã viaþa? De unde ºtii cã nu dormi chiar în momentul ãsta?” a spus el rãspicat, cu o sclipire ghiduºã în ochi. “Mã rog, cum zici tu.” Eram prea obosit ca sã-l mai contrazic. “Încã ceva, totuºi. Înainte sã plec, nu vrei sã-mi spui ºi mie cum ai reuºit cascadoria de pe acoperiº?” A venit la mine ºi mi-a strâns mâna. “Mâine, Dan, mâine.” A zâmbit cu cãldurã ºi toatã frica ºi frustrarea mea de mai devreme s-au spulberat ca prin farmec. Mâna, braþul ºi apoi întregul corp începuserã sã mã furnice. Apoi a adãugat: “Îmi pare bine sã te vãd din nou!” “Cum adicã ‘din nou'”? am început eu, apoi m-am întrerupt; “Da, ºtiu, mâine, mâine.” ªi am râs amândoi. M-am îndreptat spre uºã, m-am oprit ºi, întorcându-mã, m-am uitat în ochii lui ºi i-am spus: “La revedere, Socrate.” Pãrea cam nedumerit, însã a ridicat din umeri binevoitor. Cred cã i-a plãcut numele. Am plecat fãrã sã mai spun nimic. A doua zi, la cursul de la ora 8 am dormit. Dar pânã sã înceapã antrenamentul de dupã-amiazã, eram treaz ºi gata de acþiune. Dupã ce am alergat în sus ºi în jos pe scãrile de la tribune, Rick, Sid ºi cu mine, împreunã cu ceilalþi colegi de echipã, ne-am aºezat pe podea, transpiraþi ºi gâfâind, întinzându-ne picioarele, umerii ºi spatele. De obicei eram tãcut în timpul acestui ritual, dar astãzi simþeam cã aº fi vrut sã le povestesc ºi lor despre noaptea trecutã. Însã tot ce am reuºit sã spun a fost: “L-am întâlnit pe acest tip neobiºnuit la o benzinãrie, noaptea  trecutã.” Dar prietenii mei erau mult mai preocupaþi de durerea pricinuitã de întinderea picioarelor decât de povestioarele mele. Ne-am încãlzit cu uºurinþã, fãcând de câteva ori roata, apoi câteva genoflexiuni ºi ridicãri ale picioarelor, apoi am început seria de sãrituri. În timp ce zburam prin aer, iar ºi iar – în timp ce mã roteam la bara fixã, sau fãceam foarfeci la calul cu mânere ºi mã strãduiam cu noile exerciþii de încordare a muºchilor la inele – mã tot gândeam la performanþele misterioase ale bãrbatului pe care-l numisem “Socrate”. Sentimentele mele contradictorii mã îndemnau sã-l evit, însã trebuia sã mã lãmuresc odatã ce era cu personajul acesta misterios. Dupã cinã mi-am rãsfoit rapid temele la istorie ºi la psihologie, am fãcut un rezumat pentru o lucrare la limba englezã, apoi am ieºit val-vârtej din casã. Era ora 11 noaptea. Îndoilelile începeau sã mã încolþeascã, pe mãsurã ce mã apropiam de benzinãrie. Oare chiar vroia sã mã vadã din nou? Ce-aº fi putut sã-i spun ca sã-l conving de faptul cã eram totuºi o persoanã foarte inteligentã? Era acolo, stând în prag. S-a aplecat în semn de salut ºi, fãcând un gest larg cu mâna, m-a poftit în birou. “Scoate-þi pantofii, te rog – un obicei de-al meu.” M-am aºezat pe canapea ºi mi-am pus pantofii în apropiere, în caz cã aº fi vrut sã plec în grabã. Încã nu aveam încredere în acest strãin misterios. Începuse sã plouã. Ambianþa ºi cãldura biroului erau confortabile, în contrast cu noaptea întunecatã ºi norii ameninþãtori de afarã. Am început sã mã simt mai în largul meu. Rezemându-mã de spate, am spus: “ªtii, Socrate, simt cã totuºi ne-am mai întâlnit cândva.” “Aºa este,” a rãspuns el, deschizând din nou poarta aceea din mintea mea, acolo unde visele ºi realitatea deveneau una. Am tãcut. “Huh, Socrate, am avut de multe ori acest vis – în care eºti ºi tu.” L-am privit cu atenþie, însã faþa lui nu trãda nimic. “Am fost în visele multor oameni; ºi tu ai fost. Spune-mi despre visul tãu,” a zâmbit el. I-am povestit, cu toate amãnuntele pe care mi le aduceam aminte. Pe mãsurã ce acele scene teribile deveneau vii în mintea mea, camera pãrea cã se întunecã, iar lumea obiºnuitã începea sã se estompeze. Dupã ce am terminat, a spus: “Da, un vis foarte bun.” Pânã sã-l întreb eu ce vroia sã spunã cu asta, clopoþelul benzinãriei a sunat o datã, apoi încã o datã. ªi-a luat un poncho ºi a ieºit afarã, în noaptea ploioasã. M-am dus la fereastrã, sã-l pot urmãri cu privirea. Era aglomeraþie în seara aceea: mai precis, ora de vârf de vineri noaptea. Lucrurile începuserã sã se precipite, clienþii veneau unul dupã altul. M-am simtit stânjenit, stând acolo cu mâinile-n sân, aºa cã am ieºit sã-l ajut, dar el nu pãrea sã mã observe. Un ºir nesfârºit de maºini mã aºtepta: furgonete, maºini roºii, verzi, negre, maºini de teren ºi maºini sport strãine. Stãrile de spirit ale clienþilor erau la fel de variate ca ºi maºinile lor. Doar unul sau doi clienþi pãreau sã-l cunoascã pe Socrate, dar cei mai mulþi se uitau de douã ori la el, ca ºi cum ar fi observat ceva ieºit din comun, dar nedesluºit. Unii aveau chef de petrecere, râzând tare ºi dându-ºi radio-urile la maxim, cât îi aºteptam noi. Socrate râdea ºi el împreunã cu ei. Doar unii, cei mai puþini, erau mai þâfnoºi, fãcând parcã un efort special sã parã nesuferiþi. Însã Socrate îi trata pe toþi cu aceeaºi amabilitate – ca ºi cum fiecare dintre ei ar fi fost oaspetele sãu de onoare. Dupã miezul nopþii maºinile ºi clienþii s-au mai rãrit. Aerul rece pãrea nefiresc de liniºitit, chiar dacã fusese umplut de toatã hãrmãlaia de mai înainte. Când ne-am întors în birou, Socrate mi-a mulþumit pentru ajutor. Am dat din umeri a indiferenþã, dar în sufletul meu eram mulþumit cã remarcase ceea ce fãcusem. Oricum, trecuse cam multã vreme de când nu mai ajutasem pe cineva. Odatã ajuns în biroul cãlduþ, mi-am amintit de treaba noastrã neterminatã. Aºa cã am început sã vorbesc de îndatã ce m-am trântit pe canapea. “Socrate, aº avea niºte întrebãri.” El ºi-a împreunat mâinile, într-un gest de rugãciune ºi ºi-a ridicat privirea înspre tavan, ca ºi cum ar fi cerut ghidare divinã – sau poate rãbdare divinã. “Care,” ºi a oftat, “sunt întrebãrile tale?” “Ei bine, încã mai vreau sã aflu despre acoperiº ºi de ce ai spus ‘îmi pare bine sã te vãd din nou’ ºi vreau sã ºtiu ce pot face eu pentru tine ºi cum poþi tu sã-mi fii mie de folos. ªi mai vreau sã ºtiu câþi ani ai.” “Hai sã-ncepem cu cea mai uºoarã, deocamdatã. Am nouãzeciºiºase de ani, dupã timpul tãu.” Nu, nu avea cum sa aibã nouãzeciºiºase de ani. Cincizeciºiºase poate; ºaizeciºiºase cu indulgenþã; ºaptezeciºiºase, posibil, dar greu de crezut. Dar nouãzeciºiºase? Cred cã minþea – dar de ce-ar fi minþit? ªi mai trebuia sã aflu ºi despre cealaltã chestie pe care o lãsase sã-i scape. “Socrate, ce vrei sã spui cu ‘dupã timpul tãu’? Adicã tu trãieºti dupã ora standard de est sau eºti cumva venit,” ºi încercând o glumã cam rãsuflatã, “din cosmos?” “Pãi nu este fiecare?” a venit replica lui. De fapt, mã gândisem ºi eu la asta înainte, ca la o posibilitate foarte probabilã. “ªi mai vreau sã ºtiu ce putem face noi unul pentru celãlalt.” “Doar atât: pe mine nu m-ar deranja sã am un ultim student, iar tu, în mod evident, ai nevoie de un profesor.” “Am destui profesori,” i-am retezat-o eu. “Da, chiar aºa?” A fãcut o pauzã, dupã care a continuat: “Dacã ai sau nu un profesor potrivit, asta depinde numai de ce anume vrei sã înveþi.” S-a ridicat sprinten de pe scaun ºi s-a îndreptat spre uºã. “Vino cu mine. Vreau sã-þi arãt ceva.” Am mers pânã la colþ, de unde puteam sã privim în jos bulevardul, care se întindea pânã la cartierul de afaceri ºi, dincolo de el, luminile oraºului San Francisco. “Lumea de acolo,” a spus el fluturându-ºi braþul pe deasupra orizontului, “este o ºcoalã, Dan. Viaþa este singurul profesor adevãrat. Îþi oferã multe experienþe, iar dacã experienþa ar fi fost singura care ar fi adus înþelepciune ºi împlinire, atunci ar însemna cã oamenii în vârstã ar trebui sã fie cu toþii niºte fericiþi, niºte maeºtri iluminaþi. Însã lecþiile pe care le oferã experienþa sunt ascunse. Eu pot sã te ajut sã înveþi din experienþã, ca sã vezi lumea limpede, iar limpezimea este ceva de care tu ai nevoie cu disperare, chiar acum. Intuiþia ta ºtie cã asta este adevãrat, dar mintea ta se revoltã; ai experimentat destul de mult, însã ai învãþat puþin.” “Nu ºtiu despre ce vorbeºti, Socrate. Vreau sã spun cã n-aº merge atât de departe.” “Nu, Dan, încã nu ºtii despre ce vorbesc, dar o sã ºtii. ªi o sã mergi atât de departe, ba chiar mai departe, pot sã te asigur.” Ne-am întors spre birou, când tocmai intrase o Toyota de un roºu aprins. Socrate a continuat sã vorbeascã în timp ce deschidea rezervorul. “La fel ca majoritatea oamenilor, ai fost învãþat sã culegi informaþii din afara ta; din cãrþi, din reviste, de la experþi.” Apoi a fixat furtunul de benzinã în rezervor. “Ca ºi aceastã maºinã, te deschizi ºi laºi faptele sã curgã înãuntru. Uneori informaþia este premium, alteori este cu plumb. Îþi cumperi cunoaºterea la preþul pieþei, la fel cum cumperi ºi benzina.” “A, chiar, îþi mulþumesc cã mi-ai amintit. În douã zile trebuie sã-mi plãtesc taxa de ºcoalã!” Socrate a încuviinþat din cap doar, preocupat sã umple rezervorul clientului. Dupã ce acesta s-a umplut, Socrate a continuat sã pompeze benzinã, pânã când a început sã se reverse din rezervor ºi sã curgã pe jos. O baltã de benzinã se întindea pe asfalt. “Socrate, rezervorul e plin – ai grijã ce faci!” Neluându-mã în seamã, a lãsat benzina sã curgã în continuare, spunând: “Dan, ca ºi rezervorul acesta, tu eºti umplut pânã la refuz cu idei preconcepute; plin de cunoºtinþe inutile. Ai acumulat multe fapte ºi idei, dar încã nu ºtii mare lucru despre tine însuþi. Ca sã poþi învãþa, mai întâi trebuie sã-þi goleºti rezervorul.” Mi-a zâmbit complice, fãcându-mi cu ochiul, ºi, închizând pompa cu un clic, a adãugat: “Vrei sã cureþi mizeria asta, te rog?” Aveam sentimentul cã nu se referea numai la benzina risipitã pe jos. M-am grãbit sã spãl asfaltul. Soc a luat banii de la ºofer ºi i-a dat înapoi restul ºi un zâmbet. Ne-am întors în birou ºi ne-am aºezat. “Ce ai de gând sã faci, sã mã umpli cu faptele tale? m-am burzuluit eu. “Nu, n-am de gând sã te împovãrez cu ºi mai multe fapte; am de gând sã-þi arãt ‘înþelepciunea corpului’. Tot ce vei avea vreodatã nevoie sã ºtii este înãuntrul tãu; secretele universului sunt înscrise în celulele corpului tãu. Dar tu n-ai învãþat încã ce înseamnã viziunea interioarã; adicã nu ºtii cum sã-þi citeºti corpul. Singura ta resursã a fost sã citeºti cãrþi, sã-i asculþi pe experþi ºi sã speri cã au dreptate. Dar când o sã înveþi înþelepciunea corpului vei fi un Profesor între profesori.” M-am abþinut cu greu sã nu pufnesc în râs. Acest lucrãtor la staþia de benzinã îmi acuza profesorii de ignoranþã ºi insinua faptul cã educaþia mea universitarã ar fi fost lipsitã de sens! “O, sigur, Socrate, înþeleg ce vrei sã spui cu aceastã idee de ‘înþelepciune a corpului’, dar nu dau doi bani pe ea.” A dat încet din cap. “Înþelegi multe lucruri, dar practic n-ai realizat nimic.” “Ce vrei sã spui cu asta?” “Înþelegerea este unidimensioanalã. Ea reprezintã capacitatea de pãtrundere a intelectului. Duce la acumularea de cunoºtinþe, pe care tu o ai. Realizarea, pe de alta parte, este tridimensioanalã. Ea este înþelegerea simultanã a “corpului-întreg” – capul, inima ºi instinctele fizice. ªi asta provine numai din experienþã directã.” “Tot nu pricep.” “Îþi aminteºti când ai învãþat prima datã sã conduci? Înainte de asta erai doar un pasager; doar înþelegeai ce era. Dar ai realizat cum era numai atunci când ai fãcut asta pentru prima oarã.” “Aºa e!” am spus. “Îmi amintesc sentimentul acela de: “Asta era deci!” “Exact! Aceastã propoziþie descrie perfect experienþa realizãrii. Într-o zi ai sã spui la fel ºi despre viaþã.” Am tãcut o vreme, apoi am spus: “Tot nu mi-ai explicat cum e cu ‘înþelepciunea corpului’.” “Vino cu mine,” mi-a fãcut semn Socrate ºi m-a condus spre uºa pe care scria ‘Privat’. Când am intrat acolo, era întuneric beznã. Începusem sã mã neliniºtesc, dar frica a fãcut loc deîndatã unei bãnuieli fulgerãtoare. Eram pe cale sã învãþ primul meu secret adevãrat: înþelepciunea corpului. Lumina s-a aprins brusc. Eram în baie, iar Socrate urina zgomotos în closet. “Aceasta,” a spus el cu emfazã, “este înþelepciunea corpului.” Râsul sãu a început sã rãsune între pereþii  de faianþã, în timp ce eu am ieºit ºi m-am aºezat pe canapea, cu privirea aþintitã la covor. Când a ieºit din baie, i-am spus: “Socrate, eu totuºi vreau sã aflu…” “Dacã tot ai de gând sã-mi spui Socrate,” m-a întrerupt el, “ai fi putut mãcar sã onorezi acest nume, dacã mi-ai fi îngãduit ºi mie sã pun niºte întrebãri din când în când, iar tu sã  poþi rãspunde la ele. Cum îþi sunã asta?” “Foarte bine!” am rãspuns. “Tu tocmai ai pus o întrebare, iar eu þi-am rãspuns deja la ea. Acum e rândul meu. Despre cascadoria aceea cu zburatul pe acoperiº din noaptea trecutã…” “Eºti un tânãr perseverent, nu-i aºa?” “Da, sunt. N-aº fi ajuns unde sunt astãzi fãrã perseverenþã. ªi asta e altã întrebare la care ai primit un rãspuns clar. Acum am putea sã ne ocupãm ºi de niºte întrebãri de-ale mele?”      Fãrã sã mã bage în seamã, m-a întrebat: “Unde eºti tu astãzi, chiar acum?” Entuziast, am început sã-i vorbesc despre mine. În orice caz, am observat cã ocolea rãspunsurile la întrebãrile mele. Totuºi, i-am vorbit despre trecutul meu îndepãrtat, apoi despre cel recent ºi despre depresiile mele inexplicabile. M-a ascultat cu rãbdare ºi interes, ca ºi cum ar fi avut tot timpul din lume la dispoziþie, pânã când am terminat, dupã câteva ore. “Foarte bine,” a spus. “Dar tot nu mi-ai rãspuns la întrebarea în ceea ce priveºte unde eºti tu.” “Ba da, nu-þi aminteºti? Þi-am spus cum am ajuns unde sunt astãzi: prin muncã susþinutã.” “Unde eºti tu?” “Cum adicã, unde sunt eu?” “Unde eºti tu?” a repetat el cu blândeþe. “Sunt aici.” “Unde e aici?” “În acest birou, în aceastã staþie de benzinã!” Îmi pierdeam rãbdarea cu jocul ãsta. “Unde este aceastã staþie de benzinã?” “În Berkeley.” “Unde este Berkeley?” “În California.” “Unde este California?” “În Statele Unite.” “Unde sunt Statele Unite?” “Pe o masã continentalã, unul dintre continentele emisferei vestice. Socrate, eu…” “Unde sunt continentele?” Am oftat. “Pe Pãmânt. Tot n-am terminat?” “Unde e Pãmântul?” “În Sistemul Solar, a treia planetã de la Soare. Soarele este o stea micã în Galaxia Calea Lactee, bine?” “Unde este Calea Lactee?” “Mãi frate,” am oftat nerãbdãtor, dându-mi ochii peste cap. “În Univers.” M-am lãsat pe spate ºi mi-am încruciºat mâinile a lehamite. “ªi unde,” a zâmbit Socrate, “este Universul?” “Universul este… ei bine, sunt tot felul de teorii despre cum a fost creat…” “Nu asta am întrebat. Unde este?” “Habar n-am – cum aº putea rãspunde la asta?” “Aici e poanta. Nu poþi sã rãspunzi ºi n-o sã poþi vreodatã. Nu se cunoaºte nimic despre asta. Eºti un ignorant în ceea ce priveºte unde se aflã Universul ºi, drept urmare, în ceea ce priveºte unde eºti tu. De fapt, nu ai cunoºtinþã despre nimic anume unde se aflã; ºi nici nu ºtii despre nimic ce este anume sau cum a ajuns sã fie. Acesta este un mister.” “Ignoranþa mea, Dan, este bazatã pe aceastã înþelegere. Înþelegerea ta este bazatã pe ignoranþã. Eu sunt un prost cu simþul umorului; tu eºti un tembel serios.” “Ascultã,” i-am spus, “sunt niºte lucruri pe care ar trebui sã le ºtii despre mine. În primul rând sã ºtii cã sunt deja un fel de luptãtor. Sunt un gimnast din calea-afarã de bun.” Ca sã punctez ceea ce i-am spus ºi sã-i arãt cã pot fi ºi eu spontan, m-am ridicat de pe canapea ºi am fãcut un salt pe spate, de pe loc, aterizând cu graþie pe covor. “Hei,” a spus, “a fost grozav. Mai fã o data!” “Ei, nu e chiar aºa de extraordinar, Soc. De fapt e destul de uºor pentru mine.” Am fãcut un efort uriaº sã evit o undã de superioritate din glas, dar n-am reuºit sã-mi reþin totuºi un zâmbet mândru. Eram obiºnuit sã le arãt astfel de lucruri copiilor, pe plajã sau în parc. ªi ei, ca ºi Soc, vroiau sã vadã asta încã o datã. “Foarte bine, Soc, acum priveºte cu atenþie.” Am sãrit în sus ºi chiar când eram pe punctul sã mã întorc, cineva sau ceva m-a rãsucit prin aer. Am aterizat grãmadã pe canapea. Pãtura mexicanã de pe ea s-a înfãºurat singurã în jurul meu, acoperindu-mã. Mi-am scos repede capul de sub învelitoare, uitându-mã dupã Socrate. Era aºezat tot acolo, în partea cealaltã a camerei, la vreo trei metri jumãtate depãrtare, ghemuit pe scaunul sau, zâmbind ºtrengãreºte. “Cum ai fãcut asta?” Confuzia mea era totalã, în timp ce el se uita la mine cu o privire nevinovatã. “Þi-a plãcut cursa?” m-a întrebat. “Vrei s-o mai vezi o datã?” a adãugat. “Dan, nu trebuie sã-þi faci griji în legãturã cu mica ta alunecare; chiar ºi un mare luptãtor ca tine mai face câte-o boroboaþã din când în când.” M-am ridicat buimac ºi am îndreptat canapeaua, aranjând pãtura la loc. Trebuia sã fac ceva cu mâinile; aveam nevoie de timp sã mã gândesc. Cum o fãcuse? Altã întrebare care va rãmâne fãrã rãspuns. Socrate a ieºit încetiºor din birou, ca sã umple rezervorul unei furgonete pline cu obiecte casnice. “Gata oricând sã mai înveseleascã vreun cãlãtor în drumul sãu,” mã gândeam. Apoi am închis ochii ºi am început sã reflectez la modul în care sfida el, în aparenþã, legile naturii, sau cel puþin pe cele ale bunului simþ fizic. “N-ai vrea sã afli niºte secrete?” Nici mãcar nu-l auzisem când a intrat. Era aºezat pe scaunul lui, picior peste picior. Mi-am pus ºi eu picior peste picior ºi m-am aplecat mai în faþã nerãbdãtor. Apreciind greºit moliciunea canapelei, m-am aplecat puþin cam mult ºi m-am rãsturnat. Nici n-am apucat sã-mi despletesc picioarele, cã m-am trezit împrãºtiat cu faþa-n jos, pe covor. Socrate râdea în hohote. M-am ridicat într-o clipã, drept ca un stâlp. Soc se distra copios, vãzându-mi expresia naucã. Mult mai obiºnuit cu aplauzele decât cu ridicolul, am sãrit în picioare ruºinat ºi furios. Soc s-a oprit brusc; faþa ºi vocea lui erau încãrcate de autoritate. “Stai jos!”, a poruncit el, arãtând spre canapea. M-am aºezat. “Te-am întrebat dacã vrei sã afli un secret.” “Da, vreau – despre acoperiºuri.” “Ai de ales dacã vrei sau nu sã afli un secret. Eu aleg despre ce anume.” “De ce trebuie sã jucãm întotdeauna dupã regulile tale?” “Pentru cã e benzinãria mea, de aceea!” Soc a vorbit cu un aer exagerat de arogant, probabil luându-mã peste picior în continuare. “Acum fii foarte atent. A propos, eºti aºezat confortabil ºi, uh, stabil?” a fãcut el cu ochiul. Eu doar scrâºneam din dinþi. “Dan, am niºte locuri sã-þi arãt ºi niºte poveºti sã-þi spun. Am secrete sã-þi destãinui. Dar, înainte sã începem împreunã aceastã cãlãtorie, trebuie sã iei aminte cã valoarea unui secret nu stã în ceea ce afli, ci în ceea ce faci dupã aceea cu el.” Soc a scos un dicþionar vechi din sertar ºi a început sã-l fluture prin aer. “Foloseºte ce cunoaºtere vrei, dar þine seama de limitele ei. Cunoaºterea singurã nu este suficientã ea nu are inimã. Oricât de multã cunoaºtere ai avea, ea nu-þi va hrãni ºi nici nu-þi va susþine spiritul; nu va putea niciodatã sã-þi aducã fericirea ultimã sau pacea deplinã. Viaþa necesitã mai mult decât cunoaºtere; necesitã simþire intensã ºi energie constantã. Viaþa cere acþiune dreaptã, pentru ca aceastã cunoaºtere sã devinã vie.” “ªtiu asta, Soc.” “Vezi, asta e problema ta – ºtii, dar nu acþionezi. Nu eºti un luptãtor adevãrat.” “Socrate, nu pot sã cred una ca asta. Eu ºtiu cã uneori am acþionat ca un luptãtor, în anumite situaþii dificile – ar trebui sã mã vezi la sala de gimnasticã!” “Sunt de acord cã, de fapt, poþi avea experienþa minþii unui luptãtor, în unele ocazii: hotãrâtã, flexibilã, limpede ºi liberã de orice îndoialã. Poþi sã-þi dezvolþi corpul unui luptãtor, elastic, suplu, sensibil ºi plin de energie. În unele momente, rare, poþi chiar sã simþi cu inima unui luptãtor, iubind orice ºi pe oricine îþi apare în cale. Dar aceste calitãþi sunt fragmentate în tine. Îþi lipseºte integrarea. Misiunea mea este sã te aranjez la loc, Pinocchio.” “Ia stai aºa, Socrate, m-am burzuluit eu. Deºi nu mã îndoiesc cã ai niºte înzestrãri neobiºnuite ºi cã-þi place sã te învãlui într-o aurã de mister, nu-nþeleg cum poþi sã pretinzi sã mã aranjezi pe mine la loc. Hai sã vedem cum stau lucrurile de fapt: eu sunt student la Universitate, tu faci service la maºini. Eu sunt campion mondial, iar tu meºtereºti în garaj, faci ceai ºi aºtepþi sã intre vreun trecãtor amãrât ca sã-l bagi în sperieþi. Poate aº putea eu sã te aranjez pe tine la loc.” Nu prea îmi dãdeam seama ce spun, dar mã fãcea sã mã simt bine. Socrate a râs doar, clãtinand din cap, ca ºi cum nu prea-i venea sã creadã ce spuneam. Apoi a venit la mine, s-a aºezat în genunchi în faþa mea, spunând: “Tu, sã mã aranjezi pe mine la loc? Poate cã vei avea ºansa asta într-o zi. Dar deocamdatã ar trebui sã înþelegi care este diferenþa dintre noi.”  M-a pocnit între coaste, apoi m-a pocnit iar ºi iar, spunând: “Luptãtorul acþioneazã… ” “Opreºte-te odatã!” am þipat. “Mã calci pe nervi!” “…iar prostul doar reacþioneazã.” “Pãi la ce te aºtepþi?” “Eu te pocnesc ºi tu te enervezi; te insult, iar tu reacþionezi cu îngâmfare ºi cu furie; alunec pe-o coajã de bananã ºi…” A fãcut doi paºi înapoi ºi a alunecat, aterizând cu o bufniturã pe covor. N-am putut sã mã abþin ºi am pufnit în râs. S-a ridicat ºi s-a întors cu faþa la mine, fãcând o ultimã observaþie. “Dan, sentimentele ºi reacþiile tale sunt automate ºi previzibile; ale mele nu. Eu îmi creez viaþa în mod spontan; a ta este determinatã de trecutul tãu.” “Cum poþi sã afirmi toate astea despre mine, despre trecutul meu?” “Pentru cã te urmãresc de ani ºi ani.” “Sigur cã da…,” am spus eu, aºteptând poanta. Dar n-a venit niciuna. Se fãcuse târziu ºi aveam o mulþime de lucruri la care sã reflectez. Mã simþeam împovãrat de o nouã datorie, una pe care nu eram sigur cã o pot îndeplini. Socrate a intrat, ºi-a ºters mâinile ºi ºi-a umplut cana cu apã de izvor. În timp ce sorbea încet i-am spus: “Trebuie sã plec acum, Soc. E târziu ºi am multe treburi importante de fãcut pentru ºcoalã.” Socrate a rãmas liniºtit pe scaun, în timp ce m-am ridicat ºi mi-am luat haina. Apoi, când sã ies pe uºã, a vorbit încet ºi apãsat. Fiecare cuvânt era ca o palmã blândã peste obrazul meu. “Ar trebui sã-þi revizuieºti “importanþele”, dacã vrei sã ai mãcar o ºansã de a deveni un luptãtor. Deocamdatã ai inteligenþa unui tãntãlãu; iar spiritul tãu este o mãmãligã. Ai multe treburi importante de fãcut, într-adevãr, dar într-o altã clasã decât aceea pe care þi-o imaginezi tu.” Am rãmas cu privirea aþintitã la podea. Mi-am ridicat capul, dar nu puteam sã-l privesc în ochi, aºa cã m-am uitat în altã parte. “Pentru a supravieþui lecþiilor care te aºteaptã,” a continuat el, “vei avea nevoie de mult mai multã energie decât ai avut vreodatã. Va trebui sã-þi cureþi corpul de tensiuni, sã-þi eliberezi mintea de cunoºtinþe deºarte ºi sã-þi deschizi inima energiilor emoþiei adevãrate.” “Soc, cred cã ar fi mai bine sã-þi explic orarul meu. Vreau sã te fac sã înþelegi cât de ocupat sunt. Mi-ar place sã te vizitez mai des, dar am atât de puþin timp la dispoziþie.” S-a uitat la mine cu o privire gravã. “Ai chiar mai puþin timp decât îþi poþi închipui.” “Ce vrei sã spui?” am oftat eu. “Nu conteazã asta acum,” a spus. “Hai, continuã!” “Ei bine, am aceste idealuri. Vreau sã ajung campion la gimnasticã. Vreau ca echipa noastrã sã câºtige Campionatele Naþionale. Vreau sã absolv facultatea cu note bune, ºi asta înseamnã cãrþi de citit ºi lucrãri de scris. Ceea ce pari sã-mi oferi tu în schimb este sã stau treaz câte-o jumãtate de noapte într-o benzinãrie ºi sã-l ascult pe – ºi sper sã nu iei asta drept o insultã – un om foarte ciudat, care vrea sã mã atragã în lumea lui fantasticã. E o nebunie!” “Da,” a zâmbit el cu tristeþe. “E o nebunie.” Socrate s-a întors pe scaunul lui ºi ºi-a lãsat privirea în jos. Mintea mea se revolta împotriva tacticii lui de moºulicã-neajutorat, însã inima mea se simþea atrasã de acest bãtrân excentric, voinic, care pretindea cã era un fel de “luptãtor”. Mi-am scos haina, m-am descãlþat ºi m-am aºezat din nou. Apoi mi-a venit în minte o povestioarã pe care mi-a spus-o bunicul:   A fost odatã un rege preaiubit, al cãrui castel se afla pe o colinã înaltã, de unde putea cuprinde cu privirea þinutul sãu. Era atât de îndrãgit, încât orãºenii din apropiere îi trimiteau zilnic daruri, iar ziua lui de naºtere era sãrbãtoritã în tot regatul. Poporul îl iubea pentru înþelepciunea lui renumitã ºi pentru judecata dreaptã. Într-o zi nenorocirea s-a abãtut asupra oraºului. Sursa de apã a fost contaminatã ºi fiecare bãrbat, femeie ºi copil ºi-au pierdut minþile. Numai regele, care avea un izvor propriu, a scãpat. Curând dupã aceastã tragedie, orãºenii nebuni au început sã vorbeascã despre regele lor cã acþiona “ciudat” ºi cã judecãþile sale erau strâmbe, iar înþelepciunea lui o prefãcãtorie. Mulþi dintre ei chiar au ajuns sã spunã cã regele ar fi înnebunit. Popularitatea lui s-a spulberat nu dupã multã vreme. Oamenii nu-i mai aduceau daruri ºi nici nu-i mai sãrbãtoreau ziua de naºtere. ªi regele a rãmas singur cuc, pe vârful colinei sale. Într-o zi s-a hotãrât sã-ºi lase castelul ºi sã meargã sã viziteze oraºul. Era o zi caldã, aºa încât a bãut din fântâna publicã. În noaptea aceea a fost un prilej de mare sãrbãtoare. Toatã lumea se bucura pentru cã regele lor preaiubit “îºi recãpãtase minþile”. Atunci am înþeles cã aceastã lume nebunã la care se referea Socrate nu era deloc lumea lui, ci a mea. M-am ridicat, gata de plecare. “Socrate, mi-ai spus sã-mi ascult intuiþia interioarã ºi sã nu depind de ceea ce citesc sau de ceea ce-mi spun oamenii. Atunci de ce-ar trebui sã stau aici cuminte ºi sã ascult tot ce-mi spui tu?” “O întrebare foarte bunã,” a rãspuns el. “ªi iatã ºi un rãspuns, la fel de bun. În primul rând, eu îþi vorbesc din proprie experienþã; nu-þi expun teorii abstracte pe care sã le fi citit în vreo carte sau pe care sã le fi auzit din vorbã-n vorbã de la vreun expert. Eu îmi cunosc cu-adevãrat corpul ºi mintea, ºi deci le cunosc ºi pe ale celorlalþi. ªi apoi,” a spus zâmbind, “de unde ºtii cã nu sunt eu intuiþia ta interioarã, vorbindu-þi chiar în clipa asta?” S-a întors la biroul sãu ºi a început sã caute printre niºte hârtii. Cu asta vizita mea se încheiase în seara aceea. Gândurile mele învãlmãºite m-au purtat spre casã, prin noapte. Am fost abãtut zile la rând dupã aceea. Mã simþeam neputincios ºi stingher în preajma acestui om ºi eram supãrat din cauza felului în care mã trata. Pãrea cã mã subestimeazã fãrã încetare; doar nu eram un copil! “ªi apoi, de ce-aº alege sã fiu luat drept un papã-lapte într-o benzinãrie,” mã gândeam, “când aici, în lumea mea, sunt admirat ºi respectat?” Mã antrenam din greu la gimnasticã, cum n-o fãcusem niciodatã pânã atunci – corpul meu era o torþã arzãtoare, în timp ce zburam, croindu-mi calea cu sârg, antrenament dupã antrenament. ªi cu toate acestea, era, într-un fel, mai puþin satisfãcãtor decât înainte. De fiecare datã când învãþam o miºcare nouã sau primeam un compliment, îmi aminteam cum fusesem azvârlit prin aer, apoi trântit pe canapea, de cãtre bãtrânul acela. Hal, antrenorul meu, devenise îngrijorat în privinþa mea ºi ar fi vrut sã ºtie dacã era vreo problemã. L-am asigurat cã totul era în regulã. Dar nu era. Nu mai aveam chef nici sã mai glumesc cu bãieþii din echipã. Eram de-a dreptul confuz. În noaptea care a urmat am avut din nou visul acela cu Secerãtorul Întunecat, însã oarecum diferit. Un Socrate ghiduº, chicotind, costumat cu veºmintele sumbre ale secerãtorului, avea un pistol îndreptat spre mine, apoi apãsa pe trãgaci, iar de pe þeavã ieºea un steguleþ pe care era scris: “Bum!” De data asta m-am trezit râzând, în loc sã gem. A doua zi am gãsit un bileþel în cutia poºtalã. Nu scria decât: “Secrete despre acoperiº”. Când a ajuns Socrate în noaptea aceea, eu îl aºteptam deja, aºezat pe treptele benzinãriei. Venisem mai devreme, ca sã-i întreb pe cei din schimbul de zi despre el – sã aflu care era numele lui adevãrat ºi poate chiar unde locuia – dar ei nu ºtiau nimic. “Cui îi pasã, de fapt? A cãscat unul. “E doar un bãtrânel care preferã sã lucreze în schimbul de noapte.” Soc ºi-a scos fâºul. “Ei bine?” m-am repezit eu. “Ai de gând sã-mi spui, în sfârºit, cum ai ajuns pe acoperiº?” “Da, am sã-þi spun; cred cã eºti pregãtit sã afli.” “În Japonia anticã exista un grup de elitã de luptãtori asasini.” ªi a rostit ultimul cuvânt cu un sunet ºuierat, fãcându-mã ºi mai conºtient de tãcerea întunecatã, care pândea afarã. Începeam sã simt iar senzaþia aceea de furnicãturã în ceafã. “Aceºti luptãtori,” a continuat el, “se numeau ninja. Legendele ºi reputaþia care-i înconjurau erau înfricoºãtoare. Se spunea cã se pot transforma în animale; se spunea chiar cã puteau sã zboare – doar pe distanþe scurte, bineînþeles.” “Bineînþeles,” am aprobat eu, simþind uºa spre lumea viselor deschizându-se cu o rafalã rece. Tocmai mã întrebam unde vrea sã ajungã cu asta, când mi-a fãcut semn sã mergem în garaj, unde lucra la o maºinã sport japonezã. “Trebuie sã-i schimb bujiile,” a spus Socrate, bãgându-ºi capul sub capota lucioasã. “Da, bine, ºi despre acoperiº?” am insistat eu. “O sã ajung ºi la asta imediat, dupã ce schimb bujiile astea. Ai rabdãre. Ceea ce am sã-þi spun meritã toatã aºteptarea, crede-mã.” M-am aºezat ºi mã jucam cu un ciocanel de lemn de pe masa de lucru. Din colþul sãu, l-am auzit pe Socrate spunând: “ªtii, asta e o treabã foarte distractivã, dacã îi acorzi cu adevãrat atenþie.” Pentru el probabil cã aºa era. Deodatã a pus bujiile jos, a alergat la întrerupãtor ºi a stins lumina. Într-o astfel de beznã, încât nu puteam sã-mi vãd nici mâinile, am început sã mã neliniºtesc. Niciodatã nu ºtiam ce-ar fi fost în stare sã facã Socrate, ºi dupã toatã povestea aceea despre ninja… “Soc ? Soc?” “Unde eºti?” A strigat chiar din spatele meu. M-am întors ºi am cãzut peste capota unui Chevrolet. “Nu – nu ºtiu!” m-am bâlbâit. “Absolut corect,” a spus el, aprinzând lumina. “Bãnuiesc cã ai început sã te mai deºtepþi,” a spus cu un rânjet ca al lui Tom motanul. Am clãtinat din cap, vãzându-i sminteala, apoi m-am aplecat peste aripa Chevroletului, uitându-mã pe sub capota deschisã, chipurile sã vãd dacã-i lipseºte ceva. “Socrate, nu vrei sã încetezi cu giumbuºlucurile ºi sã ne-ntoarcem la oile noastre?” În timp ce înºuruba cu îndemânare bujiile noi, scoþând capacul de la distributor ºi examinând rotoarele, a continuat: “Aceºti ninja nu practicau nici o magie. Secretul lor era cel mai intens antrenament fizic ºi mental cunoscut pânã atunci de cãtre om.” “Socrate, unde vrei sã ajungi cu toate astea?” “Dacã vrei sã afli unde ajunge ceva, cel mai bine-ar fi sã aºtepþi pânã se terminã,” a rãspuns el ºi a continuat povestea. “Aceºti ninja puteau sã înoate purtând armuri grele; puteau sã urce pe pereþi netezi, ca niºte ºopârle, folosindu-ºi numai degetele de la mâini ºi de la picioare, în niºte crãpãturi foarte mici. Au nãscocit niºte scãri ingenioase, din funie, închise la culoare ºi aproape invizibile ºi foloseau metode iscusite de a se ascunde; trucuri de distragere, iluzie ºi evadare. Aceºti ninja,” a adãugat el în final, “erau niºte sãritori extraordinari.” “În sfârºit, ajungem undeva,” aproape cã îmi frecam mâinile de bucurie, bãnuind cam ce urmeazã. “Tânãrul luptãtor era antrenat încã de copil la sãrituri, în felul urmãtor: i se dãdea un grãunte de porumb ºi i se spunea sã-l planteze. De îndatã ce tulpina începea sã creascã tânãrul luptãtor trebuia sã sarã peste ea de cât mai multe ori. În fiecare zi tulpina creºtea; în fiecare zi copilul sãrea. În curând tulpina devenea mai înaltã decât copilul, dar asta nu-l împiedica sã sarã în continuare. Dacã începea sã dea greº, din cauza tulpinii prea înalte, i se dãdea un alt grãunte ºi lua totul de la capãt. În cele din urmã nu mai era nici o tulpinã peste care tânãrul ninja sã nu poatã sãri.” “Aºa, ºi? Care-i secretul?” am întrebat, în aºteptarea revelaþiei finale. Socrate a fãcut o pauzã ºi apoi a tras aer adânc în piept. “Vezi tu, tânãrul ninja se antrena cu tulpini de porumb. Eu mã antrenez cu benzinãrii.” S-a aºternut o tãcere adâncã în încãpere. Apoi, dintr-odatã, râsul muzical al lui Soc a început sã rãsune prin toatã benzinãria; râdea atât de tare, încât a trebuit sã se sprijine de maºina Datsun la care lucra. “Deci asta e, huh? Asta-i tot ce vroiai sã-mi spui despre acoperiºuri?” “Dan, asta-i tot ce poþi sã afli pânã când poþi sã faci,” a rãspuns el. “Vrei sã spui cã ai sã mã înveþi cum sã sar pe acoperiº?” l-am întrebat, înveselindu-mã brusc. “Poate cã da, poate cã nu. Fiecare dintre noi are talentele sale unice. S-ar putea sã înveþi sã sari pe acoperiºuri,” a zâmbit el larg. “Dar deocamdatã, aruncã-mi ºi mie ºurubelniþa aia, te rog!” I-am aruncat-o. ªi jur c-a prins-o din aer, în timp ce se uita în altã direcþie! A terminat repede cu ea ºi mi-a aruncat-o înapoi, strigând: “Capu` sus!” Am scãpat-o ºi a cãzut pe podea zãngãnind. Deja era exasperant; nu ºtiam cât ridicol puteam sã mai înghit. Sãptãmânile treceau repede, iar nopþile mele de nesomn au devenit ceva obiºnuit. M-am adaptat oarecum. ªi mai era o schimbare: am descoperit cã vizitele pe care i le fãceam lui Socrate deveniserã mai interesante chiar decât antrenamentul de gimnasticã. În fiecare noapte, în timp ce ne ocupam pe maºini – el punea benzinã, eu ºtergeam parbrizele ºi amândoi glumeam cu clienþii – mã încuraja sã-i povestesc despre viaþa mea. Însã el, în mod ciudat, pãstra tãcerea în ceea ce privea viaþa lui, rãspunzandu-mi la întrebãri cu un lapidar “Mai târziu”, sau înºirându-mi ceva fãrã nici o noimã. Când l-am întrebat de ce era atât de interesat de detaliile vieþii mele, mi-a spus: “Trebuie sã-þi înþeleg propriile iluzii, ca sã-mi pot da seama de natura bolii tale. Trebuie sã-þi curãþãm mintea înainte ca poarta care duce pe calea luptãtorului sã poatã fi deschisã.” “Nu te lega de mintea mea. Îmi place exact aºa cum e.” “Dacã þi-ar place cu-adevãrat aºa cum e, n-ai fi acum aici. Þi-ai transformat mintea de multe ori în trecut. În curând o vei face într-un mod ºi mai profund.” Auzind acestea, am decis cã va trebui sã am mare grijã cu omul ãsta. Nu-l cunoºteam foarte bine ºi încã nu eram sigur cât este de aiurit. Aºa cum era el, stilul lui Soc pãrea într-o continuã schimbare, neortodox, plin de umor ºi chiar bizar. Odatã a început sã alerge þipând dupã un cãþel alb, care tocmai fãcuse pipi pe trepte – chiar în mijlocul unei prelegeri pe care mi-o þinea despre “supremele beneficii ale stãrii de calm profund, neclintit.” Altãdatã, cam dupã o sãptãmâna, dupã ce fuseserãm treji toatã noaptea, ne-am plimbat pânã la Strawberry Creek ºi ne-am oprit pe un pod, uitându-ne în jos, la râul care se umflase din cauza ploilor de iarnã. “Mã întreb cât o fi de adânc râul ãsta?” am spus într-o doarã, uitându-mã absent, cu mintea absorbitã de apele repezi. Nici n-am terminat bine, cã, bâldâbâc, m-am trezit în apa învolburatã, plinã de noroi. Culmea, mã împinsese de pe pod! “Ei, cât e de adânc?” “Destul de adânc!” m-am burzuluit eu, târându-mã pe mine ºi hainele mele ude la mal. Cam mult pentru o speculaþie fãrã rost. Mi-am fãcut o notiþã mentalã, sã-mi þin gura-nchisã de altã datã. Pe mãsurã ce treceau zilele, am început sã observ din ce în ce mai multe diferenþe între noi. În birou eu devoram batoane de ciocolatã când mi-era foame. Soc ronþãia câte-un mãr sau câte-o parã proaspãtã sau îºi fãcea un ceai de plante. Eu mã tot foiam pe canapea, în timp ce el stãtea neclintit ºi senin pe scaunul lui, ca un Buddha. Miºcãrile mele erau stângace ºi zgomotoase, în comparaþie cu felul în care el luneca uºor, plutind parcã, pe deasupra podelei. ªi era om bãtrân, nu glumã! Erau multe micile lecþii care mã aºteptau în fiecare searã, chiar din primele zile. Într-o noapte am fãcut greºeala sã mã plâng de faptul cã la ºcoalã colegii pãreau cã nu se purtau foarte prietenos cu mine. El mi-a spus, cu blândeþe: “Este mai bine pentru tine sã-þi asumi responsabilitatea vieþii tale, aºa cum este ea, în loc sã dai vina pe alþii sau pe împrejurãri pentru necazurile tale. Pe mãsurã ce ochii þi se deschid, ai sa vezi cã starea ta de sãnãtate, de fericire, precum ºi fiecare situaþie din viaþã, au fost, în mare parte, determinate de tine – în mod conºtient sau inconºtient.” “Nu ºtiu ce vrei sã spui cu asta, dar nu cred cã sunt de acord.” “Ei bine, iatã o poveste despre un tip ca tine, Dan: Pe un ºantier de construcþii din Midwest, când sirena anunþa ora prânzului, toþi muncitorii se aºezau ºi mâncau împreunã. Cu o regularitate ieºitã din comun, Sam îºi deschidea sufertaºul ºi începea sã se plângã. “Aoleu!” se vãicãrea el, “iar sandviºuri cu unt de arahide ºi marmeladã. Urãsc untul de arahide ºi marmamelada!” ªi uite-aºa se vãita Sam, cã nu-i plac sandviºurile lui cu unt de arahide ºi marmeladã, zi dupã zi. Sãptãmânile treceau, iar ceilalþi muncitori au început sã se simtã deranjaþi de comportamentul sãu. Pânã la urmã cineva din echipa i-a spus: “Pentru numele lui Dumnezeu, Sam, dacã urãºti atât de mult untul de arahide ºi marmelada, de ce nu-i spui femeii tale sã-þi facã altceva de mâncare?” “Cum adicã, femeia mea?” a rãspuns Sam. “Nu sunt însurat. Îmi fac singur sandviºurile.”   Socrate a fãcut o pauzã, apoi a adãugat: “Aºa cã, vezi tu, toþi ne facem singuri sandviºurile în viaþã.” ªi mi-a pus în mânã o pungã de hârtie maro cu douã sandviºuri în ea. “Vrei cu brânzã ºi roºii sau cu roºii ºi brânzã?” m-a întrebat, zâmbind cu gura pânã la urechi. “Oh, dã-mi de care-o fi,” i-am þinut eu isonul. În timp ce mestecam, Socrate a spus: “Atunci când devii pe deplin responsabil de viaþa ta, poþi sã devii pe deplin om; odatã ce devii om, poþi descoperi ce înseamnã sã fii un luptãtor.” “Soc, îþi mulþumesc pentru hrana spiritului ºi pentru cea a stomacului.” Am fãcut o plecãciune adâncã, apoi mi-am luat geaca ºi m-am pregãtit sã plec. “N-am sã mai trec vreo câteva sãptãmâni pe-aici. Se apropie sesiunea. ªi, de asemenea, o sã am mult de reflectat.” Înainte sã apuce el sã comenteze ceva, mi-am luat la revedere ºi am plecat spre casã. M-am cufundat în cursurile sfârºitului de semestru. Orele în sala de gimnasticã le petreceam în cele mai intense antrenamente pe care le fãcusem vreodatã. De fiecare datã când încetam sã mã sforþez în felul acesta, gândurile ºi sentimentele mele începeau sã se învãlmãºeascã. Simþeam primele semne a ceea ce avea sã devinã un sentiment crescut de înstrãinare faþã de lumea mea de fiecare zi. Pentru prima datã în viaþã aveam de ales între douã realitãþi distincte. Una era nebunã, iar cealaltã sãnãtoasã – dar nu ºtiam care era una ºi care era cealaltã, aºa cã urmãream sã nu mã implic în nici una dintre ele. Nu puteam sã-mi stãpânesc un sentiment din ce în ce mai pregnant, cã poate, totuºi, Socrate nu era chiar atât de excentric. Se prea poate cã descrierea pe care-o fãcea el vieþii mele sã fi fost mai exactã decât îmi imaginam eu. Am început sã percep cu adevãrat cum acþionam faþã de ceilalþi oameni ºi ceea ce am observat începea sã mã tulbure. În exterior eram destul de sociabil, dar de fapt nu-mi pãsa decât de mine însumi. Bill, unul dintre prietenii mei cei mai buni, a cãzut de pe cal ºi ºi-a rupt încheietura mâinii; Rick a învãþat o nouã sãriturã pe spate cu rãsucire completã, la care lucra de un an întreg. Am simtit aceeaºi reacþie emoþionalã în ambele cazuri, adicã nimic. Sub povara cunoaºterii de sine pe care o dobândeam, consideraþia pe care o aveam faþã de mine însumi se prãbuºea cu repeziciune. Într-o searã, chiar înainte de examene, am auzit un ciocãnit la uºã. Am fost surprins ºi bucuros sã vãd cã era Susie-pastã-de-dinþi, majoreta blondã, pe care n-o mai vãzusem de  sãptãmâni întregi. Mi-am dat seama cât de singur fusesem. “Nu mã inviþi înãuntru, Danny?” “Oh! Da, sigur. Ce fericit sunt cã te vãd! A, ia loc, dã-mi voie sã-þi iau haina. Vrei ceva sã mãnânci? Ceva de bãut?” Ea doar se uita lung la mine. “Ce este, Susie?” “Arãþi cam obosit, Danny, dar…” s-a întins spre mine ºi m-a atins pe faþã. “E ceva… ochii tãi aratã altfel, cumva. Ce este?” Am mângâiat-o pe obraz. “Rãmâi la mine în seara asta, Susie!” “Credeam cã n-o sã mi-o ceri niciodatã. Mi-am adus periuþa de dinþi.” În dimineaþa urmãtoare mã întorceam pe partea cealaltã, în mirosul pãrului ei rãvãºit, dulce ca fânul de varã, simþindu-i respiraþia uºoarã pe perna mea. “Ar trebui sã mã simt bine,” mã gândeam, dar starea mea era cenuºie ca ºi ceaþa de afarã. În zilele care au urmat am petrecut multã vreme împreunã cu Susie. Nu cred cã eram o companie prea placutã, însã voioºia ei era de ajuns pentru amândoi. Ceva mã împiedica sã-i povestesc despre Socrate. El aparþinea unei alte lumi, o lume din care ea nu fãcea parte. Cum ar fi putut ea sã înþeleagã, când nici mãcar eu nu înþelegeam pe deplin ce se petrece cu mine? Examenele au venit ºi au trecut. Am avut rezultate bune, dar nu-mi pãsa. Susie a plecat acasã în vacanþa de primãvarã, iar eu eram încântat cã rãmân singur. Vacanþa de primãvarã s-a sfârºit curând ºi vânturile cãlduþe începeau sã sufle pe strãzile pline de gunoaie din Berkeley. ªtiam cã venise timpul sã mã întorc în lumea acelui luptãtor, în acea micã benzinãrie ciudatã – de data asta poate mai deschis ºi mai umil decât înainte. Însã acum eram mai sigur de un lucru. Dacã Socrate m-ar fi înþepat iar cu inteligenþa lui ascuþitã, aveam de gând sã i-o retez imediat!   CARTEA ÎNTÂI VÂNTUL SCHIMBÃRII   1 Rafale de magie Era seara târziu. Dupã antrenament ºi cinã am tras un pui de somn. Când m-am trezit era aproape miezul nopþii. Am pornit încet, prin aerul aspru al nopþii de primãvarã timpurie, spre staþia de benzinã. O brizã puternicã sufla din spate, împingându-mã parcã pe aleile campusului. Apropiindu-mã de intersecþia binecunoscutã, am încetinit. A început sã burniþeze încet, rãcind noaptea. În lumina care venea din biroul cãlduþ, prin geamul aburit, îi puteam zãri înfaþiºarea lui Soc, bând din canã, ºi un amestec de anticipare ºi spaimã mã apãsa în plãmâni ºi îmi accelera bãtãile inimii. Am traversat strada, uitându-mã în jos, în timp ce mã apropiam de uºa biroului. O rafalã de vânt mi-a suflat în ceafã. Înfrigurat brusc, mi-am ridicat capul ºi l-am vãzut pe Socrate stând în prag, cu privirea aþintitã asupra mea ºi adulmecând aerul ca un lup. Pãrea cã se uitã de-a dreptul prin mine. Amintirea Secerãtorului Întunecat mi-a revenit în minte. ªtiam cã acest om avea în el o mare cãldurã ºi compasiune, dar simþeam cã în spatele ochilor sãi întunecaþi se afla un mare pericol necunoscut. Însã frica mea s-a risipit deîndatã ce l-am auzit spunând cu blândeþe: “Ce bine cã te-ai întors!” M-a poftit în birou, fãcând un gest larg cu mâna. Imediat ce mi-am scos pantofii ºi m-am aºezat, a sunat clopoþelul. Am ºters geamul de abur ºi m-am uitat afarã – era un Plymouth vechi, care abia se târa, cu un cauciuc dezumflat. Socrate ieºise deja pe uºã, purtând un poncho vechi de armatã. Privindu-l, m-am întrebat o clipã cum ar fi putut acest om sã mã înfricoºeze. Apoi norii de ploaie au întunecat ºi mai mult noaptea, aducând cu ei frânturi de imagini ale morþii cu glugã neagrã din visul meu, schimbând rãpãiala uºoarã a ploii în niºte degete scheletice, care bãteau nebuneºte pe acoperiº. Mã foiam pe canapea, extenuat de antrenamentele intense de gimnasticã. Campionatele aveau sã înceapã sãptãmâna urmãtoare, iar astãzi fusese ultimul antrenament greu de dinaintea acestei competiþii. Socrate a deschis uºa biroului. Rãmânând în prag, cu uºa deschisã, a spus: “Vino afarã – acum!” Apoi a plecat. În timp ce m-am ridicat sã mã încalþ, am aruncat o privire prin ceaþa de afarã. Socrate era dincolo de pompele de benzinã, chiar în afara haloului pe care-l formau luminile benzinãriei. Pe jumãtate învãluit de întuneric, pãrea cã poartã o glugã neagrã. Nu aveam de gând sã mã duc acolo. Biroul era ca o fortãreaþã împotriva nopþii – ºi împotriva unei lumi de afarã, care începea sã mã calce pe nervi, la fel ca traficul zgomotos din centru. Nu. Hm. N-aveam de gând sã ies. Socrate mã chema din nou ºi din nou de acolo, din întuneric. În cele din urmã, lãsându-mã în voia sorþii, am ieºit. În timp ce mã apropiam, cu prudenþã, mi-a spus: “Ascultã, simþi ceva?” “Ce anume?” “Simte!” Tocmai atunci ploaia încetase, iar vântul pãrea cã-ºi schimbã direcþia. Ciudat – un vânt cald. “Vântul, Soc?” “Da, vântul. Se schimbã. Asta înseamnã un punct de rãscruce pentru tine – acum. Poate cã nu þi-ai dat seama; nici eu, de altfel – însã noaptea asta înseamnã un moment critic pentru tine. Ai plecat, dar te-ai întors. Iar acum vântul se schimbã.” M-a privit o clipã, apoi s-a întors înãuntru, cu paºi mari. L-am urmat ºi m-am aºezat pe canapeaua de-acum familiarã. Socrate stãtea neclintit pe scaunul lui moale, maroniu, cu ochii aþintiþi asupra mea. Cu o voce destul de puternicã sã strãpungã pereþii, dar destul de blândã ca sã fie purtatã de vântul de martie, a declarat: “Am ceva de fãcut acum. Nu-þi fie teamã.” S-a ridicat. “Socrate, sã ºtii cã mã bagi în sperieþi!” m-am bâlbâit supãrat, alunecând pe spãtarul canapelei, în timp ce el se îndrepta încet spre mine, ca un tigru gata sã se nãpusteascã asupra prãzii. A aruncat o privire scurtã afarã, sã verifice dacã nu apare vreo întrerupere, apoi s-a aºezat în genunchi în faþa mea, spunând încet: “Dan, îþi mai aminteºti când þi-am spus cã avem de lucru pentru a-þi transforma mintea, ca sã poþi înþelege ce înseamnã calea luptãtorului?” “Da, dar zãu, nu cred cã…” “Nu-þi fie teamã!” a repetat. “Consoleazã-te cu urmãtoarea zicalã a lui Confucius,” a zâmbit el. ‘Doar supremul înþelept ºi ignorantul rãmân neschimbaþi’.” Spunând asta, ºi-a întins mâinile spre mine ºi le-a apãsat uºor, dar ferm, pe tâmplele mele. Nu s-a petrecut nimic pe moment – apoi, brusc, am simþit o presiune crescândã în mijlocul capului. Era un bâzâit puternic, apoi un sunet ca valurile mãrii, spãrgându-se de þãrm. Am auzit dangãte de clopote, apoi mi-am simþit capul gata sã plesneascã. În clipa aceea am vãzut lumina, iar mintea mi-a explodat odatã cu strãlucirea ei. Ceva în mine murea – ºtiam asta cu certitudine – iar altceva se nãºtea! Apoi lumina a înghiþit totul. Când mi-am revenit, eram întins pe spate, pe canapea. Socrate îmi oferea o ceaºcã de ceai, scuturându-mã cu blândeþe. “Ce-am paþit?” “Hai sã spunem doar cã þi-am dirijat un pic energiile ºi-am deschis câteva circuite noi. Focurile de artificii nu erau decât delectarea creierului tãu în baia de energie. Rezultatul este cã ai scãpat de iluzia de o viaþã a cunoaºterii. De-acum înainte cunoaºterea obiºnuitã nu te va mai satisface, dupã pãrerea mea.” “Nu înþeleg.” “O sã înþelegi,” a spus el, fãrã sã zâmbeascã. Eram foarte obosit. Ne-am sorbit ceaiul în tãcere. Apoi, scuzându-mã, m-am ridicat, mi-am pus pulovãrul ºi am plecat acasã, având impresia cã visez. A doua zi avea sã fie plinã de profesori care bolboroseau cuvinte care nu mai aveau nici înþeles, nici relevanþã pentru mine. La cursul de istorie 101, Watson preda despre cum a fost influenþat rãzboiul de cãtre instinctele politice ale lui Churchill. Am încetat sã mai iau notiþe. Eram mult prea ocupat sã observ cu atenþie culorile ºi modelele din încãpere, sã simt energiile oamenilor din jurul meu. Sunetele vocilor profesorilor mei erau de departe mai interesante decât toate conceptele pe care le exprimau. Socrate, ce mi-ai fãcut? N-am sã rezist pânã în sesiune. Tocmai ieºisem de la ore, fascinat de arabescurile desenate pe covor, când am auzit o voce familiarã: “Bunã, Danny! Nu te-am vãzut demult. Te-am sunat în fiecare searã, dar nu te gãseam niciodatã acasã. Unde te-ai ascuns?” “Oh, bunã, Susie! Ce bine-mi pare cã te vãd! Am….avut de învãþat.” Cuvintele ei dansau prin aer, de-abia le înþelegeam, însã puteam sã simt ce simþea ea – rãnitã ºi puþin geloasã. ªi totuºi chipul ei era zâmbitor, ca de obicei. “Mi-ar place sã mai vorbim, Susie, dar mã duc la antrenament.” “Oh, am uitat.” I-am simþit dezamãgirea. “Bine,” a spus ea, “Pe curând atunci, da?” “Sigur.” “Hei!” a spus ea. “Nu-i aºa cã a fost grozav cursul lui Watson? Îmi place atât de mult sã aflu despre viaþa lui Churchill. Nu-i aºa cã-i interesant?” “Hm, aha – un curs grozav.” “Bine, la revedere, Danny.” “La  revedere!” Îndepãrtându-mã, mi-am amintit ce-mi spunea Soc despre “ºabloanele mele de timiditate ºi fricã”. Poate cã avea dreptate. Nu mã simþeam chiar în largul meu cu ceilalþi oameni; niciodatã nu eram sigur ce anume trebuie sã spun. În orice caz, în dupã-amiaza aceea, în sala de gimnasticã, ºtiam cu siguranþã ce am de fãcut. Înviasem, deschizându-mi la maxim robinetul de energie. Mã jucam, mã legãnam, sãream; eram un clovn, un magician, un cimpanzeu. A fost una dintre zilele cele mai bune din viaþa mea. Mintea îmi era atât de limpede, încât simþeam cu exactitate cum trebuia sã fac orice îmi doream. Corpul îmi era relaxat, suplu, sprinten ºi uºor. La tumbe am inventat o sãriturã pe spate de douã ori ºi jumãtate cu o rãsucire întârziatã la rostogolire; la bara fixã m-am aruncat într-un zbor cu rãsucire dublã – ambele miºcãri erau realizate pentru prima datã în Statele Unite. Dupã câteva zile, am zburat cu avionul spre Oregon, împreuna cu echipa, pentru Campionate. Am câºtigat competiþia ºi am zburat înapoi spre casã. A fost ca un vis cu fanfare, acþiune ºi glorie – însã nu puteam scãpa de grijile care mã frãmântau. Am reflectat asupra tuturor evenimentelor care se petrecuserã începând din noaptea în care am avut experienþa aceea cu explozia de luminã. Cu certitudine se petrecuse ceva, aºa cum prezisese Soc, însã fusese ceva înfricoºãtor ºi nu cred cã mi-a plãcut deloc. Poate cã Socrate nu era ceea ce pãrea; poate cã era ceva mai inteligent sau mai diabolic decât bãnuisem eu. Însã astfel de gânduri s-au spulberat de îndatã ce am pãºit pragul biroului luminat ºi i-am zãrit zâmbetul nerãbdãtor. De îndatã ce m-am aºezat pe canapea, Socrate m-a întrebat: “Eºti gata sã mergi într-o cãlãtorie?” “Cãlãtorie ?” am repetat. “Da – cãlãtorie, voiaj, excursie, vacanþã – aventurã.” “Nu, mulþumesc, nu sunt îmbrãcat potrivit.” “Prostii!” a strigat el, atât de tare încât amândoi ne-am uitat în jur sã vedem dacã n-a auzit vreun trecãtor. “Shhh!” a ºoptit el cu voce tare. “Nu aºa de tare, sã nu trezeºti pe cineva.” Profitând de bunãvoinþa lui, am izbucnit: “Socrate, viaþa mea nu mai are rost. Nimic nu-mi mai merge cum trebuie, în afarã de gimnasticã. Parcã era vorba cã o sã-ndrepþi lucrurile în ceea ce mã priveºte. Credeam cã asta face un profesor.” A început sã vorbeascã, dar l-am întrerupt. “ªi încã ceva. Întotdeauna am crezut cã trebuie sã ne gãsim singuri calea în viaþã. Nimeni nu poate sã-i spunã cuiva cum sã trãiascã.” Socrate s-a plesnit cu palma peste frunte, apoi s-a uitat în sus a resemnare. “Eu fac parte din calea ta, nãtãfleaþã. Doar nu te-am furat din leagãn ºi te-am încuiat aici, ºtii ºi tu. N-ai decât sã renunþi când vrei.” S-a îndreptat spre uºã ºi o þinea deschisã. Chiar atunci intrase o limuzinã neagrã, iar Soc a rostit afectat, cu un accent englezesc: “Maºina dumneavoastrã este gata, sir.” Nedumerit, am crezut cã vom pleca în cãlãtorie cu limuzina aceea. Adicã, de ce nu? Aºa cã, nãuc, m-am dus direct spre portierã ºi am dat sã urc pe bancheta din spate. M-am trezit cã dau nas în nas cu un bãrbat mititel, cu faþa zbârcitã, care þinea de dupã mijloc o fatã de vreo ºaisprezece ani, probabil culeasã de pe strãzile din Berkeley. Se uita lung la mine, ca o ºopârlã cãlcatã pe coadã. Mâna lui Soc m-a înºfãcat de pulovãr ºi m-a tras afarã din maºinã. Închizând uºa, ºi-a cerut scuze: “Vã rog sã-l iertaþi pe tânãrul meu prieten. N-a fost niciodatã într-o maºinã atât de frumoasã ca asta ºi s-a pierdut cu firea – nu-i aºa, Jack?” Am încuviinþat orbeºte. “Ce se petrece?” am bombãnit eu þâfnos, printre dinþi. Dar el era preocupat deja cu spãlatul geamurilor. Dupã ce maºina a plecat, m-am înroºit de ruºine. “De ce nu m-ai oprit, Socrate?” “Sincer, a fost foarte haios. Nu-am crezut cã poþi fi atât de naiv.” Stãteam acolo pironiþi, în miez de noapte, uitându-ne fiecare în jos. Socrate zâmbea, în timp ce eu scrâºneam din dinþi, începând sã mã înfurii. “M-am sãturat sã fac pe prostul în preajma ta!” m-am rãstit eu. “Ei bine, trebuie sã recunoºti cã îþi joci rolul cu atâta dibãcie, încât aproape cã l-ai dus la perfecþiune.” M-am rãsucit pe cãlcâie, am tras un ºut în pubela de gunoi, ºi am vrut s-o ºterg în birou cât mai repede. Dar mi-am adus aminte de ceva: “De ce mi-ai spus Jack, mai înainte?” “Prescurtarea de la Jackass(tâmpit),” a spus, trecând pe lângã mine. “Ei bine, fir-ar sã fie,” am rãbufnit eu, þâºnind pe lângã el ºi intrând în birou. “Hai sã mergem în cãlãtoria aia a ta. N-ai decât sã-mi faci ce vrei, sunt pregãtit sã accept orice.” “Ei, bravo. Iatã o noua faþetã de-a ta – Danny cel înflãcãrat.” “Înflãcãrat sau nu, dar nu sunt un papã-lapte. ªi acum te rog sã-mi spui încotro ne îndreptãm? Încotro mã îndrept? Eu ar trebui sã am controlul, nu tu!” Socrate a tras aer adânc în piept. “Dan, nu pot sã-þi spun nimic. O mare parte din calea luptãtorului este subtilã, invizibilã pentru un neiniþiat. Deocamdatã, þi-am arãtat ceea ce nu este un luptãtor, arãtându-þi propria ta minte. Ai sã înþelegi asta destul de curând – aºa cã trebuie sã te iau în aceastã cãlãtorie. Vino cu mine!” M-a condus într-o cãmãruþã pe care nu o mai observasem pânã atunci, ascunsã în spatele rafturilor cu scule din garaj, mobilatã cu un scaun solid cu spãtarul drept ºi cu un covoraº. Culoarea predominantã a pereþilor era cenuºiu. Mi se fãcea rãu de la stomac. “Ia loc,” mi-a spus cu blândeþe. “Nu, pânã nu-mi explici despre ce este vorba.” Mi-am încruciºat braþele pe piept. Acum era rândul lui sã explodeze. “Eu sunt un luptãtor; iar tu eºti un pãmpãlãu. N-am sã-þi explic absolut nimic. Acum taci odatã ºi aºazã-te sau du-te înapoi la gloria gimnasticii tale ºi uitã cã m-ai cunoscut vreodatã.” “Nu glumeºti, nu-i aºa?” “Nu, nu glumesc.” Am ezitat o clipã, apoi m-am aºezat. Socrate a scos dintr-un sertar niºte fãºii de pânzã de bumbac ºi a început sã mã lege cu ele de scaun. “Ce-ai de gând, sã mã torturezi?” am îngãimat eu în glumã. “Nu, acum te rog sã fii cuminte,” a spus, legând ultima fâºie în jurul mijlocului meu, prin spatele scaunului, ca o centurã de siguranþã din avion. “O sã zburãm, Soc?” am întrebat nervos. “Da, e un fel de a spune,” a rãspuns, aºezându-se în genunchi în faþa mea, luându-mi capul între mâini ºi plasându-ºi degetele mari pe orbitele mele, în partea de sus. Dinþii îmi clãnþãneau; simþeam o nevoie stringentã de a urina. Dar în clipa urmãtoare, am uitat de toate astea. Au izbucnit niºte lumini colorate. Credeam cã îi aud vocea, dar nu prea puteam s-o desluºesc; era prea îndepãrtatã.   Treceam printr-un culoar cãptuºit cu o ceaþã albastrã. Picioarele mele se miºcau, dar fãrã sã simt pãmântul. Copaci uriaºi ne înconjurau; aceºtia au devenit clãdiri; clãdirile au devenit stânci, iar noi începeam sã urcãm printr-un defileu foarte abrupt, care a devenit marginea unei prãpãstii adânci. Ceaþa s-a risipit, aerul era îngheþat. Nori verzi se întindeau dedesubtul nostru cât vedeam cu ochii, pe fondul unui cer portocaliu la orizont. Tremuram. Am încercat sã-i spun ceva lui Socrate, dar vocea îmi era stinsã. Am început sã tremur din ce în ce mai tare. Soc ºi-a pus mâna pe abdomenul meu. Era foarte caldã ºi a avut un efect miraculos de calmare. M-am destins ºi el m-a prins ferm de braþ ºi, þinându-mã strâns, s-a aruncat în gol, de pe marginea lumii, trãgându-mã ºi pe mine cu el. Norii s-au spulberat ca prin farmec, iar noi eram agãþaþi de grinzile unui stadion acoperit, atârnând precar, ca doi pãienjeni beþi, la o înãlþime considerabilã. “Hopa!” a spus Soc. “O micã eroare de calcul!” “Of, Doamne!” am urlat, zbãtându-mã ca sã mã prind mai bine. M-am balansat ºi m-am opintit, cãþãrându-mã cu chiu cu vai pe o bârnã, de care m-am încolãcit cu mâinile ºi cu picioarele. Socrate se cocoþase deja sprinten pe bârna din faþa mea. Am observat cã se descurca destul de bine pentru un om de vârsta lui. “Hei, uite!” am arãtat. “E un concurs de gimnasticã! Socrate, eºti nebun.” “Eu sunt nebun?” a râs el încet. “Ia uite cine stã pe bârnã lângã mine.” “Cum ne dãm jos de-aici?” “În acelaºi fel în care ne-am urcat, bine-nþeles.” “Cum am ajuns aici?” S-a scãrpinat în creºtet. “Nu sunt foarte sigur; am sperat sã gãsim un loc la tribunã. Dar se pare cã s-au vândut toate.” Am început sã râd în hohote. Toatã chestia asta era prea caraghioasã. Soc mi-a astupat gura cu mâna. “Shhhh!” ªi-a retras mâna, dar a fãcut o greºealã. “HaHaHaHaHa!” am râs tare, pânã ce mi-a închis gura din nou. M-am mai calmat, dar simþeam o ameþealã plãcutã ºi am început sã chicotesc. Mi-a ºoptit cu voce gravã: “Aceastã cãlãtorie este realã – mai realã chiar decât visele cu ochii deschiºi pe care le numeºti tu realitate. Fii atent!” Între timp scena care se desfãºura dedesubt mi-a captat într-adevãr atenþia. De la înãlþimea asta, publicul pãrea un mozaic multicolor de puncte, un tablou de mãrgele, care licãreau ºi se unduiau. Am vãzut o platformã ridicatã în mijlocul arenei, cu suprafaþa pãtratã binecunoscutã, de un albastru intens, pentru exerciþiile de la sol. În jurul ei erau celelalte aparate de gimnasticã. Simþeam cum îmi bubuie stomacul, drept reacþie; experimentam emoþia mea obiºnuitã de dinaintea competiþiilor. Socrate a scos un binoclu dintr-o raniþã micã(asta de unde mai apãruse?) ºi mi l-a întins, chiar în clipa în care o gimnastã intrase în arenã ºi se pregãtea sã-ºi înceapã exerciþiul. Mi-am focalizat binoclul asupra ei ºi am observat cã era din Uniunea Sovieticã. Aºadar asistam la o competiþie internaþionalã, cine ºtie de unde. În timp ce se îndrepta spre barele paralele, mi-am dat seama cã puteam s-o aud cum vorbeºte în sinea ei! “Ce acusticã fantasticã,” mã gândeam, “trebuie sã aibã sala asta.” Am vãzut însã cã buzele nu i se miºcau deloc. Mi-am îndreptat repede binoclul spre mulþime ºi am auzit zumzetul multor voci; ºi totuºi spectatorii priveau în tãcere. Apoi m-am prins. Puteam, nu ºtiu cum, sã le ascult minþile! Mi-am mutat iar privirea asupra gimnastei. În ciuda limbajului diferit, puteam sã-i înþeleg gândurile: “Fii tare… gata…” Aveam viziunea antrenamentului ei, aºa cum îl trãia ea în minte în clipele acelea. Apoi am focalizat lentilele asupra unui bãrbat din public, un tip într-un tricou alb sport, care era în toiul unei fantezii sexuale, având drept subiect o concurentã din Germania de Est. Un alt bãrbat, parcã un antrenor, era preocupat de o gimnastã gata sã-ºi înceapã exerciþiul. O femeie din mulþime se uita ºi ea la aceasta, gândind: “Frumoasã fatã… a avut o cãdere cam neplãcutã anul trecut… sã speram cã acum face treabã bunã.” Îmi dãdeam seama cã nu percepeam cuvinte, ci sentimente-concepte – câteodatã tãcute sau înãbuºite, altãdatã puternice ºi clare. De aceea puteam “sã înþeleg” rusa, germana sau nu conteazã ce limbã. Am observat ºi altceva. În timp ce gimnasta sovieticã îºi realiza exerciþiul, mintea ei era tãcutã. Când a terminat ºi s-a întors pe scaunul ei, mintea i-a luat-o iar din loc. La fel a fost ºi pentru gimnastul din Germania de Est, la inele, sau pentru americanul de la bara fixã. Mai mult, cei mai buni gimnaºti aveau minþile cele mai liniºtite în tot acel rãstimp, care se cheamã “momentul adevãrului”. Un tip din Germania de Est a fost distras de un zgomot în timp ce pendula, dintr-un stând în mâini în altul, la barele paralele. I-am simþit mintea atrasã de zgomot; îºi spunea “Ce?…” în timp ce “o dãdea-n barã” la stândul în mâini din rãsucirea finalã. Eram un voyeur telepatic, care rãscolea în minþile publicului. “Mi-e foame… Tre` sã prind avionul de 11, dacã nu, planurile pentru Dusseldorf s-au dus…. Mi-e foame!” Dar de îndatã ce un concurent realiza vreun salt în zbor, minþile audienþei se liniºteau ºi ele. Pentru prima datã am realizat de ce iubeam atât de mult gimnastica. Îmi oferea un rãgaz binecuvântat, care mã scutea de gãlãgia minþii mele. Când mã balansam, pluteam sau sãream prin aer, nimic altceva nu mai conta. Când corpul meu era activ, mintea se odihnea în momente de tãcere. Zarva mentalã a mulþimii devenea supãrãtoare, ca un casetofon care se auzea prea tare. Mi-am luat binoclul de la ochi ºi l-am lãsat sã atârne. Dar uitasem cã nu-i pusesem ºnurul în jurul gâtului, aºa cã aproape am cãzut de pe bârnã, încercând sã-l apuc, în timp ce se îndrepta vertiginos spre concurenta care era dedesubt, realizându-ºi exerciþiul la sol. “Soc!” am ºoptit alarmat. A rãmas impasibil. M-am uitat în jos sã vãd dezastrul, dar binoclul dispãruse. Socrate mi-a zâmbit pe sub mustaþã. “Treburile merg dupã altfel de legi când cãlãtoreºti cu mine.” Spunând acestea, a dispãrut, iar eu m-am rostogolit prin spaþiu, dar nu în jos, ci în sus. Aveam o vagã senzaþie cã mã deplasez în sens invers, de la marginea prãpastiei, în jos prin defileu ºi apoi prin ceaþã, ca un personaj dintr-un film fantastic, derulat înapoi. Socrate îmi ºtergea faþã cu o pânzã umedã. Legat încã de scaun, m-am lãsat moale. “Ei”, a spus, “nu-i aºa cã o cãlãtorie îþi lãrgeºte orizontul?” “Poþi s-o mai spui o datã. Uh, ce-ai zice sã mã dezlegi?” “Nu încã,” a rãspuns, apropiindu-se iar de fruntea mea. Nici n-am apucat bine sã rostesc “Nu, aºteaptã!”, cã lumina s-a stins ºi un vânt ºuierãtor a ºi început sã batã, purtându-mã prin spaþiu ºi timp. Am devenit una cu vântul, dar cu ochi ºi urechi. Vedeam ºi auzeam pânã departe, în lung ºi în lat. Am suflat de-a lungul coastei de rãsãrit a Indiei, pânã la golful Bengal, am trecut pe lângã o spãlãtoreasã care muncea de zor. În Honk Kong, am suflat un vârtej în jurul un negustor de þesãturi fine, care se tocmea în gura mare cu un client. Am gonit pe strãzile din Sao Paolo, zvântând sudoarea de pe trupurile turiºtilor germani, care jucau volei în arºiþa soarelui tropical. N-am lãsat nici o þarã neatinsã. M-am dezlãnþuit prin China ºi Mongolia ºi apoi dintr-o parte în alta a bogatului þinut al Uniunii Sovietice. Am stârnit rafale prin vãi ºi pajiºti alpine în Austria, am vâjâit tãios ºi rece prin fiordurile Norvegiei. Am rãvãºit gunoaiele de pe strada Pigalle din Paris. La un moment dat eram un uragan care distrugea totul în cale, în Texas; iar în clipa urmãtoare eram doar o brizã uºoarã, mângâind pãrul unei tinere fete în culmea disperãrii, în oraºul Canton, Ohio. Am experimentat fiecare emoþie, am auzit fiecare plânset de suferinþã ºi fiecare hohot de râs. Fiecare trãire umanã îmi fusese dezvãluitã. Le-am simþit pe toate ºi atunci am înþeles. Lumea era populatã cu minþi, care se învârteau mai rapid decât orice vânt, împrãºtiate în toate direcþiile, mereu în goanã dupã de distracþie sau zbãtându-se sã scape de necazurile provocate de schimbare, sã iasã din dilema vieþii ºi morþii – cãutând un scop, siguranþã, plãcere, încercând sã pãtrundã sensul acestui mister. Oricine, oriunde, trãia aceastã confuza ºi amarã cãutare. Realitatea nu se potrivea niciodatã cu visele lor; iar fericirea era la doi paºi de ei – paºi pe care nu-i fãceau însã niciodatã. Iar mintea umanã era sursa de la care porneau toate acestea. Socrate îmi desfãcea fâºiile de pânzã cu care mã legase. Razele de soare se strecurau prin ferestrele garajului, pãtrunzând în ochii mei – ochi care vãzuserã atât de multe – umplându-i de lacrimi. Socrate m-a ajutat sã mã întorc în birou. Pe când mã aºezam tremurând pe canapea, mi-am dat seama cã nu mai eram tânarul naiv ºi îngâmfat, care stãtea ca pe ghimpi pe scaunul cenuºiu cu câteva minute sau ore sau zile în urmã. Mã simþeam foarte bãtrân. Vãzusem suferinþa lumii, condiþia minþii umane ºi aproape am plâns cu suspine, cufundat într-o tristeþe adâncã, de neconsolat. Nu vedeam nici o scãpare. Pe de altã parte, Socrate era binedispus. “Ei, acum nu mai avem timp de jocuri. Tura mea e pe sfârºite. De ce n-o ºtergi acasã, puºtiule, sã tragi un pui de somn?” M-am ridicat anevoie, trosnind din încheieturi, ºi mi-am bãgat mâna greºit în mâneca de la jachetã. Am scos-o la capãt pânã la urma cu îmbrãcatul, apoi am îngãimat: “Socrate, de ce a trebuit sã mã legi?” “Niciodatã prea slãbit sã pui întrebãri, dupã cum vãd. Te-am legat ca sã nu cazi de pe scaun, în timp ce te dãdeai huþa, jucându-te de-a Peter Pan.” “Chiar am zburat? Eu aºa am simþit.” M-am lãsat iar pe canapea, ca un bolovan. “Hai sã zicem deocamdatã cã a fost un zbor al imaginaþiei.” “M-ai hipnotizat, sau ce?” “Nu în felul în care crezi tu – oricum nu în aceeaºi manierã în care ai fost hipnotizat de cãtre proprile tale procese mentale confuze.” A râs, ºi-a luat raniþa (unde o mai vãzusem oare?) ºi s-a pregãtit sã plece. “Ceea ce am fãcut a fost sã te introduc într-una dintre multele realitãþi paralele – pentru amuzamentul ºi pentru instruirea ta.” “Cum?” “E puþin cam complicat pentru tine. Hai sã lãsãm asta pentru altã datã.” Socrate a cãscat ºi s-a întins ca o pisicã. În timp ce ieºeam, împleticindu-mã, i-am auzit vocea în spatele meu. “Somn uºor. Poþi sã te aºtepþi la o micã surprizã când ai sa te trezeºti.” “Te rog, fãrã surprize,” am mormãit, îndreptându-mã spre casã buimac. Nu-mi aduc decât vag aminte cum m-am prãbuºit pe pat. Apoi mi s-a rupt filmul.   M-a trezit zgomotul ceasului deºteptãtor, care ticãia tare pe dulapul albastru. Dar eu nu aveam astfel de ceas deºteptãtor; ºi nici dulap albastru. Nu aveam nici plapuma asta groasã, rãvãºitã acum la picioarele mele. Apoi am observat cã nici picioarele nu erau ale mele. “Mult prea mici,” m-am gândit. Soarele strãlucea prin fereastra de la care se vedea un peisaj strãin. “Cine ºi unde eram?” Mi-a venit în minte, ca o amintire ºtearsã, care a dispãrut într-o clipã. Am împins cuvertura cu picioarele mele cele mici ºi am sãrit din pat, chiar când mã striga mama: “Danneeey – e timpul sã te trezeºti, puiule.” Era 22 Februarie 1952 – ziua în care împlineam ºase ani. Mi-am lãsat pijamalele pe jos ºi le-am dat un ºut sub pat, apoi am alergat jos pe scãri, îmbrãcat cu maieul ºi chiloþii cu cawboy. În câteva ore prietenii mei aveau sã soseascã cu cadouri ºi aveam sã ne bucurãm de tort, îngheþatã ºi de o mulþime de distracþii! Dupã ce toate decoraþiunile de petrecere au fost date jos ºi au plecat toþi, m-am jucat fãrã chef cu noile mele jucãrii. Eram plictisit, eram obosit ºi mã durea stomacul. Am închis ochii ºi m-am lãsat în voia somnului. Am vãzut fiecare zi trecând, una dupa alta; o sãptãmânã de ºcoalã, apoi week-end, iar ºcoalã, iar week-end, varã, toamnã, iarnã ºi primavarã. Apoi anii treceau ºi nu dupã mult timp eram unul dintre cei mai buni gimnaºti de liceu din Los Angeles. În sala de gimnasticã viaþa era palpitantã; în afara ei, era o dezamãgire generalã. Singurele momente de încântare le trãiam atunci când mã avântam de la trambulinã sau când mã giugiuleam cu prima mea iubitã nurlie, Phyllis, pe bancheta din spate a maºinii mele Valiant. Într-o zi antrenorul Harold Frey m-a sunat din Berkeley, California ºi mi-a oferit o bursã la Universitate! Eram nerãbdãtor sã ajung pe coastã, unde mã aºtepta o viaþã nouã. Phyllis nu-mi împãrtãºea, totuºi, entuziasmul. Am început sã ne certãm în legãturã cu plecarea mea ºi în final ne-am despãrþit. Am suferit, însã mã consolau planurile legate de universitate. În curând viaþa avea sã înceapã cu-adevãrat, eram sigur! Anii de universitate au trecut repede, încãrcaþi de victoriile la gimnasticã, dar cu puþine alte realizãri de excepþie. În ultimul an, chiar înainte de selecþiile pentru Olimpiadã, m-am cãsãtorit cu Susie. Am rãmas sã locuim în Berkeley, ca sã mã pot antrena împreunã cu echipa; eram atât de ocupat, încât nu prea mai aveam timp, nici energie, pentru noua mea soþie. Selecþiile au avut loc la UCLA. Dupã ce au fost adunate notele, eram în culmea fericirii – fãceam parte din echipã! Dar performanþele de la Olimpiadã n-au fost conform aºteptãrilor mele. M-am întors acasã ºi m-am cufundat într-un oarecare anonimat. A venit pe lume primul meu fiu ºi am început sã simt o responsabilitate ºi o presiune crescândã. Mi-am gãsit o slujbã, sã vând asigurãri pe viaþã, care însã îmi rãpea în mare parte zilele ºi nopþile. Se pãrea cã nu aveam niciodatã timp pentru familia mea. Într-un an eu ºi Susie ne-am despãrþit; apoi ea a divorþat. Un nou început, reflectam cu tristeþe. Într-o zi m-am uitat în oglindã ºi am realizat cã trecuserã patruzeci de ani; eram bãtrân. Unde s-a dus viaþa mea? Cu ajutorul unui psihiatru am reuºit sã rezolv problema pe care o aveam cu bãutura; ºi avusesem bani, case ºi femei. Iar acum nu mai aveam nimic din toate astea. Eram singur. Într-o noapte, târziu, eram întins în pat ºi mã întrebam unde este fiul meu – trecuserã ani de când nu-l mai vãzusem. Mã întrebam oare ce mai face Susie, ce mai fac prietenii mei din vremurile bune. Acum îmi petreceam zilele în ºezlongul meu preferat, sorbind vin, uitându-mã la televizor ºi gândindu-mã la vremurile trecute. Mã uitam la copiii care se jucau în faþa casei. Fusese o viaþã bunã, dupã pãrerea mea. Am avut tot ce îmi dorisem cândva, ºi totuºi de ce nu eram fericit? Într-o zi, unul dintre copiii care se jucau pe iarbã a venit pânã la veranda mea. Era un bãieþel prietenos, care zâmbea, întrebându-mã câþi ani am: “Am doua sute de ani,” i-am rãspuns. A chicotit, spunând: “Ba nu, n-ai!” ºi ºi-a pus mâinile în ºolduri. Am râs ºi eu, ceea ce mi-a stârnit unul dintre accesele mele de tuse, iar Mary, îngrijitoarea mea tânãrã, drãguþã ºi priceputã, a trebuit sã-l roage sã plece. Dupa ce m-a ajutat sã-mi recapãt respiraþia, am rugat-o, gâfâind: “Mary, vrei sã mã laºi puþin singur?” “Bine-nþeles, domnu` Millman.” Nu m-am mai uitat dupã ea cum se depãrteazã – asta era una dintre plãcerile vieþii mele, care se stinsese cu mult timp în urmã. Am rãmas singur. Mi se pãrea cã fusesem singur toatã viaþa. M-am întins pe spate, în ºezlongul meu ºi am respirat. Ultima mea plãcere. ªi în curând se va duce ºi asta. Am plâns cu sughiþuri, amarnic. “Fir-ar sã fie!” mã gândeam. “De ce a trebuit sã eºueze cãsnicia mea? Cum de mi-au ieºit toate pe dos? Oare cum am putut sã trãiesc de fapt?” Deodatã am simþit o fricã teribilã, apãsãtoare, cea mai intensã din viaþa mea. Oare era posibil sã-mi fi scãpat ceva foarte important – ceva care ar fi fãcut ca lucrurile sã fie acum cu totul altfel? “Nu, imposibil,” m-am asigurat eu. Mi-am înºirat cu voce tare toate realizãrile vieþii. Dar frica a persistat. M-am ridicat încet, am privit pe deasupra oraºului, de la veranda casei mele, din vârful colinei, ºi m-am întrebat: Unde s-a dus viaþa asta? Ce rost a avut? A fost fiecare… “Oh, inima mea, este – ahhh, braþul, ce durere!” Am încercat sã strig, dar nu mai puteam sã respir. Încheieturile degetelor mi se albeau pe mãsurã ce mã agãþam de grilaj, tremurând. Apoi trupul mi s-a fãcut ca de gheaþã, iar inima de piatrã. M-am prabuºit înapoi pe scaun, cu bãrbia cãzutã în piept. Durerea s-a spulberat ºi au apãrut niºte lumini pe care nu le mai vãzusem niciodatã ºi niºte sunete pe care nu le mai auzisem. Aveam tot felul de viziuni. “Tu eºti, Susie?” spunea o voce îndepãrtatã în mintea mea. În cele din urmã, toate imaginile ºi sunetele au devenit un punct luminos, apoi s-au risipit. Aflasem singura pace pe care o cunoscusem vreodatã.   Apoi am auzit un râs de luptãtor. Am tresãrit. M-am ridicat în capul oaselor, cutremurat; timpul revenise în albia lui. Eram în patul meu, în apartamentul meu, în Berkeley, California. Eram încã student la facultate, iar ceasul meu electronic arãta 6:25 p.m. Asta însemna cã am dormit în timpul cursurilor ºi al antrenamentului! Am sãrit din pat ºi m-am uitat în oglindã, pipãindu-mi faþa încã tânãrã, rãsuflând uºurat. Totul nu fusese decât un vis – o viaþã întreagã într-un singur vis, “mica surprizã” a lui Soc. Stãteam în faþa ferestrei, privind afarã îngândurat. Visul meu fusese extraordinar de viu. De fapt trecutul din vis fusese întocmai cum se petrecuse în realitate, pânã în cele mai mici detalii, pe care chiar ºi eu le uitasem demult. Socrate îmi spusese cã aceste cãlãtorii sunt reale. Oare aceasta îmi prevãzuse viitorul? M-am grãbit spre benzinãrie, la ora 9:50 seara, ºi m-am întâlnit cu Socrate, chiar când sosea la lucru. De îndatã ce am pãºit înãuntru, iar cel din schimbul de zi a plecat, l-am întrebat: “Bine, Soc. Ce s-a întâmplat?” “ªtii tu mai bine decât mine. A fost viaþa ta, nu a mea, slavã Domnului!” “Socrate, te implor” – mi-am împreunat mâinile cãtre el. “Aºa va fi viaþa mea în continuare? Pentru cã, dacã e aºa, nu vãd nici un rost s-o mai trãiesc.” A vorbit foarte încet ºi blând, cum fãcea atunci când dorea sã fiu foarte atent la ceea ce urma sã spunã. “Aºa cum existã diferite interpretãri ale trecutului ºi multe moduri de a opera schimbãri în prezent, tot aºa existã ºi un numãr indefinit de variante ale viitorului. Ceea ce ai visat tu a fost un viitor foarte probabil – acela care te-ar fi aºteptat dacã nu m-ai fi întâlnit pe mine.” “Vrei sã spui cã, dacã aº fi ales sã ocolesc benzinãria în noaptea aceea, viitorul meu ar fi fost ca-n visul acela?” “Foarte posibil. ªi încã mai este posibil. Dar poþi sã faci anumite alegeri ºi sã-þi schimbi circumstanþele prezente. Poþi sã-þi modifici singur viitorul.” Socrate a fãcut niºte ceai ºi mi-a pus ceaºca încet lângã mine. Miºcãrile îi erau graþioase, precise. “Soc,” am spus, “nu ºtiu ce sã mai cred. Viaþa mea în ultimele luni a fost ca un roman incredibil, înþelegi ce vreau sã spun? Câteodatã îmi doresc sã pot sã mã întorc la o viaþã normalã. Aceastã viaþã secretã de aici, împreunã cu tine, toate aceste vise ºi cãlãtorii – mi-e  foarte greu.” Socrate a rãsuflat adânc; adicã urma sã spunã ceva foarte important. “Dan, de îndatã ce vei fi pregãtit, cerinþele mele în privinþa ta vor creºte. Îþi garantez cã îþi vei dori sã renunþi la viaþa pe care o cunoºti ºi cã vei alege alternative care par mai atrãgãtoare, mai plãcute, mai ‘normale’. Totuºi, pentru moment, asta ar fi o greºealã mai mare decât poþi sã-þi imaginezi.” “Sã ºtii cã-mi dau seama cât de preþios este ceea ce mã înveþi.” “Se prea poate, dar ai încã o capacitate uimitoare de a te amãgi. De aceea ai avut nevoie sã-þi vezi viaþa în vis. Adu-þi aminte de asta când vei fi tentat sã alergi dupã iluzii.” “Nu-þi fã griji pentru mine, Socrate, mã descurc eu.” Dacã aº fi ºtiut ce mã aºtepta, mi-aº fi þinut gura închisã.     2   Hãþiºul iluziei   Vântul de martie era blând. Copacii înfloriþi în culorile vii, de primãvarã, înmiresmau aerul – parfumul lor ajungea chiar ºi în sala de duº, unde mã spãlam de transpiraþia ºi de durerile trupului, dupã un antrenament intens. M-am îmbrãcat repede ºi am fugit pe scãrile din spate ale sãlii de gimnasticã Harmon, ca sã privesc cerul de deasupra câmpiei Edwards, colorându-se în portocaliu, odatã cu ultimele raze de soare. Aerul rece mã înviora. Relaxat ºi împãcat cu lumea, am luat-o agale spre centru, ca sã-mi cumpar un burger cu brânzã, în drum spre cinematograful U.C.. În seara aceea rula “Marea Evadare”, un film interesant despre o evadare îndrãzneaþã a unor prizonieri de rãzboi americani ºi britanici. Dupã ce s-a terminat filmul, am alergat în sus pe University Avenue, spre campus, am luat-o la stânga spre Shattuck ºi am ajuns la benzinãrie, imediat dupa ce Socrate intrase în schimb. Era o searã aglomeratã, aºa cã l-am ajutat la treabã pânã dupa miezul nopþii. Apoi am intrat în birou ºi ne-am spãlat pe mâini, dupã care mi-a fãcut o surprizã, pregãtind o cinã chinezeascã – ºi cu asta a început o noua fazã a învaþãturii sale. Totul a pornit din momentul în care i-am povestit despre Marea Evadare. “Pare un film interesant,” a spus, desfãcând o pungã cu legume proaspete, pe care o adusese cu el, “ºi tocmai potrivit, de asemenea.” “Oh? Cum adicã?” “ªi tu, Dan, ai nevoie sã evadezi. Eºti prizonierul propriilor iluzii – despre tine ºi despre lume. Ca sã-þi rupi lanþurile, vei avea nevoie de mai mult curaj ºi de mai multã forþã decât orice erou de film.” Mã simþeam atât de bine în noaptea aceea, încât nu puteam deloc sã-l iau în serios pe Socrate. “Nu mã simt ca ºi cum aº fi în închisoare – poate doar când m-ai legat tu de scaun.” A început sã spele legumele. Pe fondul zgomotului pe care-l fãcea apa curgând, el comenta: “Nu-þi vezi închisoarea, pentru cã gratiile ei sunt invizibile. O parte din misiunea mea este sã-þi arãt încurcãtura în care eºti ºi sper cã asta va fi experienþa cea mai dezamãgitoare din viaþa ta.” “Mulþumesc mult, prietene,” am spus, consternat de reaua lui voinþã. “Nu cred cã m-ai înþeles,” mi-a rãspuns, arãtând cu o gulie spre mine, dupã care a tãiat-o felii într-un castron. “Dezamãgirea este darul cel mai de preþ pe care pot sã þi-l ofer. În orice caz, din cauzã cã eºti sclavul amãgirii, tu consideri cã acest termen este negativ. Îl consolezi pe un prieten, spunând: “Oh, ce experienþã dezamãgitoare trebuie sã fi fost,” apoi crezi de cuviinþã cã ar trebui sã sãrbãtoriþi împreunã. Cuvântul dez-amãgire înseamnã exact ‘eliberarea de amãgire’. Însã deocamdatã tu eºti înlãnþuit de amãgirile tale.” “Fapte, nu vorbe,” l-am provocat eu. “Fapte,” a spus, rãsucind pe o parte tofu-l pe care-l tãia. “Dan, tu trãieºti în suferinþã; nu te bucuri de viaþã cu-adevãrat. Distracþiile tale, aventurile tale jucãuºe ºi chiar gimnastica pe care o practici, nu sunt decât niºte capcane trecãtoare, care îþi ascund sentimentul tãu primordial de fricã.” “Ia stai puþin, Soc,” am rãbufnit eu. “Vrei sã spui cã gimnastica ºi sexul ºi filmele sunt rele?” “Nu prin ele însele. Dar pentru tine reprezintã dependenþe, nu plãceri. Te foloseºti de ele ca sã te abstragi de la ceea ce ºtii cã trebuie sã faci: sã te eliberezi.” “O clipã, Socrate. Astea nu sunt fapte.” “Ba da, sunt ºi se pot dovedi întru totul, chiar dacã tu încã nu-þi dai seama de asta. Dan, în goana ta condiþionatã dupã realizãri ºi distracþii, tu cauþi sã eviþi cauza fundamentalã a propriei suferinþe.” “Deci aºa crezi tu, huh?” am ripostat eu tãios, neputând sã-mi pãstrez cumpãtul vocii. “N-a fost chiar ceea ce ai fi vrut sã auzi, nu-i aºa?” “Nu, nu tocmai. E o teorie interesantã, ce-i drept, dar nu cred cã se poate aplica în cazul meu, asta-i tot. Ce-ar fi sã-mi oferi ceva mai optimist?” “Sigur,” a spus, întorcându-se la legumele lui. “Dan, adevãrul este cã viaþa ta îºi urmeazã cursul minunat ºi tu de fapt nu suferi deloc. N-ai nevoie de mine ºi eºti deja un luptãtor. Cum îþi sunã asta?” “Mai bine!” Am început sã râd, însenindu-mã brusc. Dar ºtiam cã nu era adevãrat. “Adevãrul se aflã probabil undeva la mijloc, nu crezi?” Fãrã sã-ºi ia ochii de la legume, Socrate a spus: “Cred cã acest ‘la mijloc’ al tãu este iad, din perspectiva mea.” Ca sã mã apãr, am întrebat: “Or sunt eu un încuiat, or tu eºti specializat sã lucrezi cu handicapaþii spirituali, nu?” “Poþi sã spui ºi aºa,” a zâmbit el, turnând ulei de susan într-o tigaie pe care a aºezat-o pe plitã la încãlzit. “Însã aproape o întreagã omenire se aflã în aceeaºi încurcãtura ca ºi tine.” “ªi ce încurcãturã e asta?” “Credeam cã þi-am explicat deja,” a spus cu rãbdare. “Dacã nu obþii ceea ce-þi doreºti, suferi; dacã obþii ceea ce nu-þi doreºti, suferi; chiar ºi atunci când obþii exact ceea ce îþi doreºti, tot suferi, pentru cã nu poþi sã pãstrezi lucrul acela pe vecie. Mintea ta este încurcãtura. Vrea sã scape de schimbare, sã scape de durere, sã scape de obligaþiile vieþii ºi ale morþii. Dar schimbarea este o lege ºi, oricât de multã prefãcãtorie nu poate perturba aceastã realitate.” “Socrate, tu chiar poþi sã fii deprimant, ºtii asta? Cred cã nici nu mai mi-e foame. Dacã viaþa nu-i nimic altceva decât suferinþã, atunci pentru ce atâta bãtaie de cap?” “Viaþa nu înseamnã suferinþã; doar cã vei avea de suferit, în loc sã te bucuri de ea, pânã când te vei debarasa de ataºamentele minþii ºi vei porni în cãlãtorie liber, indiferent de ce se petrece.” Socrate a pus legumele în tigaia care sfârâia, amestecându-le. O aromã delicioasã a umplut biroul. Dintr-odatã mi-a pierit orice supãrare. “Cred cã tocmai mi-a revenit pofta de mâncare.” Socrate a râs în timp ce a împãrþit legumele crocante în douã farfurii, apoi le-a aºezat frumos pe biroul sãu vechi, care þinea loc de masã pentru cinã. El mânca în liniºte, luând bucãþele mici cu beþiºoarele. Eu am înfulecat legumele cam în treizeci de secunde; cred cã-mi fusese într-adevar foame. În timp ce Socrate termina de mâncat, l-am întrebat: “Aºadar, care sunt întrebuinþãrile pozitive ale minþii?” ªi-a ridicat privirea din farfurie. “Nici una.” ªi cu asta s-a întors calm la mâncarea lui. “Auzi, nici una! Socrate, asta-i chiar culmea. Atunci cum rãmâne cu creaþiile minþii? Cãrþile, bibliotecile, artele? Cum rãmâne cu toate progresele societãþii, care au fost rodul atâtor minþi strãlucite?” A zâmbit larg, ºi-a pus beþiºoarele deoparte ºi a spus: “Nu existã nici o minte strãlucitã.” Apoi a dus farfuriile la chiuvetã. “Socrate, înceteazã sã mai faci astfel de afirmaþii iresponsabile ºi explicã-te odatã!” A ieºit din baie, ducând pe sus douã farfurii sclipitoare. “Cred cã ar fi cazul sã redefinesc niºte termeni pentru tine. ‘Mintea’ este unul dintre acei termeni alunecoºi, cum e ‘iubire’. Definiþia corectã depinde de starea ta de conºtiinþã. Priveºte astfel lucrurile: ai un creier care comandã corpul, acumuleazã informaþie ºi se joacã cu aceastã informaþie. Când ne referim la aceste procese abstracte ale creierului, le numim “intelectul”. N-am menþionat nicãieri cuvântul ‘minte’. Creierul ºi mintea nu sunt una ºi aceeaºi. Creierul este real, dar mintea nu este. “‘Mintea’ este o excrescenþã iluzorie a proceselor cerebrale de bazã. E ca o tumoare. Constã din toate gândurile împrãºtiate, necontrolate, care se ridicã bolborosind din subconºtient pânã la conºtienþã. Conºtiinþa nu este minte; conºtienþa nu este minte; atenþia nu este minte. Mintea este un obstacol, o cicãlelalã. E un fel de greºealã evolutivã în fiinþa umanã, o slãbiciune primarã în experimentul uman. Eu, unul, nu-i vãd nici o întrebuinþare.” Am rãmas tãcut, respirând încet. Nu prea ºtiam ce sã spun. Totuºi, cuvintele au început sã se iveascã destul de repede. “Fãrã îndoialã cã tu ai o perspectivã unicã, Soc. Nu ºtiu sigur despre ce vorbeºti, dar cu-adevãrat îmi pari sincer.” A zâmbit doar ºi a ridicat din umeri. “Soc,” am continuat, “ca sã scap de minte, trebuie sã-mi tai capul?” Zâmbind, a spus: “Asta ar fi o soluþie, însã are niºte efecte secundare cam neplãcute. Creierul poate fi folosit ca o unealtã. Poate sã-ºi aminteascã numere de telefon, sã rezolve probleme grele de matematicã sau sã compunã poezii. În felul acesta, el lucreazã pentru restul corpului, ca un tractor. Dar când începi sã te gândeºti fãrã încetare la acea problemã de matematicã sau la acel numãr de telefon, sau când gândurile supãrãtoare sau amintirile apar fãrã voia ta, atunci nu creierul tãu este cel care lucreazã, ci mintea ta, care hoinãreºte. În acele momente tu eºti controlat de cãtre minte; iar tractorul a luat-o razna.” “Înþeleg.” “Ca sã înþelegi cu adevãrat, trebuie sã te observi pe tine însuþi, ca sã-þi dai seama de ceea ce vreau sã spun. Ai un gând de furie, care se ridicã precum o bulã la suprafaþã ºi atunci devii furios. La fel se petrece cu toate emoþiile tale. Ele nu sunt decât niºte rãspunsuri reflexe la gândurile pe care nu le poþi controla. Gândurile tale sunt ca niºte maimuþe sãlbatice, înþepate de un scorpion.” “Socrate, mã gândesc cã…” “Te gândeºti prea mult!” “Tocmai vroiam sã-þi spun cã eu chiar îmi doresc sã mã schimb. Un lucru ºtiu sigur – dintotdeauna am fost deschis cãtre schimbare.” “Asta,” a spus Socrate, “este una dintre cele mai mari iluzii ale tale. Þi-ai dorit sã-þi schimbi hainele, tunsorile, femeile, apartamentele ºi slujbele. Îþi doreºti prea mult sã schimbi orice, în afara ta – iar tu nu de schimbare ai nevoie, ci de transformare. Fie am sã te ajut eu sã-þi deschizi ochii, fie o va face timpul, dar timpul nu se arãta prea blând întotdeauna,” a spus el rãspicat. “Ai de ales. Dar mai întâi trebuie sã-þi dai seama cã te afli în închisoare – apoi putem sã-þi punem la cale evadarea.” ªi cu asta, s-a dus la birou, a luat un creion ºi a început sã verifice niºte chitanþe, arãtând ca un director ocupat. Îmi era foarte clar cã eram liber sã plec. Mã bucuram cã ora se terminase. În zilele urmãtoare, care în curând s-au fãcut sãptãmâni, am fost prea ocupat, dupã cum îmi spuneam, ca sã mai trec sã-l vizitez pe Socrate. Însã cuvintele lui îmi rãsunau stãruitor în minte; ºi aºa am devenit preocupat de conþinutul lor. Am început sã-mi notez într-un carneþel gândurile de peste zi – cu excepþia antrenamentelor, când gândurile mele fãceau loc acþiunii. În douã zile a trebuit sã-mi cumpãr un carnet mai mare; într-o sãptãmâna s-a umplut ºi acela. Eram uluit, vãzând cât de mare era balastul, precum ºi negativitatea generalã, a proceselor mele de gândire. Aceastã practicã m-a ajutat sã devin mai conºtient de gãlãgia minþii mele; apoi am dat volumul tare la gândurile care mai înainte se auzeau doar în surdinã, pe fundalul subconºtient. Am încetat sã mai scriu, dar gândurile continuau sã mã asurzeascã. Poate cã Soc ar fi putut sã mã ajute sã controlez volumul. Aºa cã m-am hotãrât sã-l vizitez chiar în noaptea aceea. L-am gãsit în garaj, curãþând cu abur fierbinte motorul unul vechi Chevrolet. Tocmai vroiam sã-ncep sã vorbesc, când în prag a apãrut silueta unei tinere brunete. Nici mãcar Soc n-o auzise intrând, ceea ce era foarte neobiºnuit. A vãzut-o puþin înaintea mea ºi s-a dus spre ea cu braþele deschise. Ea s-a îndreptat spre el în paºi de dans ºi s-au îmbrãþiºat, învârtindu-se prin încãpere. În urmãtoarele minute s-au privit doar, ochi în ochi. Socrate o întreba: “Da?”, iar ea rãspundea: “Da.” Mi se pãrea cam ciudat. Neavând altceva de fãcut, mã uitam la ea în timp ce se învârtea. Avea cam 1,6 m înãlþime, cu o înfãþiºare robustã, totuºi cu o aureolã de o delicatã fragilitate. Pãrul ei lung, negru, era legat într-un coc, strâns la spate, lãsând sã i se vadã tenul neted, luminos. Trãsãtura care ieºea cel mai mult în evidenþã de pe chipul ei erau ochii – mari ºi negri. Rãmãsesem cu gura cãscatã, aºa încât, panã la urmã, le-am atras atenþia. Socrate a spus: “Dan, þi-o prezint pe Joy (bucurie).” M-am simþit atras de ea instantaneu. Ochii ei strãluceau, iar un zâmbet dulce, uºor poznaº, îi lumina faþa. “Joy este numele tãu sau e o descriere a stãrii tale de spirit?” am întrebat-o, încercând sã par isteþ. “Amândouã,” mi-a rãspuns ea. S-a uitat la Socrate; el a încuviinþat din cap. Apoi ea m-a îmbrãþiºat. Braþele ei m-au încolãcit uºor pe dupã mijloc, într-o îmbrãþiºare foarte tandrã. Dintr-odatã m-am simþit de vreo zece ori mai energizat decât fusesem vreodatã; m-am simþit destins, vindecat, odihnit ºi complet îndrãgostit. Joy m-a privit cu ochii ei mari, luminoºi, iar ochii mei s-au cufundat în ei. “Bãtrânul Buddha a cam scos untul din tine, nu-i aºa?” a spus ea moale. “Aha, aºa cred.” Trezeºte-te, Dan! “Ei, strânsoarea asta meritã. ªtiu cum e, am trecut ºi eu prin asta înaintea ta.” Vocea îmi era prea stinsã ca sã mai întreb amãnunte. ªi, oricum, ea s-a întors spre Socrate ºi a spus: “Acum plec. Ce-ar fi sã ne întâlnim cu toþii aici, sâmbãtã dimineaþã la 10, ca sã mergem în Tilden Park, la un picnic? Am sã pregãtesc eu prânzul. Se pare cã va fi vreme frumoasa. OK?” S-a uitat la Soc, apoi la mine. Am încuviinþat mut, în timp ce ea se îndrepta încet spre uºã, parcã plutind. În seara aceea n-am mai fost bun de nimic, în preajma lui Socrate. De fapt, tot restul sãptãmânii s-a dus pe apa sâmbetei. ªi în sfârºit, când s-a fãcut sâmbãtã, am plecat voios de-acasã, dezbrãcat pânã la brâu, spre staþia de autobuz. Eram dornic sã prind ceva bronz de primãvarã ºi, de asemenea, speram s-o impresionez pe Joy cu bustul meu musculos. Am mers cu autobuzul spre parc, apoi am luat-o de-a dreptul, prin frunzele uscate, adunate în grãmezi mari, pe sub pini, mesteceni ºi ulmi. Ne-am oprit pe un tãpºan înverzit ºi am despachetat mâncarea, în bãtaia caldã a soarelui. M-am întins repede pe pãturã, nerãbdãtor sã mã prãjesc la soare ºi speram cã va veni ºi Joy lângã mine. Dar vântul s-a înteþit fãrã veste ºi norii s-au adunat deasupra noastrã. Nu-mi venea sã cred. A început sã plouã – mai întâi a fost doar o burniþã, care s-a transformat apoi într-o ploaie torenþialã. Mi-am luat cãmaºa pe mine, boscorodind. Socrate râdea doar. “Nu vãd ce gãseºti de râs în asta!” l-am certat eu. “Suntem uzi leoarcã, autobuzul vine abia peste o orã, iar mâncarea e compromisã. Joy a pregãtit-o; ºi sunt sigur cã ea nu e de pãrere…” Însã Joy râdea ºi ea. “Nu de ploaie râdeam,” a spus Soc, “ci de tine”. Râdea în hohote, tãvãlindu-se prin frunzele ude. Iar Joy a început sã danseze pe melodia “Cântând în ploaie”. Ginger Rogers ºi Buddha – asta era prea de tot. Ploaia a încetat la fel de repede precum începuse. Soarele s-a ivit din nou de dupã nori ºi curând mâncarea ºi hainele noastre erau uscate. “Se pare cã dansul ploii mi-a mers.” Joy a fãcut o plecãciune. În timp ce Joy se afla în spatele figurii mele pleoºtite, masându-mi umerii, Socrate a spus: “A venit vremea sã începi sã înveþi din experienþele tale de viaþã, în loc sã te plângi de ele sau sã te laºi cocoloºit de ele, Dan. Tocmai þi s-au oferit pe tavã douã lecþii foarte importante; amândouã au picat din cer, ca sã spun aºa.” Mi-am fãcut de lucru, cãutând în pungile cu mâncare, încercând sã nu-i dau ascultare. “În primul rand,” a spus, mestecând niºte salatã, “nici dezamãgirea ºi nici supãrarea ta n-au fost cauzate de ploaie.” Gura îmi era prea plinã cu salatã de cartofi, ca sã pot protesta. Socrate a continuat, fluturând regal o felie de morcov în direcþia mea. “Ploaia a fost o manifestare perfect legitimã a naturii. ‘Supãrarea’ ta din cauza picnicului distrus ºi ‘fericirea’ ta, în momentul când soarele a apãrut iar, sunt rezultatul gândurilor tale. Ele n-au avut nimic de-a face cu evenimentele petrecute. Nu cumva ai fost ºi ‘nefericit’ în vreme de sãrbãtoare, de exemplu? Atunci este evident cã mintea ta, ºi nu ceilalþi oameni sau împrejurãrile în care te afli, este sursa stãrilor tale. Aceasta este prima lecþie.” Dupã ce a înghiþit niºte salatã de cartofi, Soc a spus: “A doua lecþie reiese din faptul cã te-ai înfuriat ºi mai tare când ai observat cã eu nu eram câtuºi de puþin supãrat. Ai început sã te vezi comparat cu un luptãtor – cu doi luptãtori, dacã vrei.” ªi a zâmbit larg cãtre Joy. “Asta nu prea þi-a placut, Dan, nu-i aºa? Pentru cã ar fi sugerat, ce-i drept, necesitatea unei transformãri.” Am rãmas aºa, bosumflat, reflectând la ceea ce spusese. Eram convins cã el ºi Joy îºi atinseserã þinta. Apoi a început sã burniþeze din nou. Socrate ºi Joy s-au întors pe pãturã. Socrate a început sã þopãie-ncolo ºi-ncoace, imitând comportamentul meu de mai înainte. “Fir-ar sã fie de ploaie!” striga. “S-a dus picnicul nostru!”. Fãcea salturi înainte ºi înapoi ºi, oprindu-se la jumãtatea unuia dintre ele, mi-a fãcut cu ochiul, zâmbind ghiduº. Apoi s-a aruncat pe burtã într-o bãltoacã plinã de frunze, prefãcându-se cã înoatã. Joy a început sã cânte, sau sã râdã – nu-mi dãdeam seama ce anume. Atunci, nemaiþinând cont de nimic, am început sã mã tãvãlesc ºi eu cu ei prin frunzele ude, luându-mã la trântã cu Joy. Partea asta mi-a plãcut cel mai mult, ºi cred cã ºi ei i-a plãcut. Am alergat ºi am dansat dezlãnþuiþi, pânã când a venit momentul sã plecãm. Joy era ca un caþeluº jucãuº – dar cu toate calitãþile unei femei, demne ºi puternice. Simþeam cum îmi fuge pãmântul de sub picioare din cauza ei. În timp ce autobuzul cobora, hurducându-se, printre dealurile arcuite, de pe care se vedea golful, apusul colora cerul în roz ºi auriu. Socrate a avut o tentativã nereuºitã de a-mi face rezumatul lecþiilor abia primite, în timp ce eu faceam tot posibilul sã-l ignor, preferând sã mã gigiulesc cu Joy pe bancheta din spate. “Hmm – puþinã atenþie, vã rog” a spus. S-a aplecat spre mine, peste spãtar, mi-a prins nasul între douã degete ºi mi-a întors faþa cãtre el. “ªe frei?” am întrebat. Joy îmi ºuºotea ceva la ureche, în timp ce Socrate mã þinea în continuare de nas. “Mai bine-aj azculta de ea degât de tine,” am spus. “Ea te va conduce doar pe calea plãcerilor,” a zâmbit el, eliberându-mi nasul din strânsoare. “Chiar ºi un tânãr nãtâng, prins în mrejele dragostei, poate sã-ºi dea seama cã mintea este cea care-i creazã atât dezamãgirile, cât ºi bucuriile(joys).” “O combinaþie de cuvinte excelentã,” am spus, pierzându-mã în ochii lui Joy. În timp ce autobuzul strãbãtea drumul ºerpuitor, ne uitam cu toþii, tãcuþi, la luminile din San Francisco, care începeau sã se aprindã. Autobuzul a oprit la poalele dealului. Joy s-a ridicat repede ºi a coborât din autobuz, urmatã de Socrate. Am dat sã cobor ºi eu, dar Socrate s-a întors spre mine, spunându-mi: “Nu.” Asta a fost tot. Joy se uita la mine prin fereastra deschisã. “Joy, când ne mai vedem?” “Poate curând, depinde,” a spus ea. “Depinde de ce?” am spus. “Joy, aºteaptã, nu pleca. Domnule ºofer, lasã-mã sã cobor!” Dar autobuzul o luase din loc, îndepãrtându-se de ei. Joy ºi Soc dispãruserã deja în întuneric. Duminicã m-am cufundat într-o deprimare adâncã, pe care nu o puteam controla deloc. Luni, la cursuri, abia dacã auzeam câte un cuvânt din ce spuneau profesorii. În timpul antrenamentului eram foarte absorbit ºi mã simþeam golit de energie. Nu mai mâncasem nimic de la picnic. M-am pregãtit pentru vizita de luni seara, la benzinãrie. Dacã aº fi gãsit-o pe Joy acolo, aº fi fãcut-o sã plece cu mine – sau aº fi plecat eu cu ea. Când am ajuns la birou, ea era acolo, bine mersi, râzând împreunã cu Socrate. Simþindu-mã ca un strãin, mã întrebam dacã nu cumva de mine râdeau. Am intrat, m-am descãlþat ºi m-am aºezat. “Ei, Dan, ai devenit mai isteþ decât erai sâmbãtã?” a întrebat Socrate. Joy a zâmbit doar, dar zâmbetul ei m-a durut. “Nu eram sigur cã apari în seara asta, Dan, credeam cã þi-e fricã sã nu cumva sã spun ceva ce nu vrei sã auzi.” Vorbele lui erau ca niºte ciocãnele. Am scrâºnit din dinþi. “Încearcã sã te relaxezi, Dan,” a spus Joy. ªtiam cã dorea sã mã ajute, dar mã simþeam copleºit, criticat de amândoi. “Dan,” a continuat Socrate, “dacã rãmâi orb faþã de slãbiciunile tale, n-ai sã le poþi corecta – ºi nici n-ai sã-þi poþi scoate în evidenþã calitãþile. Este exact ca la gimnasticã. Uite-te la tine!” Abia puteam sã vorbesc. Când am reuºit totuºi sã spun ceva, vocea îmi tremura de încordare, furie ºi autocompãtimire. “Mã u-uit…” N-aº fi vrut sã mã port astfel în faþa ei!      Socrate a continuat, vesel: “Þi-am spus deja cã atenþia ta, robitã de stãrile ºi impulsurile minþii, este principala eroare. Dacã persiºti, vei rãmâne acelaºi mereu – ºi nu-mi pot imagina o soartã mai rea!” Socrate a râs din toatã inima, spunând asta, iar Joy a dat din cap aprobator. “E cam scorþos, nu-i aºa?” a zâmbit ea cãtre Socrate. Am rãmas nemiºcat, strângând din pumni. În cele din urmã am reuºit sã vorbesc. “Cred cã nici unul dintre voi nu e amuzant.” Mi-am pãstrat controlul vocii. Socrate s-a lãsat pe spate în scaunul lui ºi mi-a spus cu asprime: “Eºti furios, dar nu prea reuºeºti s-o ascunzi, gãgãuþã.” (“O, nu, nu în faþa lui Joy!” mã gândeam.) “Furia ta,” a continuat el, “este dovada iluziilor tale încãpãþânate. De ce aperi o individualitate în care nici mãcar tu nu crezi? Când ai de gând sã te maturizezi?” “Ascultã, bãtrân afurisit ºi nebun!” am scrâºnit. “N-am nimic! Am venit aici doar în cãutare de senzaþii tari. ªi am vãzut ce aveam nevoie sã vãd. Lumea ta pare sã fie cea plinã de suferinþã, nu a mea. Da, aºa e, sunt deprimat, dar numai când sunt aici cu tine!” Nici unul dintre ei n-a scos nici o vorbã. Dãdeau numai din cap, arãtând înduioºaþi ºi plini de compasiune. Fir-ar sã fie cu compasiunea lor cu tot! “Amândoi credeþi cã totul e atât de limpede ºi de simplu ºi de amuzant. Nu vã înþeleg pe nici unul dintre voi ºi nici nu sunt sigur cã vreau sã vã înþeleg.” Copleºit de ruºine, confuzie ºi durere, am ieºit împleticindu-mã, jurându-mi sã-l uit ºi pe el, ºi pe ea, sã uit cã intrasem vreodatã în benzinãria aceea, târziu, în acea noapte înstelatã. Indignarea mea era o prefãcãtorie, ºi ºtiam asta. Ce era cel mai rãu era cã ºtiam cã ºi ei ºtiau. Dãdusem cu bâta-n baltã. Mã simþeam slab ºi nãtâng, ca un bãieþel. Puteam sã îndur sã fiu pus în inferioritate faþã de Socrate, dar nu de faþã cu ea. ªi acum eram sigur cã o pierdusem pentru totdeauna. Alergând pe strãzi, m-am pomenit cã mã îndrept în direcþia opusã casei mele. M-am oprit într-un bar, pe University Avenue, lângã Grove Street. M-am îmbãtat cât am putut ºi, dupã ce am nimerit într-un târziu în apartamentul meu, m-am simþit recunoscãtor pentru inconºtienþã. N-aº fi putut sã mã întorc vreodatã acolo. M-am hotãrât sã mã întorc la viaþa mea obiºnuitã, la care renunþasem cu câteva luni în urmã. În primul rând trebuia sã recuperez cursurile, dacã aveam de gând sã devin absolvent. Susie mi-a împrumutat notiþele ei la istorie ºi un coleg de echipã mi-a dat cursurile de psihologie. Rãmâneam pânã noaptea târziu, scriind lucrãri; mã cufundam cu totul în cãrþi. Trebuia sã-mi amintesc multe – ºi sã uit multe. La gimasticã mã antrenam panã la extenuare. La început, antrenorul ºi colegii de echipã au fost încântaþi la vederea aceastei noi energii. Rick ºi Sid, cei mai apropiaþi dintre colegii de antrenament, erau uimiþi de îndrãzneala mea ºi glumeau pe seama “dorinþei de moarte a lui Dan”; încercam orice miºcare, fie cã eram sau nu pregãtit. Ei credeau cã plesnesc de curaj. Dar eu nu ºtiam decât cã vreau sã mã rãnesc – îmi doream un pretext fizic pentru durerea ascuþitã care mã ardea pe dinãuntru. Dupã o vreme, glumele lui Rick ºi Sid s-au transformat în îngrijorare. “Dan, ai observat cã ai început sã ai cearcãne? Când te-ai bãrbierit ultima oarã?” mã întreba Rick. Sid credea cã începeam sã slãbesc. “E vreo problemã, Dan?” “Treaba mea,” i-am retezat-o eu. “Nu, adicã, mulþumesc, Sid, dar sunt bine. Toate bune ºi frumoase, ºtii?” “Bine, dar mai dormi ºi tu din când în când, altfel n-o sã mai rãmânã nimic din tine pânã la varã.” “Da, da, sigur.” Nu i-am mai spus cã nu m-ar fi deranjat dacã aº fi dispãrut într-o bunã zi. Mi-am transformat cele câteva sute de grame de grãsime care îmi mai rãmãseserã în tendoane ºi muºchi. Arãtam vânjos, cum sunt unele statui ale lui Michelangelo. Pielea îmi lucea matã, translucidã, ca marmura. Mã duceam la filme aproape în fiecare searã, însã nu puteam sã-mi scot din minte imaginea lui Socrate, ºezând în biroul lui, poate împreunã cu Joy. Câteodatã aveam o viziune sumbrã, în care erau amândoi acolo, în birou, râzând de mine; poate cã eu eram prada lor de rãzboi. Nu-mi mai petreceam vremea nici cu Susie, nici cu vreo altã femeie pe care o cunoºteam. Energia mea sexualã era cheltuitã la antrenament, purificatã odatã cu transpiraþia. ªi, pe de altã parte, cum aº fi fost în stare sã mai privesc vreo altã femeie în ochi, dupã ce fusesem atât de fermecat de ochii lui Joy? Într-o noapte am fost trezit de un ciocãnit la uºã ºi am auzit afarã vocea timidã a lui Susie. “Danny, eºti acasã? Dan?” A strecurat un bilet pe sub uºã. Nici mãcar nu m-am ridicat sã vãd ce scria. Viaþa mea devenise un calvar. Râsul altor oameni mã zgâria pe urechi. Mi-i imaginam pe Socrate ºi pe Joy, boscorodind ca niºte vrãjitori, complotând împotriva mea. Filmele pe care le vedeam îºi pierduserã culorile; iar mâncarea avea gust de lipici. ªi într-o zi, la ore, în timp ce Watkins analiza influenþele sociale asupra nu ºtiu ce, m-am ridicat ºi m-am trezit urlând, din toþi rãrunchii: “Prostii!” Watkins a încercat sã nu mã bage în seamã, însã toþi ochii din clasã, cam cinci sute de perechi, erau aþintiþi asupra mea. O întreagã audienþã. Le-arãt eu lor! “Prostii!” am urlat din nou. Câteva palme anonime au aplaudat ºi s-a fãcut o rumoare de râsete amestecate cu ºoapte. Watkins, care nu era deloc genul care sã se piardã cu firea, a sugerat: “N-ai vrea sã ne explici ºi nouã cum vine asta?” Mi-am fãcut loc ca sã ajung la culoar ºi m-am dus glonþ spre podium, dorindu-mi dintr-o datã sã mã fi bãrbierit dimineaþã sau sã fi purtat o cãmaºã mai curatã. M-am aºezat în faþa lui, gata sã-l înfrunt. “Ce-au de-a face toate chestiile astea cu fericirea, cu viaþa?” Mai multe aplauze s-au auzit din clasã. Era clar cã mã mãsura din ochi, sã vadã dacã nu cumva eram periculos – ºi s-a convins cã puteam sã fiu. Exact la þintã! Deveneam din ce în ce mai încrezãtor. “Nu înþeleg unde baþi!” a aprobat el moale. Doamne, m-a fãcut de râs în faþa a cinci sute de oameni! Vroiam sã le explic exact cum stau lucrurile – i-aº fi învãþat, i-aº fi fãcut pe toþi sã priceapã. M-am întors cu faþa cãtre clasã ºi am început sã le povestesc cum l-am întâlnit pe acel om într-o benzinãrie ºi cum mi-a arãtat cã viaþa nu este ceea ce pare sã fie. Am început sã le spun povestea regelui de pe munte, înconjurat de un oraº întreg de nebuni. La început s-a lãsat o tãcere ca de mormânt; apoi, câþiva au început sã râdã. Era ceva greºit? Nu spusesem nimic amuzant. Am continuat povestea, însã curând un val de râsete a cuprins toatã sala. Erau ei nebuni sau eu eram? Watkins mi-a ºoptit ceva, dar nu l-am auzit. Am continuat, dar fãrã nici un rost. Mi-a ºoptit din nou: “Fiule, cred cã râd de tine pentru cã eºti descheiat la ºliþ.” Consternat, am tras cu ochiul în jos ºi apoi m-am uitat la mulþime. O! Nu! Iar sunt luat drept un tãntãlãu! iar sunt luat drept un tâmpit! Am început sã plâng ºi râsetele s-au stins. Am nãvãlit afarã ºi am început sã alerg prin campus pânã când n-am mai putut. Douã femei au trecut pe lângã mine – niºte roboþi de plastic, niºte trântori sociali. Când au ajuns în dreptul meu m-au privit dezgustate, apoi mi-au întors spatele. M-am uitat la hainele mele murdare, care probabil miroseau. Pãrul îmi era încâlcit ºi murdar; nu mai mã bãrbierisem de zile întregi. Am ajuns în barul studenþesc, fãrã sã-mi amintesc cum anume, m-am prãbuºit pe scaunul lipicios, de plastic, ºi am adormit. Am visat cã eram cãlare pe un cal de lemn, strãpuns de o sabie sclipitoare. Calul, care era fixat de un carusel înclinat, se învârtea din ce în ce mai repede, în timp ce eu mã întindeam cu disperare sã prind hãþul. Se auzea o muzicã melancolicã, sacadat, iar pe fundalul ei un râs teribil. M-am trezit, buimac, ºi m-am dus acasã, împleticindu-mã. Am început sã mã las în voia vieþii de student, ca o fantomã. Lumea mea era întoarsã pe dos ºi cu fundu-n sus. Am încercat sã-mi regãsesc felul meu obiºnuit de a fi, ca sã am un pretext sã-mi continui studiile ºi antrenamentul, însã nimic nu mai avea sens. Între timp, profesorii trãncãneau neîncetat despre Renaºtere, despre instinctele ºobolanului, despre perioada de maturitate a lui Milton. Mã plimbam în fiecare zi prin Sproul Plazza, în timpul demonstraþiilor studenþeºti, ºi treceam printre participanþi ca-ntr-un vis; nimic din toate astea nu mai însemna ceva pentru mine. Puterea studenþeascã nu mã încãlzea cu nimic, iar drogurile nu mã atrãgeau cu nici un chip. Aºa cã m-am lãsat în voia sorþii, ca un strãin într-o þarã strãinã, prins între douã lumi ºi neputând sã þin în frâu niciuna. Într-o dupã-amiazã târziu, mã aflam într-o pãdurice roºie, aproape de marginea campusului, aºteptând sã se lase întunericul, gândindu-mã ce mijloc mai bun sã gãsesc ca sã-mi pun capãt zilelor. Simþeam cã nu mai aparþin acestei lumi. Nu ºtiu cum, îmi pierdusem pantofii; aveam numai o ºosetã, iar tãlpile îmi erau maronii din cauza sângelui uscat. Nu simþeam nici o durere, nimic. M-am hotarât sã-i fac o vizitã lui Socrate, pentru ultima oarã. M-am târât spre benzinãrie ºi m-am oprit peste drum. Tocmai terminase cu o maºinã, când o doamnã, cu o fetiþã cam de patru ani, au intrat în benzinãrie. Nu cred cã femeia îl cunoºtea pe Socrate; probabil cã se rãtãcise ºi cerea lãmuriri. Deodatã fetiþa s-a dus spre el. El a ridicat-o în braþe, iar ea ºi-a încolãcit mâinile în jurul gâtului lui. Femeia a încercat sã o ia pe fetiþã, dar ea nu vroia sã se dea jos. Socrate a început sã râdã ºi sã vorbeascã ceva cu ea, aºezând-o jos cu delicateþe. El a îngenuncheat ºi apoi s-au îmbrãþiºat. Atunci am devenit nespus de întristat ºi am început sã plâng. Trupul îmi era înfiorat de durere. M-am întors, am alergat câteva sute de metri, apoi m-am prãbuºit în mijlocul drumului. Eram mult prea istovit sã mai ajung acasã sau sã fac orice altceva; ºi poate cã asta mã salvase. M-am trezit la infirmerie. Aveam un ac intravenos în braþ. Cineva mã bãrbierise ºi mã spãlase. Mãcar mã simþeam odihnit. M-au trimis acasã a doua zi dupã-amiazã ºi apoi am sunat la Centrul de Sanatate Cowell. “Alo, aici cabinetul doctorului Baker.” Era secretara. “Numele meu este Dan Millman, aº dori sã-mi faceþi o programare la dr. Baker, cât mai curând posibil.” “Desigur, domnul Millman,” a spus ea, cu acea voce clarã, profesional prietenoasã, de secretarã a unui psihiatru. “Doctorul vã poate primi marþea viitoare, la ora 1 dupã amiazã; vã convine?” “Nu se poate mai repede?” “Din pãcate, nu…” “Doamnã, pânã marþea viitoare am de gând sã-mi pun capãt zilelor.” “Puteþi veni azi dupã-amiazã?” Vocea ei era liniºtitoare. “E bine la ora douã?” “Da.” “Bine, domnule Millman, pe curând!” Doctorul Baker era un bãrbat înalt, corpolent, cu un uºor tic nervos la ochiul stâng.       Brusc, îmi pierise tot cheful sã mai vorbesc cu el. Cum aº fi putut sã încep? “Ei bine, domnule doctor. Am un profesor pe nume Socrate, care sare pe acoperiºuri – nu, nu de pe acoperiºuri, sã fie clar, ºi asta mi-am pus ºi eu în gând sã fac. ªi, oh da – mã ia cu el în niºte cãlãtorii prin alte locuri ºi alte timpuri ºi eu devin una cu vântul ºi sunt puþin deprimat ºi, da, cu ºcoala e bine ºi sunt vedetã de gimnasticã ºi vreau sã mã sinucid.” M-am ridicat. “Mulþumesc pentru timpul dumneavoastrã, domnule doctor. Mã simt dintr-odatã mult mai bine. Am vrut doar sã vãd care e partea cea bunã a lucrurilor. Oricum, a fost straºnic.” A vrut sã spunã ceva, cãutându-ºi cuvintele “potrivite”, dar eu am ieºit repede, m-am dus acasã ºi m-am culcat. Pentru moment, somnul pãrea alternativa cea mai uºoarã. În noaptea aceea, m-am dus, cu chiu cu vai, la benzinãrie. Joy nu era acolo. O parte din mine suferea o dezamãgire cruntã – vroiam atât de mult sã o privesc din nou în ochi, sã o îmbrãþiºez ºi sã mã îmbrãþiºeze – dar cealatã parte din mine se simþea uºuratã. Eram din nou doar noi doi – Soc ºi eu. Când m-am aºezat, el n-a pomenit nimic despre absenþa mea, ci a spus doar: “Arãþi obosit ºi deprimat.” A spus asta fãrã nici un pic de milã. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. “Da, sunt deprimat. Am venit sã-mi iau rãmas bun. Îþi sunt dator cu asta. M-am împotmolit la jumatatea drumului ºi nu pot sã mai rezist. Nu vreau sã mai trãiesc.” “Greºeºti de douã ori, Dan”. A venit ºi s-a aºezat lângã mine, pe canapea. “În primul rând cã nu eºti încã la jumãtatea drumului, nici mãcar pe departe. Însã eºti foarte aproape de capãtul tunelului. ªi, în al doilea rând,” a spus, cu mâinile pe tâmplele mele, “n-ai sã te sinucizi.” L-am privit pe sub sprâncene: “Nu mai spune!” Apoi mi-am dat seama cã nu mai eram în birou, ne aflam într-o camerã ieftinã de hotel. Nu aveam cum sã mã înºel, mirosul de umezealã, mocheta gri, tocitã, cele douã paturi micuþe ºi oglinjoara veche, crãpatã, erau inconfundabile. “Ce se petrece?” Pentru o clipã, am simþit cã vocea îmi revenea plinã de viaþã. Aceste cãlãtorii erau întotdeauna un ºoc pentru structura mea; simþeam un ºuvoi de energie strãbãtându-mi corpul. “Cineva tocmai încearcã sã se sinucidã. Numai tu poþi sã-l opreºti.” “Eu nu încerc încã sã mã sinucid,” am spus. “Nu tu, nãtãfleþule. Tânãrul de afarã, de pe streaºina de sub fereastrã. E student la Universitatea din California de Sud. Îl cheamã Donald; joacã fotbal ºi urmeazã filosofia. Este în ultimul an ºi nu mai vrea sã trãiascã. Hai, du-te.” Socrate îmi fãcea semn înspre fereastrã. “Socrate, nu pot.” “Atunci o sã moarã.” M-am uitat pe fereastrã ºi am vãzut, cincisprezece etaje mai jos, grupuri de oameni, care se vedeau ca niºte furnici, privind în sus de pe strãzile din centrul oraºului Los Angeles. Tragând cu coada ochiului de la fereastrã, am vãzut un tânãr blond, îmbrãcat cu niºte blugi maro, în tricou, la vreo trei metri de mine, pe streaºina îngustã, uitându-se în jos. Se pregãtea sã sarã. Nevrând sã-l sperii, l-am strigat încet pe nume. Nu m-a auzit; l-am strigat din nou: “Donald!” ªi-a ridicat capul brusc ºi era cât pe ce sã cadã. “Sã nu vii lângã mine!” m-a avertizat el. Apoi, “De unde ºtii cum mã cheamã?” “Un prieten de-al meu te cunoaºte, Donald. Îmi dai voie sã rãmân aici, pe marginea asta, sã vorbesc cu tine? Nu mã apropii mai mult.” “Gata, gata cu vorba.” Avea chipul inert, iar vocea sa monotonã era aproape stinsã. “Don – prietenii îþi spun Don, nu-i aºa?” “Mda,” a rãspuns mecanic. “Ok, Don, e viaþa ta pânã la urmã. Oricum 99 la sutã din omenire se sinucide.” “Ei ºi, ce vrei sã spui cu asta?” a spus, cu o fãrâmã de viaþã revenindu-i în glas. Începea sã se agaþe mai bine cu mâinile de perete. “Uite, am sã-þi explic. Modul în care trãiesc cei mai mulþi oameni îi omoarã – înþelegi, Don? Le trebuie cam treizeci, patruzeci de ani sã se sinucidã dacã fumeazã, sau dacã beau, dacã manâncã prea mult, sau se lasã pradã stress-ului, dar tot sinucidere se cheamã.” M-am apropiat de el aproape un metru. Trebuia sã-mi aleg cuvintele cu mare grijã. “Don, pe mine mã cheama Dan. Aº fi vrut sã stam mai mult de vorbã; s-ar putea sã avem câte ceva în comun. ªi eu sunt sportiv, la Universitatea din Berkeley.” “Bine…” s-a oprit ºi a început sã tremure. “ªtii, Don, mie mi-e cam fricã sã stau aici, pe marginea asta. Am sã mã ridic, ca sã mã pot prinde de ceva.” M-am ridicat încetiºor. Tremuram ºi eu un pic. “Isuse,” mã gândeam. Ce caut eu aici, pe marginea asta?” I-am vorbit încet, cãutând sã-i întind mana, sã-l prind. “Don, am auzit cã va fi un apus de soare foarte frumos disearã; vânturile Santa Ana suflã nori de furtunã la asfinþit. Eºti sigur cã nu vrei sã mai vezi niciodatã apusul, sau rãsãritul? Eºti sigur cã nu vrei sã mai hoinãreºti niciodatã prin munþi?” “N-am fost niciodatã în munþi.” “N-o sã-þi vinã sã crezi, Don. Totul acolo sus este pur – apa, aerul. Poþi sã simþi peste tot mirosul acelor de brad. Poate mergem împreunã în drumeþie. Ce pãrere ai? Fir-ar sã fie, dacã tot vrei sã te sinucizi, mãcar du-te ºi vezi munþii mai întâi.” Mai mult de-atât nu puteam sã-i spun. Acum depindea numai de el. Pe mãsurã ce-i vorbeam, îmi doream din ce în ce mai mult sã trãiascã. Eram doar la un pas de el. “Gata!” a spus. “Vreau sã mor….chiar acum.” Am renunþat. “Bine,” am spus. “Atunci vin ºi eu cu tine. Oricum eu am vãzut deja munþii ãia afurisiþi.” S-a uitat la mine pentru prima datã. “Vorbeºti serios, nu-i aºa?” “Da, vorbesc foarte serios. Te duci tu primul sau eu?” “Dar,” a spus el, “tu de ce vrei sã mori? E o nebunie. Arãþi atât de sãnãtos – cred cã ai destule motive pentru care sã trãieºti.” “Uite,” am zis eu, “nu ºtiu ce probleme ai tu, dar sunt nimic faþã de ale mele; nici mãcar n-ai ºti de unde sã începi. Þi-o spun deschis.” M-am uitat în jos. Ar fi fost atât de uºor; doar sã te apleci puþin ºi sã laºi forþa de gravitaþie sã se ocupe de rest. ªi, mãcar o datã, puteam sã-i dovedesc ºi eu bãtrânului ºi venerabilului Socrate cã greºise. Aº fi putut sã mã arunc în gol, râzând ºi urlând pânã jos: “Uite cã n-ai avut dreptate, ticãlos bãtrân!”, pânã când îmi sfãrâmam oasele ºi îmi zdrobeam organele, lipsindu-mã astfel, pentru totdeauna, de privilegiul de a mai vedea vreodata apusul de soare. “Aºteaptã!” Era Don, care venea spre mine. Am ezitat, apoi l-am prins de mânã. În timp ce mã uitam în ochii lui, chipul începea sã i se schimbe. Faþa i s-a îngustat, pãrul i s-a închis la culoare, iar trupul i s-a micºorat. Stãteam acolo în picioare, uitându-mã la mine. Apoi, imaginea-oglindã a dispãrut ºi am rãmas singur. Am tresãrit, am fãcut un pas înapoi ºi am alunecat. Am cãzut, rostogolindu-mã în gol. L-am vãzut, cu ochii minþii, pe spectrul acela teribil, acoperit cu glugã, aºteptându-mã jos, nerãbdãtor. I-am auzit vocea lui Soc, care striga de undeva de deasupra mea: “La etajul zece, lenjerie, cuverturi – la etajul opt, magazii ºi aparate de fotografiat.”   Când am deschis ochii, eram întins pe canapeaua din birou, iar Soc îmi zâmbea blând. “Ei?” a spus. “Mai vrei sã te sinucizi?” “Nu.” Dar odatã luatã acea decizie, începeau din nou sã-mi apese pe umeri greutatea ºi responsabilitatea vieþii mele. I-am spus cum mã simþeam. El m-a prins de umeri ºi mi-a spus doar: “Pãstreazã starea asta.” Înainte sã plec în seara aceea, l-am întrebat: “Unde este Joy? Vreau s-o mai vãd!” “La momentul potrivit. Va veni ea la tine, poate mai târziu.” “Mãcar de-aº putea sã vorbesc cu ea, mi-ar fi mult mai uºor.” “Cine þi-a spus cã þi-ar fi mai uºor?” “Socrate,” i-am zis, “Trebuie s-o vãd!” “Tu nu trebuie sã faci nimic altceva, decât sã încetezi sã vezi lumea din punctul de vedere al propriilor ambiþii mãrunte. Las-o mai moale! Când îþi vei descãtuºa mintea de chingile prejudecãþilor, atunci îþi vei recãpãta adevãratele simþuri. Dar pânã atunci, în orice caz, aº vrea sã continui sã-þi observi, cât mai mult cu putinþã, balastul minþii tale.” “De-aº putea mãcar s-o sun…” “Las-o baltã!” a spus. În urmãtoarele sãptãmâni, vacarmul din mintea mea a atins culmea. Gânduri sãlbatice, împrãºtiate, prosteºti; sentimente de vinovãþie, neliniºti, pofte nestãvilite – un întreg tãrãboi. Chiar ºi în somn, fundalul asurzitor al viselor mele îmi asalta urechile. Socrate a avut dreptate tot timpul. Eram într-o închisoare. Era marþi seara când am alergat la benzinãrie, pe la ora zece. Dând buzna în birou, am început sã mã vãicãresc: “Socrate! Am sã înnebunesc dacã nu pot sã dau  mai încet zgomotul asta! Mintea mea o ia razna – exact aºa cum îmi spuneai tu!” “Foarte bine!” a spus. “Asta e prima realizare a unui luptãtor.” “Dacã acesta înseamnã progres, atunci eu vreau sã regresez.” “Dan, ia spune-mi, ce pãþeºti dacã te urci pe ºaua unui cal nãrãvaº, despre care crezi cã e îmblânzit?” “Te trânteºte la pãmânt – sau îþi dã dinþii jos.” “Viaþa, în felul ei nostim, þi-a dat dinþii jos de multe ori.” Nu puteam sã-l contrazic. “Dar atunci când ºtii cã acest cal este nãrãvaº, trebuie sã gãseºti o cale ca sã-i vii de hac.” “Eu gândesc cã am priceput, Socrate.” “Adicã vrei sã spui cã ai priceput cã gândeºti?” a zâmbit el. Am plecat cu instrucþiunile de a lãsa ca “realizarea mea sã se stabilizeze”, pentru vreo câteva zile. Mi-am dat silinþa. Conºtienþa mea crescuse în ultimele luni, dar în birou reveneam cu aceleaºi întrebãri: “Socrate, am realizat în sfârºit cât de mare este zgomotul minþii mele; calul meu este nãrãvaº – cum sã-l îmblânzesc? Cum sã reduc zgomotul ãsta? Ce pot sã fac?” S-a scãrpinat în creºtet. “Pãi, cred cã nu prea ai de ales, aºa cã va trebui sã-þi dezvolþi într-o mãsurã cât mai mare simþul umorului.” A început sã râdã în hohote, apoi a cãscat ºi s-a întins – dar nu aºa cum fac oamenii de obicei, cu braþele întinse în lateral, ci întocmai ca o pisicã. ªi-a arcuit spatele ºi se auzea cum coloana îi trosneºte crac-crac-crac-crac. “Socrate, ºtiai cã arãþi exact ca o pisicã atunci când te întinzi?” “Cred ºi eu,” a rãspuns cu nonºalanþã. “E o practicã bunã sã copiezi trãsãturile pozitive ale diverselor animale, aºa cum putem de asemenea sã imitãm calitãþile anumitor oameni. Eu, unul, admir pisica, fiindcã se miºcã la fel ca un luptãtor.” “Iar tu, dupã cum se vede, ai ales drept model tãntãlãul. A venit vremea sã-þi mai lãrgeºti repertoriul, nu crezi?” “Da, cam aºa ceva,” am rãspuns calm. Dar eram furios. M-am scuzat ºi am plecat acasã mai devreme, chiar dupã miezul nopþii; am dormit vreo cinci ore, pânã când m-a trezit ceasul deºteptãtor, apoi am fãcut cale-ntoarsã la benzinãrie. În acel moment am luat o hotãrâre secretã. N-am sã mai joc rolul de victimã, sau pe cineva faþã de care el sã se simtã superior. De-acum înainte eu aveam sã fiu vânãtorul ºi aveam sã-l hãituiesc. Mai era o orã pânã în zori, când urma sã iasã din turã. M-am ascuns în tufiºurile de la marginea campusului, din apropierea benzinãriei. Aveam de gând sã-l urmãresc, s-o gãsesc cumva pe Joy. Pândind de dupã frunziº, îi urmãream fiecare miºcare. Gândurile mi se potoliserã, înlocuite de o vigilenþã intensã. Singura mea dorinþã era sã aflu câte ceva despre viaþa lui în afara benzinãriei – un subiect despre care pãstra tãcerea întotdeauna. Acum aveam sã descopãr singur rãspunsurile. Îl fixam cu privirea ca o bufniþã. Vedeam, mai bine ca niciodatã, cât de ºlefuit era ºi de graþios. Spãla parbrizele fãrã sã facã nici o miºcare în plus, punea furtunul în rezervor ca un artist. Socrate a intrat în garaj, probabil sã lucreze la o maºinã. Începeam sã mã plictisesc. Cred cã am aþipit câteva minute, fiindcã atunci când m-am trezit cerul se luminase deja. Oh, nu – îl pierdusem! Apoi l-am vãzut din nou, terminându-ºi treburile dinainte de plecare. Inima mi s-a fãcut cât un purice, când l-am vãzut ieºind din bezinãrie, traversând strada ºi îndreptându-se direct spre locul în care eram eu – înþepenit, zgribulit, cu dureri de spate, dar bine ascuns. De data asta îmi doream ca Socrate “sã ocoleascã subiectul”, adicã tufa în care eram. M-am tupilat în frunziº ºi mi-am tras sufletul. I-am vãzut sandalele trecând, parcã plutind, cam la un metru de vizuina mea provizorie. Abia puteam sã-i aud paºii uºori. A luat-o pe o cãrare care se bifurca în dreapta. Am þâºnit din ascunzãtoare, cu grijã, ºi am început sã þopãi în urma lui, ca o veveriþã. Socrate ºi-a iuþit pasul pe neaºteptate. Abia reuºeam sã þin pasul cu el ºi aproape cã-l pierdusem, când i-am zãrit departe pãrul alb – intra în biblioteca “Doe”. “Ce cãuta el tocmai acolo?” mã gândeam. Þâþâind de curiozitate, m-am apropiat. Dupã ce am intrat pe uºa mare de stejar, am trecut în grabã pe lângã un grup de studenþi matinali, care se uitau dupã mine râzând. Nu i-am bãgat în seama, fiindcã tocmai dãdusem de urma prãzii, la capãtul coridorului. L-am vãzut cum o ia în dreapta ºi dispare. Am alergat la locul unde dispãruse. Nu era nici o greºealã. Intrase pe uºa aceea. Era toaleta pentru bãrbaþi ºi nu exista nici o altã ieºire. N-am îndrãznit sã intru. M-am oprit alãturi, lângã o cabinã de telefon. Au trecut zece minute; douãzeci de minute. Oare îmi scãpase printre degete? Vezica îmi trimtea semnale de urgenþã. Acum chiar trebuia sã intru – nu numai sã dau de Socrate, dar sã fac uz de facilitãþi. ªi de ce nu? Pânã la urmã ãsta era domeniul meu, nu al lui. Am sã-l fac sã-mi explice tot. ªi totuºi ar fi fost caraghios. Când am intrat în baie, n-am vãzut pe nimeni. Dupã ce am mi-am terminat treaba, am început sã cercetez mai cu atenþie. Altã uºã nu mai era, aºa cã ar fi trebuit sã fie încã acolo. Un tip a ieºit dintr-o cabinã ºi m-a vãzut cum mã aplecam sã mã uit pe sub uºi. S-a grãbit spre ieºire, ridicând din sprâncene ºi clãtinând din cap a nedumerire. “ªi acum sã ne-ntoarcem la oile noastre,” îmi ziceam. Mi-am aplecat capul, ca s-arunc o privire pe sub ultima uºã. Mai întâi am vãzut partea din spate a unor picioare încãlþate cu sandale, apoi în decor a apãrut figura lui Soc, cu capul în jos, zâmbind larg în colþul gurii. Era evident cã stãtea cu spatele la uºã, aplecat în faþã, cu capul între genunchi. Am sãrit ca ars, complet dezorientat. Nu aveam nici un motiv întemeiat pentru purtarea mea ciudatã din baie. Socrate a deschis uºa ºi a ieºit afarã cu fruntea sus, rãsuflând uºurat: “Eheee, cum poate omul sã se mai constipe când e vânat de un luptãtor ucenic!” Eu mã fãcusem stacojiu, în timp ce râsul lui rãsuna între pereþii de faianþã. Mi-o fãcuse din nou! Simþeam cum mi se lungesc urechile de necaz – aceeaºi poveste în care eu eram în pielea prostului. Clocoteam de ruºine ºi de indignare. Eram roºu la faþã de mânie. M-am uitat în oglindã ºi am vãzut cã în pãr aveam, prinsã dichisit, o fundã fistichie cu buline. Lucrurile începeau sã capete sens: zâmbetele ºi râsetele studenþilor pe lângã care treceam prin campus, privirea ciudatã pe care mi-a aruncat-o tipul de la baie… Foarte probabil cã Socrate mi-o prinsese în pãr în timp ce eu eram aþipit în tufiºuri. Foarte obosit dintr-odatã, m-am întors ºi m-am îndreptat cãtre uºã. Înainte sã închid uºa, l-am auzit pe Socrate spunând: “Asta a fost doar ca sã-þi amintesc cine este profesorul ºi cine este studentul.” În dupã-amiaza aceea m-am antrenat mai abitir, ca o furtunã dezlãnþuitã. N-am vorbit cu nimeni ºi, culmea, nici mie nu mi-a adresat cineva vreun cuvânt. M-am frãmântat în tãcere ºi am jurat cã voi face orice va fi nevoie ca sã-l conving pe Socrate cã sunt un luptãtor. Un coleg de echipã m-a oprit din drum ºi mi-a dat un plic. “Cineva a lãsat asta în biroul antrenorului. Este pentru tine, Dan. Vreun fan de-al tãu?” “Nu ºtiu. Mulþumesc, Herb.” Am ieºit afarã ºi am desfãcut plicul. Pe o bucatã de hârtie albã era scris: “Furia este mai puternicã decât frica, mai puternicã decât supãrarea. Spiritul tãu creºte. Eºti pregãtit pentru sabie – Socrate.”     3   Descãtuºarea În dimineaþa urmãtoare, ceaþa a învãluit Golful, acoperind soarele verii ºi rãcind aerul. M-am trezit târziu, mi-am fãcut niºte ceai ºi am mâncat un mãr. Am hotãrât sã mã relaxez înainte sã-mi încep activitãþile zilnice, aºa cã mi-am tras mai aproape televizorul portabil ºi mi-am luat niºte fursecuri într-un castronaº. Deschizând la un recital de operã, m-am cufundat dintr-odatã în problemele altcuiva. Pe mãsurã ce priveam, furat de acea dramã, m-am întins sã iau un fursec ºi-am descoperit cã nu mai era nici unul. Când le  mâncasem oare pe toate? Înaine de ora prânzului, am alergat în jurul terenului Edwards. Acolo l-am întâlnit pe Dwight, care lucra la Salonul de ªtiinþã Lawrence din Berkeley Hills. A trebuit sã-l întreb de douã ori cum îl cheamã, pentru cã “nu i-am reþinut numele” de prima datã; un alt semn care îmi arãta cât de slabã îmi era atenþia ºi cât de împrãºtiatã mintea. Dupã câteva ture, Dwight fãcea remarci asupra cerului senin ºi albastru. Eu eram atât de pierdut în gânduri, cã nici mãcar nu oservasem cerul. Apoi el s-a îndreptat spre dealuri – era alergãtor de maraton – iar eu m-am întors acasã, gândindu-mã la mintea mea – o activitate de auto-înfrângere, dacã asta se poate numi activitate. Am observat cã la gimnasticã îmi pãstram atenþia focalizatã cu mare precizie asupra fiecãrei acþiuni, dar când încetam sã mã avânt prin aer, în timpul exerciþiilor, gândurile începeau din nou sã-mi sufoce percepþia. În noaptea aceea m-am dus la benzinãrie devreme, sperând sã-i ies în întampinare lui Soc la începutul turei. Pânã atunci fãcusem tot ce mi-a stat în putinþã ca sã uit de incidentul petrecut cu o zi înainte la bibliotecã ºi eram gata sã ascult orice ar fi crezut Soc de cuviinþã sã-mi sugereze drept leac împotriva minþii mele hiperactive. Am aºteptat. A sosit miezul nopþii. Imediat dupã aceea a apãrut ºi Socrate. Tocmai se aºezase la birou, când eu am început sã strãnut ºi a trebuit sã-mi suflu nasul. Aveam o rãcealã uºoarã. Soc a pus ceainicul pe foc, iar eu am început cu o întrebare, dupã cum îmi era obiceiul. “Socrate, cum sã fac sã-mi opresc gândurile, mintea – altfel decât sã-mi dezvolt simþul umorului?” “Mai întâi trebuie sã înþelegi de unde îþi vin gândurile, cum se ivesc ºi în ce loc apar mai întâi. De exemplu, acum eºti rãcit; simptomele sale fizice îþi spun cã organismul tãu are nevoie sã-ºi recapete echilibrul, sã-ºi refacã legãtura cu lumina soarelui, cu aerul curat, cu mâncarea simplã; sã se relaxeze în mediul sãu ambiant.” “Ce au de-a face toate astea cu mintea mea?” “Totul. Gândurile împrãºtiate care te tulburã ºi te distrag sunt, de asemenea, niºte simptome, de ‘dis-funcþie’ în raport cu mediul înconjurãtor. Când mintea se împotriveºte vieþii, atunci încep sã-ºi facã apariþia gândurile. ªi, dacã ceva intrã cumva în conflict cu vreuna dintre convingerile tale, atunci se iscã mare harababurã. Gândul este o reacþie inconºtientã faþã de viaþã.” O maºinã a tras în staþie, cu un cuplu de bãtrânei înãuntru, îmbrãcaþi cuminte, înfipþi pe scaunele lor, ca doi stânjeni. “Vino cu mine,” mi-a poruncit Soc. ªi-a scos fâºul ºi tricoul sport de bumbac, dezvelindu-ºi pieptul ºi umerii cu muºchii tari, bine conturaþi, sub o piele netedã, translucidã. Ne-am dus în partea unde era ºoferul ºi le-am zâmbit celor doi, care fãcuserã ochii mari. “Cu ce vã pot ajuta, dragilor? Niºte benzinã ca sã vã încãrcaþi spiritele? Poate niºte ulei ca sã vã ungeþi treburile care încã mai scârþâie? Ce-aþi zice de o baterie nouã, ca sã vi se mai deschidã puþin pofta de viaþã?” Apoi le-a fãcut cu ochiul prieteneºte, rãmânând pe loc, zâmbind, în timp ce maºina demarase ºi se îndepãrta în vitezã. S-a scãrpinat dupã ureche, zicând: “Poate cã tocmai ºi-au adus aminte cã au uitat robinetul deschis acasã.” În timp ce ne relaxam în birou, sorbindu-ne ceaiul, Socrate mi-a explicat lecþia. “Ai vãzut cã bãrbatul ºi femeia de mai înainte au rãmas refractari unei situaþii care li se pãrea anormalã. Condiþionaþi de concepþiile ºi de fricile lor, n-au învãþat sã acþioneze cu spontaneitate. Aº fi putut sã le fac ziua mai frumoasã!” “Vezi tu, Dan, când opui rezistenþã faþã de ceea ce se petrece, mintea ta începe sã o ia la goanã; aceleaºi gânduri care te influenþeazã pe tine sunt de fapt gânduri create tot de tine.” “ªi mintea ta funcþioneazã altfel?” “Mintea mea este ca un eleºteu fãrã vãlurele. Pe de altã parte, mintea ta este plinã de valuri, deoarece tu te simþi separat, ºi adesea ameninþat, de ceea ce-þi apare în cale, neprevãzut, ca un musafir nepoftit. Mintea ta este precum un eleºteu în care cineva tocmai a aruncat un bolovan!” Ascultându-l, cu privirea fixatã în strãfundurile cãnii, am simþit o atingere uºoarã dupã urechi. Dintr-odatã, atenþia mi s-a intensificat; mi-am cufundat privirea din ce în ce mai adânc în canã, tot mai adânc… Eram sub apã, uitând-mã în sus. Era de-a dreptul ridicol! Doar nu cãzusem în cana de ceai! Aveam aripioare ºi branhii; ceva chiar era tulbure – intrasem cu-adevãrat la apã. Am dat din coadã ºi am înotat repede la fund, unde era liniºte ºi pace. Deodatã o piatrã uriaºã s-a prãbuºit în apã. Valurile provocate de ºoc m-au împins înapoi. Am dat iar din aripioare ºi am fugit de-acolo, sã-mi caut adãpost. M-am ascuns din nou, dupã tot ce gãseam mai liniºtit, acolo jos. Pe mãsurã ce trecea timpul, m-am obiºnuit cu pietricelele care cãdeau din când în când în apã, fãcând vãlurele. Oricum, pietroaiele mai mari mã fãceau încã sã tresar.   M-am trezit întins pe canapea, într-o lume plinã din nou de sunete ºi de uscãciune, uitându-mã în sus, cu ochii larg deschiºi, la Socrate, care zâmbea. “Socrate, a fost nemaipomenit!” “Te rog, fãrã poveºti cu peºti. Îmi pare bine cã ai avut un înot plãcut. ªi acum, îmi dai voie sã continui?” Dar n-a aºteptat nici un rãspuns. “Ai fost un peºtiºor foarte nervos, care se ferea de fiecare val mai mare. Mai târziu, te-ai obiºnuit cu vãlurelele, dar fãrã sã ai încã vreo idee de unde provin. Dupã cum vezi,” a continuat el, “peºtiºorului îi este necesar acest salt considerabil al conºtienþei, pentru ca sã-ºi poatã extinde viziunea dincolo de apa în care este scufundat – viziune care sã-i dezvãluie sursa de unde provin vãlurelele.” “Un astfel de salt al conºtienþei þi se va cere ºi þie. Când vei înþelege clar care este aceastã sursã, vei vedea cã vãlurele minþii tale n-au nimic de-a face cu tine; tu le vei privi doar, fãrã ataºament, nemaifiind constrâns sã reacþionezi în pripã, de fiecare datã când cade câte-o pietricicã. De îndatã ce-þi vei potoli gândurile, vei fi eliberat de agitaþia lumii. Aminteste-þi mereu – când eºti tulburat, lasã-þi gândurile în pace ºi ocupã-te de minte!” “Cum, Socrates?” “O întrebare destul-de-bunicicã!” a exclamat el. “Aºa cum ai învãþat din antrenamentul tãu fizic, salturile de gimnasticã – sau de conºtienþã – nu se pot realiza cât ai zice peºte; necesitã timp ºi practicã. Iar practica de a pãtrunde cu înþelegerea sursa propriilor vãlurele este meditaþia.” Cu acest anunþ important, s-a scuzat ºi s-a dus la baie. Acum venise momentul sã-i fac ºi eu lui o surprizã. Aºa cã am început sã zbier de pe canapea, ca sã mã poatã auzi din baie. “Sunt cu un pas înaintea ta, Socrate. M-am înscris la un grup de meditaþie, acum o sãptãmânã. M-am gândit cã trebuie sã fac ceva cu mintea asta demodatã a mea,” i-am explicat. “În fiecare searã am fost acolo câte o jumãtate de orã. Am început sã mã relaxez mai bine deja ºi sã-mi controlez gândurile cât de cât. N-ai observat cã am devenit mai calm? Soc, ia spune-mi, tu practici meditaþia? Dacã nu, aº putea sã-þi arãt ce-am învãþat.” Uºa de la baie s-a deschis brusc ºi Socrate s-a repezit la mine, scoþând un strigãt de luptã, din acela care-þi îngheaþã sângele-n vine, mânuind o sabie scânteietoare de samurai pe deasupra capului! N-am apucat sã fac vreo miºcare, cã sabia s-a îndreptat iute spre mine, spintecând aerul în tãcere, apoi s-a oprit la câþiva centimetri deasupra capului meu. M-am uitat în sus la sabia care atârna, apoi la Socrate. El îmi zâmbea, ca de obicei. “Da` ºtii cum sã-þi faci intrarea, nu glumã. Ai bãgat spaima-n mine,” am gâfâit eu. Lama s-a ridicat încet. Suspendatã deasupra capului meu, pãrea cã reflectã ºi intensificã toatã lumina din camerã. Strãlucea în ochii mei, fãcându-mã sã clipesc. Am decis sã nu scot o vorbã. Dar Socrate a îngenuncheat doar, în faþa mea, a aºezat sabia delicat între noi ºi, închizând ochii, a tras aer adânc în piept, rãmânând complet nemiºcat. L-am privit o vreme, întrebându-mã dacã nu cumva acest “tigru adormit” n-o sã se trezeascã ºi n-o sã sarã la mine, dacã aº fi miºcat. Au trecut zece minute, apoi douãzeci. Mi-am închipuit cã poate vroia sã meditez ºi eu, aºa cã am închis ochii ºi am rãmas aºa, jumãtate de orã. Apoi am deschis ochii ºi l-am vãzut în aceeaºi poziþie, ca un Buddha. Am început sã-mi pierd rãbdarea ºi m-am ridicat încet ca sã-mi iau niºte apã. În timp ce-mi umpleam cana, el a venit încet ºi ºi-a pus mâna pe umãrul meu. Mâna mi-a tremurat ºi am vãrsat apã pe pantofi. “Socrate, tare-aº vrea sã nu te mai furiºezi aºa pe lângã mine. N-ai putea sã faci ºi tu puþin zgomot?” A zâmbit ºi apoi mi-a spus: “Tãcerea este arta luptãtorului – iar meditaþia este sabia sa. Este principala armã pe care o vei folosi ca sã-þi faci loc prin hãþiºul iluziilor. Dar trebuie sã înþelegi urmãtorul lucru: tot ce poate face sabia depinde numai de dibãcia celui care-o mânuieºte. Tu încã nu ºtii cum sã foloseºti aceastã armã, aºa cã ea poate deveni o unealtã periculoasã, înºelãtoare, sau inutilã, în mâinile tale.” “Pentru început, meditaþia te poate ajuta sã te relaxezi. Îþi prezinþi ‘sabia’; le-o arãþi prietenilor cu mândrie. Strãlucirea acestei sãbii îi atrage pe mulþi dintre cei care mediteazã într-o iluzie ºi mai adâncã, pânã când ei ajung sã o abandoneze, pentru a porni în cãutarea unei alte ‘alternative de realizare interioarã’.” “Pe de alta parte, luptãtorul foloseºte sabia cu îndemânare ºi cu o profundã înþelegere. Cu ea el taie mintea fâºii, spintecând gândurile pentru a le dezvãlui lipsa lor de substanþã. Ascultã ºi ia aminte:   Alexandru cel Mare, mãrºãluind împreunã cu armata lui prin deºert, a întâlnit în cale douã funii groase împletite într-un nod gordian foarte complicat. Nimeni nu reuºise sã-l desfacã pânã când nu-i fusese adresatã aceastã provocare lui Alexandru. Fãrã sã ezite nici o clipã, a scos sabia, ºi, cu o lovitura puternicã, a tãiat nodul în douã. Un adevãrat luptãtor!”   “Aºa trebuie sã înveþi tu sã iei cu asalt nodurile minþii tale – cu sabia meditaþiei. Pânã într-o zi, când îþi vei fi transcens cu totul nevoia de a folosi vreo armã.” Chiar atunci, un minibus VW vechi, vopsit proaspãt în alb, cu un curcubeu pictat pe lateral, a intrat hodorogind în staþie. Înãuntru erau ºase persoane. Pe mãsurã ce ne-am apropiat, am observat cã erau douã femei ºi patru bãrbaþi, toþi îmbrãcaþi din cap pânã-n picioare cu uniforme albastre. I-am recunoscut ca fiind membrii unuia dintre numeroasele noi grupuri spirituale din zona golfului. Aceºti oameni, pãrând foarte afectaþi, fãceau abstracþie de prezenþa noastrã, ca ºi cum lumea noastrã i-ar fi contaminat în vreun fel. Socrate, bineînþeles, a acceptat provocarea, prefãcându-se imediat ºchiop ºi sâsâit. Schimonosindu-se de mama focului, era un Quasimodo perfect. “Hei, Jack,” s-a adresat el ºoferului, care avea cea mai lungã barbã pe care o vãzusem vreodatã, “Vrei bensinã sau se?” “Da, am vrea niºte benzinã,” a spus bãrbatul, cu o voce moale ca uleiul de salatã. “Socrate s-a uitat lung la cele douã femei aflate în spate ºi, lipindu-ºi capul de geam, a ºuºotit tare: “Hei, voi meditaþi?” A rostit asta ca ºi cum s-ar fi referit la vreo metodã neobiºnuitã de descãtuºare sexualã. “Da, meditãm,” a spus ºoferul, cu o superioritate cosmicã emanându-i din glas. “Acum ne pui ºi nouã niºte benzinã?” Soc mi-a fãcut semn sã umplu rezervorul, în timp ce el a gãsit cu cale sã apese pe fiecare buton de la bordul maºinii. “Ei, da` ºtii cã arãþi ca o fetiºcanã în rochia aia, mãi bãiatule – nu mã-nþelege greºit, chiar cã-i fainã. ªi de ce nu te bãrbiereºti? Ce-ai de ascuns dupã smocu` ãla?” În timp ce eu nu ºtiam cum sã mã fac mai mic, el îngroºa gluma ºi mai mult. “Hei,” i-a spus uneia dintre femei, “Ia spune-mi ºi mie, bãiatu’ ãsta e iubitu’ tãu?” ºi apoi, cãtre celãlat bãrbat de pe scaunul din faþã: “Ai fãcut-o vreodatã, sau o economiseºti, cum am citit eu în National Enquirer?” Si cu asta a pus capacul. În timp ce Socrate le numãra restul – cu o încetinealã de melc (pierdea ºirul ºi o lua de la capãt) – pe mine era gata sã mã pufneascã râsul, iar cei din maºinã erau verzi de mânie. ªoferul ºi-a înºfãcat restul ºi a demarat într-o manierã nu tocmai sfântã. În timp ce maºina se îndepãrta, Socrate a strigat dupã ei: “Meditaþia e bunã pentru voi. Continuaþi sã practicaþi!” Nici nu ne-am întors bine în birou, cã un Chevy mare a tras în staþie. Clinchetul clopoþelului de afarã a fost urmat de un claxon “uga uga”, ca de trompetã. Am ieºit afarã cu Socrate sã-l ajut. La volan era genul de “adolescent” de patruzeci de ani, îmbrãcat cu niºte haine þipãtoare de satin, cu o pãlãrie mare safari, cu pene. Era extrem de agitat ºi bãtea în continuu cu degetele în volan. Lângã el, clipind fandosit din genele false, în timp ce-ºi pudra nasul în oglinda retrovizoare, se afla o femeie de vârstã incertã. Nu ºtiu din ce motiv, oamenii ãºtia mã scoteau din sãrite. Arãtau ca niºte papiþoi. Aº fi vrut sã-i întreb: “De ce nu vã purtaþi dupã vârsta voastrã?” dar m-am uitat doar ºi am aºteptat. “Ei, omule, e vreun automat de þigãri pe-aici?” a întrebat ºoferul hiperactiv. Socrate s-a întrerupt din ce avea de fãcut ºi, cu un zâmbet cald, i-a rãspuns: “Nu, domnule, dar puteþi gãsi mai încolo un magazin non-stop.” Apoi s-a întors sã verifice uleiul, acordându-i toatã atenþia. Apoi i-a înmânat restul, ca ºi cum i-ar fi servit ceai împãratului. Dupa ce maºina a plecat în vitezã, am rãmas amândoi lângã pompa de benzinã, adulmecând aerul nopþii. “Cu oamenii aceºtia te-ai purtat cu mãnuºi, dar pe cãutãtorii noºtri spirituali, în uniforme albastre, i-ai fãcut cu ou ºi cu oþet, deºi, în mod evident, aveau un nivel mai ridicat de evoluþie. Care-i explicaþia?” Mi-a rãspuns imediat, simplu ºi direct: “Singurele nivele care ar trebui luate în considerare sunt al meu ºi al tãu,” a spus zâmbind generos. “Aceºti oameni au nevoie de blândeþe. Cãutãtorii spirituali au nevoie de altceva la care sã reflecteze.” “Eu de ce am nevoie?” m-am repezit. “De mai multã practicã,” a rãspuns el scurt. “Practica ta sãptãmânalã de meditaþie n-a fost de ajuns ca sã te ajute sã-þi pãstrezi calmul când m-am nãpustit asupra ta cu sabia; ºi nici pe prietenii noºtri în albastru nu i-a ajutat când i-am luat peste picior mai devreme.” “Hai sã-þi formulez altfel, ca sã înþelegi: O tumbã nu înseamnã totul în gimnasticã. Iar tehnica meditaþiei nu este totul pe calea luptãtorului. Dacã nu izbuteºti sã înþelegi în ansamblu acest lucru, ai putea sã te înºeli, practicând doar tumbe – sau doar meditaþie – toatã viaþa, lipsindu-te de toate beneficiile antrenamentului.” “Ca sã ºtii exact în ce punct te afli, ai nevoie de o hartã specialã, care sã cuprindã tot terenul pe care-l ai de explorat. Apoi îþi vei da singur seama care sunt atât foloasele – cât ºi limitele – practicãrii meditaþiei. ªi, te-ntreb eu, de unde poþi face rost de o hartã bunã?” “De la staþia de benzinã, bine-nþeles!” “Prea bine, stimate domn, poftiþi în birou ºi am sã vã ofer exact harta de care aveþi nevoie.” Am intrat râzand amândoi, pe uºa dinspre garaj. Eu m-am trântit pe canapea, Socrate s-a aºezat foarte silenþios pe scaunul sãu masiv de pluº. M-a scrutat cu privirea un minut întreg. “Uh-oh”, murmuram printre dinþi. “Cred cã pune ceva la cale,” ma gândeam. “Problema este,” a oftat el în cele din urmã, “cã nu prea pot sã-þi descriu terenul acesta, cel puþin nu în atât de multe… cuvinte.” S-a ridicat ºi s-a îndreptat spre mine cu o sclipire în ochi, care mã anunþa cã era cazul sã-mi fac bagajele – plecam în excursie.   Pentru o clipã, am simþit cã, de undeva de sus, din spaþiu, mã expansionam cu viteza luminii, umflându-mã ca un balon, explodând pânã la marginile cele mai îndepãrtate ale existenþei, pânã când am devenit universul întreg. Nu rãmãsesem separat de nimic. Devenisem totul. Eram Conºtiinþa, recunoscându-se pe sine; eram purã luminã, din care era constituitã întreaga materie, dupã cum descoperiserã fizicienii, ºi pe care poeþii o defineau drept iubire. Eram unul ºi eram totul, dând strãlucire tuturor lumilor. În acel moment, eternul, necunoscutul cel greu de pãtruns, mi s-au revelat cu o certitudine indescriptibilã. Într-o fracþiune de secundã am revenit în forma mea muritoare, plutind printre stele. Am vãzut o prismã uriaºã, în formã de inimã, faþã de care orice galaxie pãrea piticã. Aceasta rãsfrângea lumina conºtiinþei pure într-o explozie de culori radiante, scânteind frânturi din fiecare nuanþã a curcubeului, care se revãrsau în cosmos. Corpul meu a devenit o prismã radiantã, emanând raze de luminã multicolorã pretutindeni. ªi dintr-odatã am avut revelaþia faptului cã menirea cea mai importantã a corpului uman este sã devinã un canal pur pentru aceastã luminã – pentru ca strãlucirea ei sã dizolve toate obstacolele, toate nodurile, toata împotrivirea. Am simþit lumina difractându-se prin toate sistemele corpului meu. Apoi am realizat cã, de fapt, conºtienþa – trezirea spiritualã – este modul în care fiinþa umana experimenteazã lumina conºtiinþei. Am învãþat astfel ce înseamnã atenþia – este procesul de canalizare, la voinþã, a conºtienþei. Mi-am simþit corpul din nou, ca pe un vas gol. M-am uitat la picioarele mele; erau umplute cu o luminã caldã, radiantã, topindu-se în strãlucirea ei. M-am uitat la mâinile mele, cu acelaºi rezultat. Mi-am focalizat atenþia asupra fiecãrei pãrþi a corpului, pânã când am devenit din nou întreaga luminã. În final, am realizat procesul autentic de meditaþie – expansionarea conºtienþei, direcþionarea atenþiei, pânã la abandonarea ultimã în Lumina Conºtiinþei. O luminã a scãpãrat în întuneric. M-am trezit ºi l-am vãzut pe Socrate fluturându-mi o lanternã prin faþa ochilor. “Panã de curent,” a spus, dezvelindu-ºi dinþii în lumina lanternei, arãtând ca un bostan scobit, luminat pe dinãuntru. “Ei, acum þi-e mai clar?” a întrebat, ca ºi cum tocmai aº fi învãþat cum funcþioneazã becul, ºi nu ca ºi cum tocmai aº fi vãzut sufletul universului. Abia puteam sã vorbesc. “Socrate, îþi datorez mai mult decât aº putea plãti vreodatã. Acum înþeleg totul ºi ºtiu ce am de fãcut. Nu cred c-o sã mai fie nevoie sã te vizitez.” Eram întristat cã absolvisem. Simþeam cã-mi va lipsi. S-a uitat la mine cu o expresie uluitã, apoi a început sã râdã în hohote, mai tare decât îl auzisem vreodatã. Râdea din toþi rãrunchii, zguduindu-se; îi curgeau ºi lacrimile. Dupã ce s-a mai potolit, mi-a explicat de ce a râs aºa. “Nu prea ai absolvit încã, bãiete; munca ta abia a început. Uitã-te la tine. Fundamental, eºti la fel ca atunci când ai nimerit pe aici, cu luni în urmã. Ceea ce ai vãzut n-a fost decât o viziune, nu o experienþã concludentã. Va pãli ºi ea într-un ungher de memorie, dar chiar ºi aºa, îþi va servi drept bazã pentru practica ta. Acum relaxeazã-te ºi nu te mai purta aºa de serios!” S-a aºezat, la fel de piºicher ºi de înþelept ca-ntotdeauna. “Vezi tu,” a spus el vesel, “aceste mici cãlãtorii mã scutesc de niºte explicaþii dificile pe care ar trebui sã þi le dau, ca sã te luminez.” ªi chiar atunci lumina s-a aprins din nou ºi am râs amândoi. A scos din frigider niºte portocale, pe care a început sã le stoarcã, sã facã un suc, în timp ce a continuat: “Dacã chiar vrei sã ºtii, ºi tu îmi faci mie un serviciu. ªi eu sunt ‘înþepenit’ într-un loc din timp ºi spaþiu ºi am de plãtit ºi eu un fel de datorie. O mare parte din mine este legatã de progresul tãu. Pentru a te învãþa,” a spus el, aruncând cojile de portocalã peste umãr, fãrã sã se uite, în coºul de gunoi (nimerind de fiecare datã), “a trebuit sã pun, literalmente, o parte din mine în tine. O investiþie bunicicã, te asigur. Aºa cã e vorba de efort de echipã pânã la capãt.” A terminat de fãcut sucul ºi mi-a dat un pahar. “Un toast atunci,” am spus eu, “pentru un parteneriat de succes.” “S-a fãcut,” a zâmbit. “Spune-mi mai multe despre aceastã datorie. Faþã de cine o ai?” “Hai sã spunem cã asta face parte din Regulile Casei.” “Aiurea, ãsta nu-i un rãspuns.” “Aiurea sau nu, trebuie totuºi sã þin cont de un set special de reguli în afacerile mele.” Apoi a scos o carte de vizitã micuþã. Arãta destul de obiºnuit, pânã când am observat cã avea o oarecare strãlucire. Pe ea era scris, cu litere reliefate: Luptãtor, S.A. Socrate, Propietar. Specializat în: Paradox, Umor ºi Schimbare   “Pãstreaz-o în siguranþã, s-ar putea sã-þi fie de folos. Când ai nevoie de mine – când ai cu adevãrat nevoie de mine – doar þine-o în mâini ºi cheamã-mã. Am sã fiu acolo, într-un fel sau altul.” Am pus cartea de vizitã cu grijã în portofel. “Am s-o pãstrez în siguranþã, Socrate. Poþi sã contezi pe asta. Uh, dacã tot veni vorba, n-ai cumva vreo carte de vizitã din asta cu adresa lui Joy pe ea?” Nu m-a bãgat în seamã. Am tãcut amândoi, între timp Socrate a început sã pregãteascã o salatã din acelea crocante, cum ºtia el. Atunci mi-a venit sã-l întreb ceva. “Socrate, cum sã fac? Cum sã mã deschid cãtre aceasta luminã a conºtienþei?” “Pãi,” m-a întrebat el, rãspunzând la întrebare cu o întrebare, “ce faci atunci când vrei sã vezi ceva?” Am râs. “Mã uit! Aha, vrei sã spui meditaþie, nu-i aºa?” “Mda!” a rãspuns. “ªi ãsta este tot miezul,” a spus, terminând de tãiat legumele. “Sunt douã procese simultane: Unul este pãtrunderea mentalã (introspecþia) – atenþia controlatã la voinþã, canalizarea conºtienþei pentru a focaliza cu exactitate ceea ce vrei sã priveºti. Celãlalt proces este abandonarea – renunþarea la toate gândurile care apar. Aceasta este meditaþia autenticã; în acest mod te descotoroseºti de povara minþii.” “ªi uite, s-a nimerit sã am o poveste care îþi ilustreazã toate acestea: Un învãþãcel într-ale meditaþiei era aºezat, în tãcere adâncã, împreunã cu un mic grup de practicanþi. Îngrozit de o viziune cumplitã pe care o avea, cu sânge, moarte ºi demoni, s-a ridicat, s-a dus la învãþãtor ºi i-a ºoptit: ‘Roshi, tocmai am avut niºte viziuni groaznice!’ ‘Lasã-le,’ a spus învãþãtorul sãu. Dupa câteva zile, învãþãcelul savura niºte fantezii erotice, apoi a avut niºte revelaþii despre sensul vieþii, cu îngeri ºi decoraþii cosmice – tot tacâmul. ‘Lasã-le,’ i-a spus învãþãtorul, din spatele sãu, pocnindu-l cu un bãþ.”   Am râs de poveste ºi i-am spus: “ªtii, Soc, mã gândeam cã…” Socrate m-a pocnit în cap cu un morcov, spunând “Lasã-le!” Am început sã mâncãm. Eu am tãbãrât cu furculiþa în farfurie; el lua câte-o bucãþicã, cu beþiºoarele lui de lemn, respirând încet în timp ce mesteca. Nu lua niciodatã altã bucatã, pânã când nu termina complet cu prima, ca ºi cum fiecare îmbucãturã era o micã porþie în sine. Îi admiram oarecum felul în care mânca, în timp ce eu înfulecam de zor. Am terminat primul, bineînþeles, apoi m-am rezemat de spãtar ºi am declarat: “Acum cred cã sunt gata sã fac o încercare de meditaþie adevaratã.” “A, da,” ºi ºi-a pus beþiºoarele deoparte. “‘Cucerirea minþii’. Mãcar de-ai fi interesat.” “Sunt interesat! Vreau sã obþin conºtienþã de sine. De asta sunt aici.” “Tu vrei imagine de sine, nu conºtienþã de sine. Eºti aici pentru cã nu ai alte variante mai bune.” “Dar vreau sã scap de mintea asta zgomotoasã,” am protestat. “Asta e cea mai mare iluzie a ta dintre toate, Dan. Eºti ca un om care refuzã sã poarte ochelari, încãpãþânându-se sã afirme ca ‘ziarele nu se mai tipãresc la fel de clar ca înainte.” “Greºit,” am spus, clãtinând din cap. “Nu mã aºtept sã vezi încã adevãrul în toate astea, dar ai nevoie sã-l auzi.” “Ce vrei sã insinuezi?” Am întrebat nerãbdãtor, cu atenþia împrãºtiatã. “Uite care-i concluzia,” a spus Socrate, cu o voce fermã, care mi-a captat atenþia. “Tu te identifici cu credinþele ºi cu gândurile tale mãrunte, sâcâitoare, care te tulburã pânã în strãfunduri; tu crezi cã eºti gândurile tale.” “Aiurea!” “Iluziile tale încãpãþânate sunt ca o corabie care se scufundã, bãiete. Îþi recomand sã renunþi la ele, cât încã mai este timp.” Mi-am înãbuºit furia, care creºtea. “De unde ºtii tu cum mã ‘identific’ eu cu mintea?” “O.K.,” a oftat el. “Am sã-þi dovedesc: ce vrei sã spui atunci când afirmi cã: ‘Mã duc acasã’? Nu presupui, în mod logic, cã eºti separat de casa la care te duci?” “Da, bine-nþeles! ªi ce dacã?” Neluând în seama spusele mele, a întrebat iar: “Ce vrei sã spui când afirmi cã: ‘Mã doare corpul azi’? Cine este acel ‘Eu’, care este separat de corp, ºi vorbeºte despre el ca despre o posesiune?” Am râs, desigur. “Semantica, Socrate. Trebuie sã spui ceva.” “Foarte adevãrat, dar convenþiile limbajului ne reveleazã felul în care noi vedem lumea. Tu de fapt acþionezi ca ºi cum ai fi ‘mintea’ sau ceva subtil din interiorul corpului.” “De ce-aº vrea sã fac asta?” “Pentru cã frica ta cea mai mare este frica de moarte ºi cea mai profundã dorinþã este supravieþuirea. Îl vrei pe Totdeauna, îþi doreºti Eternitatea. În contractul pe care-l ai cu mortalitatea, tu îþi gãseºti drept clauzã salvatoare credinþa ta înºelãtoare cã tu eºti aceastã ‘minte’ sau ‘spirit’ sau ‘suflet’. Poate cã, fiind ‘minte’, ai putea sã te desprinzi de corp, atunci când moare, hmm? “E o idee,” am zâmbit. “Chiar aºa ºi este, Dan, o idee, un gând, care nu e mai real decât umbra unei umbre. Iatã care este adevãrul: conºtiinþa nu se aflã în corp; mai bine spus, corpul se aflã în conºtiinþã. ªi acea conºtiinþã eºti tu, nu mintea care te bântuie ca o fantomã. Eºti corpul, dar eºti de asemenea ºi orice altceva. Aceasta este ceea ce þi-a revelat acea viziune. Numai mintea este înºelãtoare, ameninþatã de schimbare. Aºa încât, dacã te relaxezi doar în corpul tãu, fãcând abstracþie de minte, ai putea fi fericit, mulþumit ºi liber, fãrã sã simþi nici o separare. Nemurirea îþi aparþine deja, dar nu în felul în care îþi imaginezi sau în care speri tu. Ai fost nemuritor chiar dinainte sã te naºti ºi vei rãmâne aºa multã vreme dupã ce acest corp se va dizolva. Corpul este conºtiinþa; el este nemuritor. Se schimbã doar. Mintea – adicã toate credinþele, trecutul ºi identitatea ta – este singura muritoare; aºa cã, cine are nevoie de ea?” Socrate a încheiat, relaxându-se pe scaunul sãu. “Socrate,” am spus. “Nu sunt sigur cã am asimilat chiar totul.” “Bine-nþeles cã nu!” a râs el. “În orice caz, cuvintele nu conteazã mare lucru, dacã nu realizezi adevãrul prin tine însuþi. Doar atunci vei fi în sfârºit liber ºi te vei lãsa în voie în braþele eternitãþii.” “Sunã destul de bine.” A râs. “Da, aº zice cã ‘destul de bine’. Însã asta n-a fost decât piatra de temelie pentru ceea urmeazã.” “Socrate, dacã eu nu sunt gândurile mele, atunci ce sunt eu?” S-a uitat la mine ca ºi cum tocmai mi-ar fi explicat cã unu ºi cu unu fac doi, apoi l-am întrebat: “Da, dar ce este unu ºi cu unu?”. Atunci s-a dus ºi a luat o ceapã din frigider ºi mi-a îndesat-o în palmã. “Decojeºte-o, foaie cu foaie,” mi-a poruncit. Am început s-o decojesc. “Ce gãseºti?” “Încã o foaie.” “Continuã.” Am mai decojit câteva foi. “Sunt doar foi, Soc.” “Continuã sã decojeºti pânã când nu mai sunt foi. Ce rãmâne?” “Nu mai rãmâne nimic.” “Mai rãmâne ceva, totuºi.” “Ce anume?” “Universul. Gândeºte-te la asta în drum spre casã.” M-am uitat pe fereastrã; aproape cã se lumina de ziuã. Am revenit în noaptea urmãtoare, dupã o ºedinþã mediocrã de meditaþie, cu mintea încã ticsitã de întrebãri. Nu era prea multã treabã de fãcut în acea searã devreme, aºa cã ne-am aºezat confortabil, sorbind ceai de mentã, iar eu i-am povestit despre meditaþia mea cam ºleampãtã. “Da, atenþia ta este încã împrãºtiatã. Hai sã-þi spun o poveste:   Un discipol Zen l-a întrebat odatã pe roshi-ul sãu care este cel mai important element în Zen. Roshi i-a rãspuns: “Atenþia.” “Da, îþi mulþumesc”, a replicat discipolul. “Dar poþi sã-mi spui care este al doilea element important?” Iar roshi a rãspuns: “Atenþia.” Nedumerit, m-am uitat la Soc, aºteptând continuarea. “ªi-am încãlecat pe-o ºa,” a spus el. M-am ridicat sã iau niºte apã ºi Socrate m-a întrebat: “Eºti foarte atent la felul în care te ridici?” “Uh, da,” am rãspuns, deloc sigur cã eram într-adevãr atent. M-am îndreptat cãtre distribuitorul de apã. “Eºti foarte atent la felul în care mergi?” a întrebat. “Da, sunt,” am rãspuns, începând sã mã prind în joc. “Eºti foarte atent la felul în care vorbeºti?” “Pãi, cred cã da,” am spus, ascultându-mi vocea. Începeam sã-mi pierd rãbdarea. “Eºti atent la felul în care gândeºti?” a întrebat el. “Socrate, mai scuteºte-mã – fac tot ce pot!” S-a aplecat înspre mine: “‘Tot ce pot’ ãsta al tãu nu e de-ajuns! Intensitatea atenþiei tale trebuie sã ardã. Dacã te învârteºti aiurea în jurul saltelei de gimnasticã, n-o sã ajungi niciodatã campion; la fel, dacã stai cu ochii închiºi ºi îþi laºi atenþia sã zburde, n-o sã-þi trezeºti astfel conºtienþa. Beneficiile pe care le obþii sunt pe mãsura intensitãþii practicii tale. Iatã o poveste: Eram într-o mãnãstire, unde mã frãmântam zi dupa zi, cãutând rãspunsul la un koan, o ghicitoare pe care maestrul meu mi-o dãduse, pentru a-mi impulsiona mintea sã-ºi vadã adevãrata naturã. Nu izbuteam s-o dezleg. De fiecare datã când mã duceam la roshi, n-aveam nici un rãspuns sã-i ofer. Eram un discipol greoi ºi începeam sã mã descurajez. El mi-a spus sã continui sã lucrez la koan-ul meu încã o lunã. “Pânã atunci cu siguranþã,” mã încuraja el, “ai s-o dezlegi”. A trecut o lunã, iar eu am fãcut tot ce mi-a stat în putinþã. Însã koan-ul rãmânea un mister. “Mai acordã-i o sãptãmânã, mai cu foc în inimã!” mi-a spus. Zi ºi noapte am simþit koan-ul arzând, dar tot nu puteam sã-i pãtrund tâlcul. Atunci roshi-ul mi-a spus: “Încã o zi, cu tot spiritul tãu.” Dar la sfârºitul zilei eram extenuat. I-am spus: “Maestre, n-are rost – o lunã, o sãptãmânã, o zi – nu pot sã dezleg ghicitoarea.” Maestrul m-a privit îndelung. “Mai meditezã încã o orã,” a spus. “Dacã n-ai sã afli rãspunsul pânã atunci, va trebui sã te sinucizi.”   “De ce trebuie luptãtorul sã se-aºeze într-un colþ ºi sã mediteze? Am crezut cã asta e o cale a acþiunii.” “Meditaþia este acþiunea inacþiunii; într-un fel, ai dreptate când afirmi despre calea luptãtorului cã este mai dinamicã. În esenþã, vei învãþa sã meditezi fiecare acþiune pe care o îndeplineºti. Chiar de la început, a te aºeza în poziþie de meditaþie þine de o întreagã ceremonie, un interval de timp special acordat pentru a mãri intensitatea practicii. Trebuie sã stãpâneºti acest ritual înainte de a-l introduce în mod corect în viaþa de zi cu zi.” “Ca profesor, am sã utilizez orice metodã sau artificiu pe care le cunosc pentru a-þi stimula interesul ºi pentru a te ajuta sã perseverezi în practica ta de-acum înainte. Dacã aº fi venit la tine hodoronc-tronc ºi þi-aº fi spus care este secretul fericirii, nici mãcar nu m-ai fi auzit. Tu ai nevoie de cineva care sã te fascineze, care sã te ia cu biniºorul, sau sã sarã pe acoperiºuri, ca sã devii cât de cât interesat.” “Ei bine, sunt gata sã mã joc, pentru puþin timp, dar vine o vreme când fiecare luptãtor trebuie sã paºeascã singur pe cale. Deocamdatã voi face ceea ce este necesar ca sã te menþin aici, ca sã înveþi aceastã cale.” Mã simþeam manipulat ºi furios. “Carevasãzicã pot sã îmbãtrânesc aºteptând aici, în benzinãria asta, ca tine, doar doar o sã dea buzna vreun amãrât de student?” Dar mi-a pãrut rãu de remarca mea, de îndatã ce mi-a scãpat. Socrate, deloc tulburat, a zâmbit ºi mi-a vorbit cu blândeþe: “Nu confunda locul acesta, nici pe profesorul tãu, Dan. Lucrurile ºi oamenii nu sunt întotdeauna ceea ce par. Eu sunt definit de univers, nu de staþia asta. În ceea ce priveºte felul în care vezi tu lucrurile – de ce-ai rãmâne, ce-ai avea de câºtigat? – oare nu este evident? Eu, unul, sunt complet fericit, dupã cum vezi. Tu eºti?” O maºinã a tras în staþie, cu radiatorul pufãind nori de abur. “Vino,” a spus Soc. “Aceastã maºinã suferã ºi noi am putea sã ne ocupãm de ea ºi s-o scoatem din bucluc.” Am mers amândoi la maºina hodorogitã, al cãrei radiator fierbea ºi al cãrei stãpân clocotea ºi el de furie. “Ce v-a luat aºa de mult? N-am timp sã aºtept aici toatã noaptea, fir-ar sã fie!” Socrate l-a privit doar, cu compasiune plinã de iubire. “Hai sã vedem dacã vã putem ajuta, domnule, sã sperãm cã nu-i decât un fleac.” L-a rugat pe ºofer sã ducã maºina în garaj, apoi a acoperit radiatorul ºi a descoperit crãpãtura. În câteva minute a sudat gaura, dar i-a spus ºoferului cã tot va avea nevoie de un radiator nou, cât mai curând. “Totul moare ºi trebuie sã fie schimbat, chiar ºi radiatoarele,” mi-a fãcut el cu ochiul. De îndatã ce bãrbatul a plecat, am înþeles adevãrul spuselor lui Soc. El era într-adevãr complet fericit! Nimic nu pãrea sã-i afecteze dispoziþia fericitã. De când îl cunosc, el s-a comportat ca un om supãrat, trist, amabil, aspru, hazliu ºi chiar îngrijorat. Dar întotdeauna, în ochii lui licãrea fericirea, chiar ºi atunci când îl podideau lacrimile. M-am gândit la Socrate în drum spre casã, urmãrindu-mi umbra crescând ºi micºorându-se, pe mãsurã ce treceam pe sub fiecare stâlp de iluminat. Am dat cu piciorul într-o piatrã, pe întuneric, în timp ce mã apropiam de casã, mergând încet pe aleea din spate, spre micul meu garaj improvizat sub crengile unui nuc. Mai erau doar câteva ore pânã la rãsãrit. M-am întins în pat, dar nu puteam sã adorm. Mã întrebam dacã aº putea sã-i descopãr secretul fericirii. În momentul acela mi se pãrea chiar mai important decât sãritul pe acoperiºuri. Atunci mi-am amintit de cartea de vizitã pe care mi-o dãduse. Am sãrit din pat ºi am aprins lumina. Mi-am luat portofelul ºi am scos cardul. Inima începea sã-mi batã cu putere. Socrate mi-a spus cã dacã vreodatã voi avea cu-adevãrat nevoie de el sã þin cardul în mâini ºi sã-l chem. Ei bine, acum aveam de gând sã-l testez. Am rãmas în picioare pentru o clipã, înfiorat; începeau sã-mi tremure genunchii. Am luat cardul sclipitor în mâini ºi l-am chemat: “Socrate, vino, Socrate. Dan te cheamã.” Mã simþeam ca un nebun de legat, stând acolo, în picioare, la ora 4:55 dimineaþã, þinând în mânã un card sclipitor, vorbind la pereþi. Nu s-a petrecut nimic. Am aruncat-o cât colo, pe dulap, a lehamite. ªi chiar atunci lumina s-a stins. “Ce!?” am zbierat, în timp ce mã învârteam prin casã, ca sã-mi dau seama dacã era cumva acolo. ªi, exact ca în filmele clasice, am fãcut un pas înapoi, m-am împiedicat de scaun, m-am rãsturnat peste marginea patului, apoi am cãzut împrãºtiat pe podea. Apoi s-a aprins lumina. Dacã cineva ar fi putut sã mã audã, acea persoanã ar fi presupus cã eram vreun student care avea probleme cu studiul limbii grece antice. Altfel, de ce aº fi zbierat la ora 5:02 dimineaþa: “Fir-ar sã fie, Socrate!” N-am aflat niciodatã dacã pana de curent fusese o coincidenþã sau nu. Socrate nu mi-a spus decât cã va veni; nu mi-a spus cum. Când am luat cardul, cu mare sfialã, ca sã-l pun înapoi în portofel, am constatat cã se schimbase. Dedesubtul ultimelor rânduri: “Paradox, Umor ºi Scimbare,” apãruserã douã cuvinte cu litere îngroºate: “Doar urgenþe!” Râzând, am adormit într-o clipitã. Au început antrenamentele de varã. Era plãcut sã vãd din nou feþe cunoscute. Herb îºi lãsase barbã; Rick ºi Sid aveau grijã sã prindã bronzul arãmiu de varã ºi arãtau mai supli ºi mai puternici ca niciodatã. Îmi doream atât de mult sã le împãrtãºesc viaþa mea ºi lecþiile pe care le învãþam ºi colegilor mei, dar tot nu ºtiam de unde sã încep. Apoi mi-am amintit de cartea de vizitã pe care mi-o dãduse Soc. Înainte sã înceapã încãlzirea l-am chemat pe Rick la mine. “Hei, Rick, hai sã-þi arãt ceva.” De îndatã ce a vãzut cardul strãlucitor ºi ‘specializãrile’ lui Soc, mi-am închipuit cã ar fi vrut sã ºtie mai multe; poate cã toþi ar fi vrut. Dupã o pauzã dramaticã, am tras cardul ºi i l-am vârât sub nas. “Uite-te la asta; vezi, cam ciudat, nu? Tipul ãsta e un profesor de-al meu.” Rick s-a uitat la card, l-a întors pe partea cealaltã, apoi ºi-a ridicat privirea din nou spre mine, cu faþa albã ca ºi acesta. “E o glumã? Nu m-am prins, Dan.” M-am uitat ºi eu la card, l-am întors pe partea cealaltã. “Uh,” am mormãit eu, înghesuind bucata de hârtie înapoi în portofel, “a fost doar o greºealã, Rick. Hai sã ne facem încãlzirea.” Am oftat în sinea mea. ªi cu asta reputaþia mea de excentric al echipei era asiguratã. “Auzi, Socrate,” mã gândeam eu, “ce truc ieftin – cernealã simpaticã!” În noaptea aceea am intrat în birou þinând cardul în mânã. I l-am aruncat pe masã. “Tare-aº vrea sã încetezi sã mai joci astfel de feste pe pielea mea. M-am sãturat sã par un idiot.” M-a privit cu compasiune. “Oh? Iar ai pãrut un idiot?” “Haide, Socrate. Te rog – vrei sã încetezi odatã cu asta?” “Sã încetez cu ce?” “Cu ºiretlicul cu cerneala simpaticã.” Dar n-am terminat bine de vorbit, cã, de pe birou, am zãrit cu coada ochiului o strãlucire uºoarã: Luptãtor, S.A. Socrate, Proprietar. Specializat în: Paradox, Umor ºi Schimbare. Doar urgenþe!   “Nu înþeleg,” am murmurat eu. “Cardul ãsta se schimbã?” “Totul se schimbã,” a venit replica lui. “Da, ºtiu, dar scrisul poate sã disparã ºi sã aparã din nou?” “Totul dispare ºi apare din nou.” “Socrate, când i-am arãtat-o lui Rick, nu era scris nimic pe ea.” “Regulile Casei, mai þii minte?” a ridicat el din umeri, zâmbind. “Nu m-ajuþi câtuºi de puþin sã-nþeleg; aº vrea sã ºtiu cum…” “Lasã sã treacã,” a spus, “Lasã sã treacã.” Vara a trecut repede, cu antrenamente intensive ºi cu nopþi petrecute pânã târziu în compania lui Socrate. Jumãtate din timp îl petreceam practicând meditaþia, iar jumãtatea cealaltã lucram în garaj sau ne relaxam la un ceai. În astfel de momente îl întrebam despre Joy; tânjeam s-o mai vãd. Dar Socrate nu-mi spunea nimic. Pe mãsurã ce vacanþa se apropia de sfârºit, mintea îmi zbura la cursurile care urmau sã înceapã. Am hotãrât sã iau avionul pânã în Los Angeles, ca sã-mi vizitez pãrinþii, o sãptãmânã. Mi-aº fi lãsat Valiant-ul aici, în garaj ºi mi-aº fi cumpãrat o motocicletã din L.A., apoi m-aº fi întors cu ea pe coastã. Treceam într-o zi pe Bulevardul Telegraph, sã fac niºte cumpãrãturi, ºi tocmai ieºisem dintr-o farmacie, cu pastã de dinþi în mânã, când un tânãr deºirat a venit la mine, atât de aproape, încât puteam sã-i simt mirosul îmbâcsit de alcool ºi de transpiraþie. “N-ai cumva niºte mãrunt?” m-a întrebat, fãrã sã se uite la mine. “Nu, îmi pare rãu,” am spus, nepãrându-mi rãu deloc. Îndepãrtându-mã, mã gândeam: “Ia-þi o slujbã.” Apoi au început sã mã nãpãdeascã remuºcãrile; îl refuzasem pe un biet cerºetor fãrã nici un ºfanþ. Apoi s-au ivit gândurile de furie. “N-ar trebui sã se lege aºa de oameni!” Eram pe la jumãtatea drumului spre casã, când mi-am dat seama de tot zgomotul mental, pe frecvenþa cãruia mã acordasem, ºi de toatã tensiunea pe care o producea – doar pentru cã un amãrât îmi ceruse niºte bani, iar eu l-am refuzat. Dar într-o clipã am renunþat la toate gândurile. Rãsuflând uºurat, am tras adânc aer în piept, m-am scuturat de toata tensiunea ºi mi-am îndreptat atenþia cãtre acea zi frumoasã. În noaptea aceea, la benzinãrie, i-am spus noutãþile lui Socrate. “Soc, în câteva zile am sã iau avionul spre L.A., ca sã-i vizitez pe ai mei. Am de gând sã-mi cumpãr o motocicletã cât voi fi acolo. Iar în dupa amiaza asta tocmai am aflat cã Federaþia de Gimnasticã a Statelor Unite ne va trimite pe mine ºi pe Sid în Lubiana, Iugoslavia, ca sã urmãrim Campionatele Mondiale de Gimnasticã. Amândoi suntem consideraþi niºte potenþiali olimpici, aºa cã vor sã ne punã în temã. Ce zici de asta?” Spre surprinderea mea, Socrate s-a încruntat doar, spunând: “Ce-o fi, o fi.” Am decis sã nu iau în seama asta ºi m-am îndreptat spre uºã. “Bine, Soc. La revedere! Ne vedem peste câteva sãptãmâni.” “Ne vedem peste câteva ore,” a rãspuns el. “Vino sã ne întâlnim la fântâna Ludwig, la amiazã.” “O.K.!” i-am rãspuns, întrebându-mã ce poate fi. Apoi i-am zis noapte bunã. Am dormit ºase ore, apoi am alergat la fântânã, care era chiar în faþa Uniunii Studenþeºti. Fântâna lui Ludwig fusese denumitã astfel dupã numele unui câine care obiºnuia sã se aciueze pe-acolo. Câþiva câini se zbenguiau, stropindu-se, ca sã se rãcoreasca pe cãldura acelui august fierbinte; câþiva copii se bãlãceau în apa micã. Exact în clipa în care faimosul orologiu din turnul Berkley a început sã batã orele douãsprezece, i-am vãzut umbra lui Soc, la picioarele mele. Eram încã puþin somnoros. “Hai sã mergem,” a spus. Ne-am plimbat prin campus, pe lângã Sproul Hall, prin spatele ªcolii de Optometrie ºi al Spitalului Cowell, apoi în sus, spre stadionul de fotbal, pânã la dealurile Canionului Strawberry. În sfârºit, a vorbit. “Pentru tine, Dan, a început un proces conºtient de transformare. Nu mai poate fi dat înapoi; aºadar, nu existã cale de întoarcere. A încerca sã faci asta ar duce la o adevãratã nebunie. Acum nu poþi decât sã mergi înainte; eºti angajat.” “Vrei sã spui ca într-o instituþie?” am glumit eu. A schiþat un zâmbet. “Probabil cã sunt niºte asemãnãri.” Ne-am plimbat tãcuþi dupã aceea, pe sub umbrele tufiºurilor înalte,  de-a lungul potecii ºerpuitoare. “Nimeni nu te mai poate ajuta dincolo de un anumit punct, Dan. Am sã te ghidez o vreme, dar apoi chiar ºi eu va trebui sã rãmân deoparte, iar tu vei fi singur. Vei fi testat cu severitate pânã ai sã ajungi la liman. Va trebui sã-þi dezvolti o mare forþã interioarã. Eu sper doar cã asta se va petreace la timp.” Briza uºoarã din Golf încetase ºi aerul era fierbinte; totuºi, mã simþeam înfrigurat. Tremurând pe o aºa cãldurã, mã uitam la o ºopârlã micuþã, care se furiºa pe sub tufiºuri. Ultimele cuvinte ale lui Soc tocmai mi se întipãriserã în minte. Mi-am întors privirea cãtre el. Însã dispãruse. Înfricoºat, neºtiind de ce, m-am grãbit înapoi pe potecã. Atunci nu ºtiam, însã pregãtirile mele se încheiaserã. Antrenamentul meu era pe cale sã înceapã. ªi a început cu un calvar, cãruia abia i-am supravieþuit.   CARTEA A DOUA   ANTRENAMENTUL LUPTÃTORULUI Sabia este ascuþitã   Dupã ce mi-am depozitat Valiant-ul într-un garaj de închiriat, am luat autobuzul “F” spre San Francisco, care fãcea legãtura cu Punctul de Tranzit spre aeroport, care autobuz a fost prins în traficul aglomerat; se pãrea cã am sã întârzii la avion. Au început sã-mi rãsarã în minte gânduri de fricã; îmi simþeam plexul solar încordat – apoi, de îndatã ce am conºtientizat asta, am lãsat totul sã treacã, aºa cum fusesem antrenat. M-am relaxat ºi m-am bucurat de peisajul ce se desfãºura de-a lungul autostrãzii Bayshore, reflectând la stãpânirea mea sporitã asupra gândurilor de stress, care obiºnuiau sã-mi dea de furcã în trecut. ªi, în felul acesta, nelãsându-mã pradã îngrijorãrii, am reuºit sã prind avionul, chiar în ultima clipã. Tata, o versiune mai bãtrânã a mea, cu pãrul rar, purtând un tricou albastru strãlucitor peste pieptul musculos, m-a întâmpinat la aeroport cu o strângere de mânã puternicã ºi cu un zâmbet cald. Iar mama, cu faþa încreþindu-se dulce, m-a primit în pragul casei cu îmbrãþiºãri ºi sãrutãri ºi cu veºti despre sora mea ºi despre nepoþi ºi nepoate. În seara aceea am fost tratat cu una dintre ultimele piese de pian învãþate de mama – cred cã era ceva de Bach. A doua zi, dis-de-dimineaþã, am mers cu tata pe terenul de golf. Mai tot timpul eram tentat sã le povestesc despre aventurile trãite împreunã cu Socrate, dar m-am gândit cã era mai bine sã pãstrez tãcerea. Poate cã, într-o bunã zi, aveam sã le explic totul. Era plãcut sã vin acasã în vizitã, însã acasã însemna parcã atât de demult ºi atât de departe. Când eram cu tata la saunã, la Jack LaLanne’s Helath Spa, dupã partida noastrã de golf, mi-a spus: “Danny, cred cã viaþa de student îþi prinde bine. Eºti altfel – mai relaxat, mai încântat sã fii pe-aici – nu vreau sã spun cã n-ai fi fost încântat ºi înainte, dar…” κi cãuta cuvintele potrivite, dar am înþeles. Am zâmbit. Dacã ar fi ºtiut mãcar. Mi-am petrecut cea mai mare a timpului în Los Angeles cãutând sã cumpãr o motocicletã ºi, în sfârºit, am gãsit una de 500 cc, marca Triumph. Mi-au trebuit câteva zile sã mã obiºnuiesc cu ea ºi era sã cad de vreo douã ori, de fiecare datã pãrându-mi-se cã o vãd pe Joy ieºind din vreun magazin sau dispãrând dupã vreun colþ. Ultima mea zi în L.A. a sosit curând. În dimineaþa urmãtoare, devreme, ar fi trebuit sã o iau din loc spre Berkeley, iar seara sã mã întâlnesc cu Sid, pentru ca apoi sã decolam spre Iugoslavia, pentru Campionatele Mondiale de Gimnasticã. Mi-am petrecut aproape toatã ziua în casã, relaxandu-mã. Dupã cinã, mi-am luat casca într-o mânã ºi am ieºit sã-mi cumpãr o geantã de voiaj. Când am ieºit din casã, l-am auzit pe tata spunând: “Fii cu bãgare de seamã, Dan, motocicletele sunt greu de observat noaptea.” Prudenþa lui obiºnuitã. “Da, tatã, o sã am grijã,” i-am strigat în urmã. Apoi am încãlecat pe motocicletã ºi am plonjat în trafic, simþindu-mã foarte macho în tricoul de gimnasticã, cu blugii Levis spãlãciþi ºi cu bocancii de ºantier. Învigorat de aerul rãcoros al serii, am luat-o spre sud, spre Wilshire. Viitorul meu era pe cale sã se schimbe, pentru cã, în acel moment, trei case mai încolo, George Wilson se pregãtea sã o ia la stânga, pe Western Avenue. Goneam în lumina amurgului; stâlpii de iluminat de pe strãzi se succedau ca niºte fulgere pe lângã mine, pe mãsurã ce mã apropiam de Seventh ºi Western. Eram pe punctul de a intra în intersecþie, când am observat un Buick roºu cu alb venind spre mine, semnalizând la stânga. Am încetinit – o micã precauþie, care probabil mi-a salvat viaþa. Imediat ce motocicleta mea a intrat în intersecþie, Buick-ul a accelerat brusc, întorcând chiar în faþa mea. Pentru câteva secunde preþioase, corpul cu care mã nãscusem a mai rãmas întreg. Aveam destul timp sã gândesc, dar nu sã ºi acþionez. “Ia-o la stânga!” îmi auzeam mintea urlând. Dar acolo era traficul din sens opus. “Coteºte la dreapta!” Dar n-aveam cum sã mã feresc de aripa lui. “Lasã-te-n jos!” Aº fi alunecat chiar sub roþi. Alte opþiuni nu prea mai aveam. Am apãsat pe frâne ºi am aºteptat. Totul pãrea ireal, ca-ntr-un vis, pânã când, într-o fracþiune de secundã, mi-a apãrut în faþa ochilor imaginea chipului îngrozit al ºoferului. Cu o bubuiturã teribilã ºi în sunet de geamuri sparte, motocicleta mea s-a izbit de aripa din faþã a maºinii – iar piciorul meu drept era zdrobit. Apoi totul a revenit cu o vitezã teribilã, la normalitate, în timp ce mie mi s-a rupt filmul. Cred cã mi-am pierdut ºi mi-am recãpãtat cunoºtinþa imediat dupã ce corpul meu s-a rostogolit peste maºinã ºi s-a prãbuºit pe asfalt. Mai întâi a fost un moment de amorþealã binecuvântatã, apoi a început durerea, ca o menghinã, arzând ca fierul roºu, strângându-mi ºi sfredelindu-mi piciorul din ce în ce mai tare, pânã când a devenit mult mai ascuþitã decât puteam suporta ºi am început sã urlu. Îmi doream ca durerea sã înceteze; mã rugam sã-mi pierd cunoºtinþa. Voci îndepãrtate se auzeau în jurul meu: “… pur ºi simplu nu l-am vãzut…”, “…numãrul de telefon al pãrinþilor…”, “…uºurel, o s-ajungã aici în curând.” Apoi am auzit de departe sunetul unei sirene ºi niºte mâini îmi scoteau casca ºi mã aºezau pe o targã. M-am uitat în jos ºi am vãzut un os alb ieºind prin pielea sfâºiatã a bocancului. Când s-a trântit uºa ambulanþei, mi-am amintit brusc de cuvintele lui Soc: “…ºi vei fi testat cu severitate pânã sã ajungi la liman.” Dupã câteva clipe doar, aºa mi s-a pãrut, mã aflam deja pe masa de radiografie din sala de urgenþe a Spitalului Ortopedic din L.A.. Doctorul se plângea de obosealã. Pãrinþii mei au nãvãlit în salã, arãtând foarte îmbãtrâniþi ºi palizi. Atunci m-am trezit ºi eu la realitate. Amorþit ºi în stare de ºoc, am început sã plâng. Doctorul lucrase eficient, anesteziindu-mã, aranjându-mi degetele dizlocate la loc ºi cosându-mi piciorul drept. Mai târziu, în sala de operaþie, bisturiul sãu tãia adânc în pielea mea o linie roºie, lungã, spintecându-mi muºchii care îºi fãcuserã datoria atât de bine. Mi-a scos o parte de os din pelvis ºi mi-a grefat-o pe fragmentele de os ale coapsei. În final mi-a introdus o tijã îngustã de metal, de la ºold în jos, prin centrul osului, un fel de matriþã internã. Am fost în stare de semiconºtienþã trei zile, într-un somn provocat de medicamente, care abia mã separa de durerea cruntã, agonizantã. În seara celei de a treia zile, m-am trezit în întuneric, când am simþit pe cineva, tãcut ca o umbrã, ºezând în apropierea mea. Era Joy, care s-a ridicat ºi a îngenuncheat lângã patul meu, mângâindu-mã pe frunte, în timp ce eu mi-am întors faþa, de ruºine. Mi-a ºoptit: “Am venit de îndatã ce am aflat.” Aº fi vrut ca ea sã-mi împãrtãºeascã victoriile; dar întotdeauna mã vedea înfrânt. Mi-am muºcat buza de jos ºi m-au podidit lacrimile. Joy mi-a întors faþa cãtre ea cu delicateþe ºi m-a privit în ochi. “Socrate are un mesaj pentru tine, Danny; m-a rugat sã-þi spun urmãtoarea poveste.” Am închis ochii ºi am ascultat cu atenþie.   Un bãtrân împreunã cu fiul sãu îºi lucrau singuri peticul de pãmânt, având doar un cal care sã tragã plugul. Într-o zi calul a fugit. “Ce groaznic,” se înduioºau vecinii. “Ce ghinion!” “Cine ºtie dacã e ghinion sau noroc,” rãspundea bãtrânul. Dupã o sãptãmânã, calul sãu s-a întors din munþi, aducând cu el, în grajd, cinci iepe sãlbatice. “Ce noroc minunat!” se mirau iar vecinii. “Noroc? Ghinion? Cine ºtie?” rãspundea bãtrânul. În ziua urmãtoare, fiul sãu, încercând sã îmblânzeascã unul dintre cai, a cãzut ºi ºi-a rupt piciorul. “Ce îngrozitor. Ce ghinion!” “Ghinion? Noroc?” Cei de la armatã au venit pe la toate gospodãriile ca sã-i ia pe toþi tinerii la rãzboi. Fiul fermierului nu le era de nici un folos, aºa cã a fost scutit. “Bine? Rãu?”   Am zâmbit cu amãrãciune, apoi mi-am muºcat iar buza, fiind copleºit de un val de durere. Joy mã alina cu vocea ei. “Totul are un rost, Danny; depinde de tine sã te foloseºti cât mai bine de el.” “Cum aº putea oare sã mã folosesc vreodatã de acest accident?” “Nu existã accidente, Danny. Totul este o lecþie. Totul are un scop, un scop, un scop,” repeta ea, ºoptindu-mi în ureche. “Dar gimnastica, antrenamentul meu – s-au sfârºit.” “Acesta este antrenamentul tãu. Durerea poate purifica mintea ºi corpul; ea arde multe obstacole.” Mi-a vãzut privirea nedumeritã ºi a adãugat: “un luptãtor nu cautã durerea, dar dacã ea apare, el se foloseºte de ea. Acum odihneºte-te, Danny, odihneºte-te.” S-a strecurat prin spatele asistentei, care tocmai intra. “Nu pleca Joy,” am murmurat eu ºi am cãzut într-un somn adânc, nemaiamintindu-mi nimic. M-au vizitat prietenii, iar pãrinþii mei veneau în fiecare zi; dar în cea mai mare parte a celor douãzeciºiunu de zile fãrã sfârºit eram singur, întins pe spate în pat. Priveam tavanul alb ºi meditam ore în ºir, mãcinat de gânduri de melancolie, de autocompãtimire, mistuit de speranþe deºarte. Într-o marþi dimineaþã, sprijinindu-mã în noile mele cârje, am pãºit afarã, în lumina strãlucitoare a soarelui de septembrie ºi m-am îndreptat ºchiopãtând spre maºina pãrinþilor mei. Slãbisem aproape 15 kilograme, iar pantalonii îmi atârnau largi pe oasele ieºite în afarã ale ºoldurilor; piciorul meu drept arãta ca un bãþ, cu o cicatrice lungã ºi vânãtã pe o parte. O adiere proaspãtã mã mângâia pe faþã în acea rarã zi fãrã poluare. Vântul purta miresme de flori pe care le uitasem; ciripitul pãsãrelelor, dintr-un copac din apropiere, amestecat cu zgomotele traficului, alcãtuiau o adevãrata simfonie pentru simþurile mele abia trezite. Am rãmas câteva zile acasã, cu pãrinþii, odihnindu-mã în lumina soarelui fierbinte ºi înotând încet pe porþiunea mai puþin adâncã a piscinei, forþându-mi pânã la durere muºchii suturaþi ai piciorului sã lucreze. Mâncam cumpãtat – iaurt, nuci, brânzã ºi legume proaspete. Începeam sã-mi recâºtig vitalitatea. Niºte prieteni m-au invitat sã locuiesc cu ei câteva sãptãmâni, în casa lor din Santa Monica, la câteva minute de plajã. Am acceptat, primind cu bucurie ºansa de a petrece mai mult timp în aer liber. În fiecare dimineaþã mã plimbam încet de-a lungul þãrmului ºi apoi, punându-mi cârjele deoparte, mã aºezam pe nisipul cald, cu privirea contemplând orizontul. Ascultam pescãruºii ºi vuietul valurilor, apoi închideam ochii ºi meditam ore în ºir, fãcând abstracþie de lumea din jur. Berkeley, Socrate, chiar ºi trecutul meu, pãreau pierdute parcã, într-o altã dimensiune. Curând dupa aceea am început sã fac exerciþii, mai uºurel la început, apoi din ce în ce mai intens, pânã cand am ajuns sã petrec ore întregi în fiecare zi, transpirând în soarele fierbinte, fãcând aplecãri, genoflexiuni, pendulãri. Am trecut cu grijã la stândul în mâini, apoi flotãri, iar ºi iar, gâfâind extenuat, pânã când fiecare muºchi îºi atingea limita, iar corpul îmi lucea de transpiraþie. Apoi þopãiam într-un picior prin apa micã ºi, întins pe nisip, visam la sãrituri îndrãzneþe, pânã când valurile sãrate îmi spãlau transpiraþia lucioasã ºi visurile mele dureroase în mare. M-am antrenat cu îndârjire, pânã când muºchii îmi deveniserã la fel de tari ºi de reliefaþi ca ai unei statui de marmurã. Devenisem unul dintre obiºnuiþii plajei, unul dintre aceia pentru care nisipul ºi marea erau un mod de viaþã. Malcom, maseurul meu, stãtea pe cearºaf ºi îmi spunea bancuri; Doc, expertul de la Rand Corporation, trecea în fiecare zi pe acolo ºi discutam despre politicã ºi despre femei; mai mult despre femei. Aveam timp destul – timp sã reflectez la tot ce mi se petrecuse de când l-am întâlnit pe Socrate. Mã gândeam la viaþã ºi la scopul ei, la moarte ºi la misterul ei. ªi mi-am amintit de misteriosul meu profesor – de vorbele lui, de expresia lui vioaie – totuºi, cel mai mult îmi aduceam aminte de râsul lui. Cãldura soarelui de octombrie se stingea încet odatã cu norii lui noiembrie. Din ce în ce mai puþini oameni veneau pe plajã, iar în timpul acestor momente de singurãtate, mã bucuram de o pace pe care nu o mai simþisem de mulþi ani. Îmi imaginam cum ar fi fost sã rãmân acolo pe plajã, toatã viaþa, însã ºtiam cã am sã mã întorc la ºcoalã dupã Crãciun. Doctorul mi-a arãtat rezultatele radiografiilor. “Piciorul se vindecã bine, domnule Millman – neobiºnuit de bine, dupã pãrerea mea. Dar vã previn, nu vã faceþi speranþe prea mari. Judecând dupã natura accidentului dumneavoastrã, nu prea existã ºanse sã mai faceþi gimnasticã vreodatã.” Eu n-am zis nimic. Curând dupã aceea mi-am luat rãmas bun de la pãrinþii mei ºi m-am îmbarcat în avion; venise timpul sã mã întorc în Berkeley. Rick m-a luat de la aeroport; am locuit cu el ºi cu Sid pentru câteva zile, pânã când mi-am gãsit o garsonierã într-un bloc vechi, lângã campus. În fiecare dimineaþã îmi înºfãcam strâns cârjele ºi mã duceam la sala de gimnasticã, unde mã antrenam la aparatele cu greutãþi, apoi mã prãbuºeam epuizat în bazinul de înot. Acolo, profitând de uºurinþa mai mare de miºcare în apã, îmi forþam piciorul pânã la limita durerii, încercând sã merg – întotdeauna, întotdeauna, pânã la limita durerii. Dupã toate astea, mã întindeam pe gazonul din spatele sãlii de gimnasticã, unde îmi încordam muºchii pentru a le menþine supleþea de care aveam nevoie pentru antrenamentele viitoare. În final, mã odihneam citind la bibliotecã, pânã când aþipeam. L-am sunat pe Socrate sã-i spun cã m-am întors. Nu era prea vorbãreþ la telefon ºi mi-a spus sã vin în vizitã când am sã pot merge fãrã cârje. Asta îmi convenea de minune, fiindcã nu eram încã pregãtit sã dau ochii cu el. De Crãciun se pãrea cã voi fi singur anul acela, pânã când Pat ºi Dennis, doi dintre colegii mei de echipã, mi-au bãtut la uºã ºi m-au luat pe sus, mi-au înºfãcat haina, cãrându-mã practic pânã la maºinã. Am luat-o în sus, spre Reno, prin zãpadã, ºi ne-am oprit în munþi, pe Platoul Donner. În timp ce Pat ºi Dennis se zbenguiau prin zãpadã, luându-se la trântã, aruncând cu bulgãri ºi dându-se de-a dura, eu m-am târât cu grijã prin zãpadã ºi gheaþã ºi m-am aºezat pe o buturugã. Dar gândurile îmi zburau la semestrul viitor ºi la sala de gimnasticã. Mã întrebam dacã o sã mi se vindece piciorul vreodatã, dacã va fi ca înainte, drept ºi puternic. Deasupra mea s-a scuturat o creangã, iar zãpada a cãzut cu o bufniturã pe pãmântul îngheþat, trezindu-mã din reverie. Nu dupã multã vreme ne-am întors acasã. Pat ºi Dennis cântau cântece deºucheate; eu priveam cristalele albe plutind în jos de jur împrejur, scânteind în lumina farurilor, în timp ce soarele asfinþea. Mã gândeam la viitorul meu deviat ºi îmi doream sã-mi pot lãsa în urmã mintea asta zburdalnicã, s-o îngrop într-un mormant alb, la marginea drumului, în munþii înzãpeziþi. Imediat dupã Crãciun am fãcut o scurtã vizitã în L.A., ca sã mã duc la doctor, iar acesta mi-a dat voie sã-mi înlocuiesc cârjele cu un baston negru lucios. Apoi m-am întors la ºcoalã ºi la Socrate. Era într-o miercuri noaptea, pe la ora 11:40, când am pãºit, ºchiopãtând, pe pragul biroului, zãrind chipul radios al lui Socrate. Eram din nou acasã. Aproape cã uitasem cum era sã ºed acolo ºi sã beau ceai împreunã cu Socrate, în liniºtea nopþii. Era o plãcere mai subtilã ºi, în multe feluri, mai mare decât toate victoriile mele atletice la un loc. Îl priveam pe omul acesta, care devenise profesorul meu, ºi vedeam lucruri pe care nu le vãzusem niciodatã înainte. În trecut observasem o luminã care pãrea sã-l învãluie, dar îmi ziceam cã numai ochii mei obosiþi erau de vinã. Dar acum nu eram deloc obosit ºi nu încãpea nici o îndoialã, în jurul lui vedeam o aurã, abia perceptibilã. “Socrate,” i-am spus, “Corpul tãu este înconjurat de o luminã sclipitoare. De unde provine?” “Viaþã cumpãtatã,” a zâmbit el. Apoi a sunat clopoþelul ºi a ieºit, doar doar o mai face pe cineva sã râdã, sub pretextul cã îi face service la maºinã. Dar Socrate “servea” mai mult decât benzinã. Poate cã era acea aurã, acea energie sau stare de spirit. Oricum, oamenii plecau  aproape întotdeauna mai fericiþi decât atunci când veneau. În orice caz, nu era atât strãlucirea aceea ce m-a impresionat cel mai mult la el, cât simplitatea lui, economia de miºcare ºi de acþiune. Înainte nu apreciasem toate acestea la adevãrata lor valoare. Era ca ºi cum aº fi vãzut mai profund în Socrate, cu fiecare nouã lecþie pe care o învãþam. ªi, pe mãsurã ce desluºeam complexitãþile minþii mele, îmi dãdeam seama cum, de bunã seamã, el ºi-a transcens-o deja pe a lui. Când s-a întors în birou l-am întrebat: “Socrate, unde este Joy acum? Am s-o revãd curând, nu?” A zâmbit, parcã bucuros sã-mi audã întrebãrile din nou. “Dan, nu ºtiu unde este; fata asta este un mister pentru mine – întotdeauna a fost.” Apoi i-am povestit lui Socrate despre accident ºi despre urmãrile lui. M-a ascultat în tãcere, cu atenþie, încuviinþând din cap. “Dan, nu mai eºti tânãrul prostãnac, care a intrat în biroul ãsta acum mai bine de un an.” “A trecut un an? Parcã au trecut vreo zece,” am glumit eu. “Vrei sã spui cã nu mai sunt un prostãnac, nu-i aºa?” “Nu, vreau sã spun doar cã nu mai eºti tânãr.” “Hei, asta chiar mã unge la suflet, Soc.” “Însã acum eºti un prostãnac cu spirit, Dan. ªi asta e o foarte mare diferenþã. Încã se mai întrezãreºte o ºansã sã gãseºti poarta ºi sã treci dincolo.” “Poarta?” “Tãrâmul luptãtorului, Dan, este strãjuit de o poartã. Ea este bine ascunsã, ca o mãnãstire în creierul munþilor. Mulþi bat, dar puþini intrã.” “Pãi, aratã-mi poarta, Socrate. Sunt gata, gãsesc eu o cale sã intru.” “Ei, nu-i aºa simplu, þâcã. Poarta se aflã înãuntrul tãu ºi trebuie s-o gãseºti tu singur; eu pot doar sã te ghidez. ªi încã nu eºti pregãtit, nu eºti destul de pregãtit pentru asta. Dacã ai purcede sã o treci acum, ar însemna moarte aproape sigurã. Mai ai mult de lucru pânã când vei fi gata sã baþi la poartã.” Vorbele lui Socrate sunau ca o profeþie. “Dan, am vorbit destul; ai avut viziuni ºi ai învãþat lecþii. Eu te învãþ un mod de viaþã, o cale de acþiune. E timpul sã devii pe deplin responsabil de comportamentul tãu. ªi, ca sã gãseºti poarta, trebuie mai întâi sã înveþi sã respecþi…” “Regulile Casei?” l-am întrerupt eu. A râs, apoi clopoþelul a anunþat o altã maºinã care a intrat în benzinãrie, trecând încet printr-o bãltoacã. M-am uitat prin fereastra aburitã ºi l-am vãzut pe Socrate ieºind grãbit în ploaie, îmbracat cu poncho-ul sãu. L-am vãzut cum pune furtunul în rezervor, apoi s-a dus în faþã ºi i-a spus ceva ºoferului, un bãrbat blond cu barbã. Fereastra s-a aburit din nou, aºa cã am ºters-o cu mâneca, reuºind sã-i vãd pe amândoi râzând. Apoi Socrate a deschis uºa biroului ºi un val de curent rece m-a izbit, înfiorându-mã, fãcându-mã sã conºtientizez dintr-odatã faptul cã nu mã simþeam bine deloc. Socrate se pregãtea sã facã niºte ceai, când i-am spus, “Socrate, te rog sã iei loc. Fac eu ceaiul.” S-a aºezat, dând din cap aprobator. M-am sprijinit de birou, simþind cã ameþesc. Mã durea gâtul; da, cred cã un ceai mi-ar fi prins bine. În timp ce umpleam ceainicul ºi-l puneam pe aragaz, l-am întrebat: “Deci ar trebui sã construiesc un fel de drum cãtre aceastã poartã?” “Da – într-un fel, fiecare trebuie sã facã asta. ªi acest drum trebuie pavat cu eforturile proprii.” Anticipând urmãtoarea mea întrebare, a spus: “Oricine – orice fiinþã umanã, bãrbat sau femeie, are înlãuntrul sãu capacitatea de a gãsi poarta ºi de a trece dincolo, însã foarte puþini sunt predispuºi sã acþioneze în direcþia aceasta; doar câþiva sunt interesaþi. Asta este foarte important. Am luat hotãrârea sã te instruiesc pe tine nu pentru cã ai fi avut vreo capacitate înnãscutã – de fapt, ai niºte slãbiciuni bãtãtoare la ochi, dar pe lângã acestea ai ºi anumite calitãþi deosebite – ci pentru cã tu ai ºi voinþa, nu numai dorinþa, de a realiza aceastã cãlãtorie.” Asta m-a atins pe coarda sensibilã. “Cred cã ai putea compara asta cu gimnastica, Soc. Chiar ºi cineva care este obez, sau slab sau lipsit de elasticitate, poate sã devinã un gimnast pe cinste, atât doar cã pregatirea este mai îndelungatã, mai dificilã.” “Da, exact aºa este. ªi pot sã-þi spun încã ceva: calea ta va fi foarte abruptã.” Îmi simþeam capul arzând ºi a început sã mã doarã tot corpul. M-am rezemat iar de birou ºi, cu coada ochiului, l-am zãrit pe Socrate venind spre mine, punându-ºi mâna pe fruntea mea înfierbantatã. “Oh nu, nu acum; nu mã simt în stare,” mã gândeam. Însã el a vrut doar sã vadã dacã n-am febrã. Apoi mi-a palpat glandele gâtului, s-a uitat la faþa ºi la ochii mei, apoi mi-a luat pulsul îndelung. “Dan, energiile tale sunt cam dezechilibrate; probabil cã splina îþi este umflatã. Eu te sfãtuiesc sã te duci la medic în seara asta – chiar acum.” Mã simþeam groaznic când am ajuns, ºchiopãtând, la Spitalul Cowell. Gâtul mã ardea ºi aveam dureri în tot corpul. Doctorul a confirmat diagnosticul lui Soc; splina îmi era foarte inflamatã. Aveam o mononucleozã gravã ºi am fost dus la infirmerie. În timpul acelei nopþi zbuciumate, în care febra a persistat, am visat cã aveam un picior uriaº ºi unul foarte slab ºi uscat. Când am încercat sã mã balansez la barã sau sã mã rostogolesc, totul era strâmb ºi am cãzut, am cãzut, am cãzut pânã în dupã-amiaza urmãtoare, târziu, când Socrate a intrat cu un buchet de flori uscate. “Socrate,” am spus cu glas stins, încântat de vizita sa neaºteptatã, “nu trebuia.” “Ba da, trebuia,” a rãspuns el. “Am s-o rog pe asistentã sã le punã în vazã; am sã mã gândesc la tine când am sã mã uit la ele,” i-am spus, abia reuºind sã zâmbesc. “Nu þi le-am adus ca sã te uiþi la ele, ci ca sã le mãnânci,” a spus, ieºind din camerã. Dupã câteva minute, s-a întors cu un pahar cu apã fierbinte. A fãrâmiþat câteva flori, le-a înfãºurat într-o bucatã de tifon pe care o adusese cu el, apoi a scufundat pliculeþul de ceai astfel confecþionat în apa fierbinte. “Ceaiul ãsta o te înzdrãveneascã ºi o sã-þi cureþe sângele. Hai, bea.” Avea un gust amar – leac puternic, nu glumã. Apoi a luat o sticluþã cu un lichid galben, în care pluteau alte ierburi fãrâmiþate, ºi mi-a masat cu el piciorul drept, chiar pe cicatrice. Mã întrebam ce-ar fi spus asistenta, o tânãrã foarte drãguþã, genul de femeie distinsã, dacã ar fi intrat în momentul acela. “Ce-i chestia aia galbenã din sticlã, Soc?” “Urinã, amestecatã cu niºte plante.” “Urinã!” am spus, trãgându-mi piciorul înapoi, dezgustat. “Nu fi fraier,” a spus, apucându-mã de picior înapoi. “Urina este un elixir foarte preþuit în tradiþiile medicale din antichitate.” Am închis ochii obosiþi, dureroºi; capul îmi bubuia ca niºte tobe în junglã. Simþeam cã febra îmi creºte din nou. Socrate ºi-a pus mâna pe fruntea mea ºi apoi mi-a luat pulsul la încheieturã. “Foarte bine, înseamnã cã plantele îºi fac efectul. La noapte ar trebui sã urmeze criza; mâine o sã te simþi mai bine.” Am reuºit cu chiu cu vai sã îngaim un: “Mulþumesc, doctore Soc.” S-a aplecat ºi ºi-a pus mâna peste plexul meu solar. Aproape imediat, totul în corpul meu s-a intensificat. Am crezut c-o sã-mi explodeze capul. Febra a început sã mã ardã; glandele îmi zvâcneau. Cea mai rea dintre toate era o durere sfredelitoare, teribilã, în piciorul drept, la locul rãnii. “Înceteazã Socrate, înceteazã!” am urlat. ªi-a retras mâna ºi am simþit cã mã prãbuºesc. “N-am fãcut decât sã-þi introduc în corp ceva mai multã energie decât cea cu care eºti obiºnuit,” mi-a explicat el. Îþi va accelera procesul de vindecare. Te arde numai acolo unde ai noduri de impuritãþi. Dacã ai fi fost liber de blocaje – dacã mintea þi-ar fi fost clarã, inima deschisã ºi corpul lipsit de tensiuni, atunci ai fi experimentat aceastã energie ca pe o plãcere indescriptibilã – mai mare chiar decât plãcerea sexualã. Te-ai fi crezut în rai ºi, într-un fel, ai fi avut dreptate.” “Câteodatã mã sperii, Socrate.” “Oamenii superiori sunt priviþi întotdeauna cu o teamã amestecatã cu admiraþie,” a zâmbit el. “Într-un anumit fel ºi tu eºti superior, Dan, cel puþin privit din exterior. Arãþi ca un adevãrat luptãtor: zvelt, armonios ºi puternic, ca urmare a pregãtirii tale timpurii în cadrul gimnasticii. Însã mai ai mult de lucru pânã sã dobândeºti acel gen de sãnãtate de care mã bucur eu.” Eram prea neputincios ca sã-l mai contrazic. Atunci a intrat asistenta medicalã. “E timpul sã-þi verific temperatura, domnule Millman.” Socrate s-a ridicat politicos când a intrat ea. Eu zãceam palid în pat, arãtând jalnic. Contrastul dintre noi doi nu pãruse niciodatã mai mare ca în clipa aceea. Asistenta i-a zâmbit lui Socrate, care i-a rãspuns ºi el cu un zâmbet. “Cred cã fiul dvs. se va simþi mult mai bine dupã un pic de odihnã,” a spus ea. “Exact asta îi spuneam ºi eu,” a rãspuns Soc, cu o sclipire ghiduºã în ochi. Ea i-a zâmbit din nou – oare îl privise ca ºi cum ar fi vrut sã flirteze cu el? Cu un foºnet, ca o strãfulgerare albã, a ieºit din camerã, arãtând provocatoare din cale-afarã. Socrate a oftat. “E ceva cu femeile astea în uniformã.” Apoi ºi-a pus mâna pe fruntea mea. Am cãzut într-un somn adanc. A doua zi dimineaþã mã simþeam ca nou. Doctorul tot ridica din sprâncene, în timp ce-mi controla splina, apoi mi-a palpat glandele inflamate ºi mi-a verificat din nou fiºa de observaþie. Rãmãsese mut de uimire: “Domnule Millman, nu înþeleg, dar nu mai aveþi nimic.” Suna de parcã ºi-ar fi cerut scuze. “Puteþi sã vã duceþi acasã dupa prânz – aah, ºi odihniþi-vã cât mai mult.” A ieºit, nedumerit, neputând sã-ºi dezlipeascã privirea de pe fiºa mea de observaþie. Asistenta tocmai trecea pe acolo. “Ajutor!” am urlat. “Poftim?” a spus ea, intrând în camerã. “Nu pot sã-nþeleg, sorã. Cred cã am probleme cu inima. De fiecare datã când treceþi pe aici pulsul meu devine erotic.” “Vreþi sã spuneþi haotic?” a rãspuns ea. “Da, mã rog.” Zâmbindu-mi, mi-a spus: “Se pare cã într-adevar sunteþi gata sã plecaþi acasã.” “Asta îmi tot spune toatã lumea, dar vã înºelaþi toþi. Sunt sigur cã am nevoie de îngrijire medicalã în particular.” Zâmbind seducãtor, s-a întors ºi a plecat. “Sorã! Nu mã pãrãsi!” am strigat. În dupã-amiaza aceea, mergând spre casã, am rãmas uluit de îmbunatãþirea considerabilã a stãrii piciorului. Încã ºchiopãtam destul de rãu, miºcând într-o parte din ºold, la fiecare pas, dar aproape cã puteam sã merg fãrã baston. Poate cã era din cauza tratamentului magic al lui Soc, cu urinã, sau acea încãrcare, ca de baterie, pe care mi-o aplicase. A început ºcoala ºi eu eram din nou înconjurat de alþi studenþi ºi de cãrþi ºi de teme, dar toate îmi erau atunci pe un plan secundar. Puteam sã mã prind în joc fãrã nici o grijã. Aveam lucruri mult mai importante de fãcut într-o benzinãrie, la vest de campus. Dupã un somn lung, am plecat spre benzinãrie. În clipa în care m-am aºezat, Socrate mi-a spus: “Avem multã treabã de fãcut.” “Ce anume?”, am întrebat, întinzându-mã ºi cãscând. “O revizie completã.” “Oh, treabã laborioasã.” “În special laborioasã, pentru cã îþi vom face þie revizia.” “Ah, chiar?” am spus. Fir-ar sã fie, m-am gândit. “Ca ºi Phoenix, ai sã te arunci în foc ºi ai sã renaºti din propria cenuºã.” “Sunt gata!” am spus. “Cu ocazia Anului Nou îmi iau angajamentul sã renunþ la gogoºi.” Socrate a zâmbit cu gura pânã la urechi ºi mi-a spus: “Aº fi vrut sã fie atât de simplu. Dar în momentul ãsta eºti un morman de circuite încâlcite ºi de nãravuri învechite. Va trebui sã-þi schimbi obiºnuinþele de a acþiona, de a gândi, de a visa ºi de a vedea lumea. Cea mai mare parte din ceea ce eºti tu este o serie de obiceiuri rele.” Începea sã mã enerveze. “Fir-ar sã fie, Socrate, am trecut peste niºte obstacole foarte dificile ºi încã fac tot ce-mi stã în putinþã. Chiar nu poþi sã-mi arãþi un pic de respect?” Socrate ºi-a dat capul pe spate ºi a început sã râdã. Apoi a venit la mine ºi mi-a tras cãmaºa din pantaloni. În timp ce mi-o aranjam la loc, mi-a zburlit pãrul, spunându-mi: “Ascultã-mã, O! mãscãriciule, toatã lumea vrea respect. Dar nu-i doar chestiune de a spune: ‘Vã rog, respectaþi-mã.’ Trebuie sã câºtigi respectul celorlalþi, acþionând respectabil – iar respectul unui luptãtor nu-i atât de uºor de câºtigat.” Am numãrat pânã la zece, apoi am întrebat: “Cum atunci îþi voi câºtiga respectul, O Tu Mare ºi Vajnic Luptãtor?” “Schimbându-þi comportamentul.” “Care comportament?” “Comportamentul acesta de “vai, bietul de mine”, bine-nþeles. Înceteazã sã te mai simþi atât de mândru de mediocritatea ta; dã ºi tu dovadã de niscaiva spirit!” Zâmbind larg, Socrate a sãrit ºi mi-a dat o palmã pe obraz, în joacã, apoi m-a pocnit în coaste. “Înceteazã!” am urlat, neavând nici un chef de joaca lui. M-am întins sã-l apuc de braþ, dar a sãrit sprinten pe birou. Apoi a sãrit peste capul meu, s-a învârtit ºi m-a împins înapoi pe canapea. M-am proptit într-un picior cu furie ºi am încercat sã-l înghiontesc ºi eu, dar nici nu l-am atins bine, cã a sãrit înapoi peste birou. Am cãzut cu faþa-n jos pe covor. “Fir-ar sã fie!” am rãcnit, vãzând roºu în faþa ochilor. S-a repezit la uºa ce dãdea în garaj. Am pornit dupa el, ºchiopãtând. Socrate se cocoþase pe o aripã de maºinã ºi se scãrpina în creºtet. “Oho, eºti cam furios, Dan.” “Uimitoare observaþie,” am rãbufnit eu, gâfâind din greu. “Bine,” a spus. Având în vedere încurcãtura în care te afli, ai dreptate sã fii furios – dar mãcar asigurã-te ca direcþionezi aceastã furie cu înþelepciune.” Soc a început sã schimbe cu îndemânare bujiile la un Volkswagen. “Furia este unul dintre principalele instrumente care te ajutã sã-þi transformi vechile obiceiuri” – ºi, spunând acestea, a scos o bujie veche cu cheia – “ºi pentru a le înlocui cu unele noi”. Apoi a înºurubat o bujie nouã în butuc, strângând-o dintr-o singurã miºcare, fermã. “Furia poate sã-þi ardã vechile obiceiuri. Vezi tu, frica ºi suferinþa inhibã acþiunea; dar furia o genereazã. Când înveþi sã-þi foloseºti furia în mod corect, poþi sã transmuþi frica ºi suferinþa în furie, iar furia în acþiune. În asta constã secretul alchimiei interne, care se aflã în corpul tãu.” Întorcându-se în birou, Socrate a luat niºte apã de izvor, ca sã pregãteascã un ceai de mãceºe, specialitatea casei, în timp ce a continuat. “Ai multe nãravuri care te slãbesc. Secretul de a le schimba este sã-þi focalizezi toatã energia nu atât sã lupþi cu vechiul, ci cât sã construieºti noul.” “Cum aº putea sã-mi controlez obiceiurile, dacã nici mãcar nu pot sã-mi controlez emoþiile, Soc?” S-a aºezat înapoi pe scaunul lui. “Cam aºa: Atunci când mintea ta creeazã o problemã, când opune rezistenþã vieþii prin desfãºurarea ei în momentul prezent, corpul tãu devine tensionat ºi resimte aceastã tensiune ca pe o ’emoþie’, interpretatã în mod variat prin cuvinte ca ‘fricã’, ‘suferinþã’ sau ‘furie’. Adevarata emoþie, Dan, este energie purã, care curge liber prin corp.” “Asta înseamnã cã un luptãtor nu simte acele emoþii supãrãtoare obiºnuite, nu-i aºa?” “Într-un fel, e adevãrat. ªi totuºi emoþiile sunt o calitate umanã naturalã, o formã de exprimare. Câteodatã este potrivit sã-þi exprimi frica, suferinþa sau furia – dar atunci energia ar trebui sã fie direcþionatã în întregime în exterior, nu þinutã înãuntru. Exprimarea emoþiilor ar trebui sã fie completã ºi puternicã, apoi ar trebui sã disparã fãrã urmã. Aºadar, modalitatea prin care îþi poþi controla emoþiile este sã le laºi sã curgã, apoi sã treacã.” M-am ridicat, am luat ceainicul, care ºuiera pe plitã, ºi am turnat ceaiul aburind. “Poþi sã-mi dai un exemplu concret, Socrate?” “Fãrã doar ºi poate,” a spus. “Petrece câtva timp în preajma unui bebeluº.” Zâmbind, am suflat în ceai. “Ce caraghios, nicioadatã nu m-am gândit la bebeluºi ca la niºte maeºtri ai controlului emoþional.” “Când un bebeluº este supãrat, se vaietã de mama focului – curat plâns. El nu-ºi pune problema daca ar trebui sã plângã sau nu. Ia-l în braþe sau hrãneºte-l ºi, în câteva clipe, gata cu lacrimile. Dacã bebeluºul este furios, atunci în mod sigur îþi va da de-nþeles. Dar chiar ºi asta îi trece foarte repede; poþi sã-þi imaginezi un bebeluº care sã se simtã vinovat de furia lui? Bebeluºii rãbufnesc într-o clipã, apoi lasã totul sã treacã. Ei se exprimã pe deplin, apoi gata, au tãcut. Pruncii sunt profesori buni. Ei demonstreazã clar folosirea corectã a energiei. Învaþã asta ºi poþi sã-þi transformi orice obicei.” Un Ford Ranchero Wagon a intrat în benzinãrie. Socrate s-a dus la portiera ºoferului, în timp ce eu, chicotind, am luat furtunul de benzinã ºi i-am scos capacul. Inspirat de revelaþia sa iluminatoare despre controlul emoþiilor, am strigat peste capota maºinii: “Spune-mi doar ce sã fac ºi elibereãzã-mã, Soc. Am sã fac ferfeniþã toate obiceiurile astea pãcãtoase!” Apoi am aruncat o privire asupra pasagerilor – trei cãlugãriþe uluite. Mi-am înghiþit vorba ºi, înroºindu-mã ca sfecla, mi-am fãcut de lucru cu spãlatul geamurilor. Socrate s-a rezemat de pompa de benzinã ºi ºi-a îngropat faþa în mâini. Dupã ce Ford-ul a plecat, spre uºurarea mea, a mai venit un client. Era din nou tipul acela blond – cu barbã cârlionþatã. A sãrit din maºinã ºi l-a îmbrãþiºat pe Socrate frãþeºte. “Îmi pare bine cã te vãd, Joseph, ca-ntotdeauna,” a spus Socrate. “ªi mie,… Socrate, nu-i aºa?” ªi mi-a zâmbit pe sub mustaþã. “Joseph, acest tânãr automat de întrebãri se numeºte ‘Dan’. Apeºi pe buton ºi el îþi formuleazã o întrebare. E minunat sã-l ai prin preajmã, zãu, când n-ai cu cine schimba o vorbã.” Joseph a dat mâna cu mine. “S-a mai înmuiat bãtrânul, în anii lui de declin?” a întrebat el cu un zâmbet larg. Înainte sã-i pot rãspunde cã probabil Soc e mai arþãgos ca niciodatã, ‘bãtrânul’ m-a întrerupt: “Oh, chiar m-am lenevit; lui Dan îi este mult mai uºor decât þi-a fost þie.” “Aha, înþeleg,” a spus Joseph, pãstrând o expresie serioasã. “Hm, încã nu l-ai luat la alergãri de 150 de km ºi nu l-ai pus sã lucreze cu cãrbuni încinºi?” “Nu, nimic de felul ãsta. Abia suntem pe cale sã începem cu elementele de bazã, de exemplu cum sã mãnânci, cum sã mergi ºi cum sã respiri.” Joseph a râs copios; m-am pomenit cã râd ºi eu împreunã cu el. “Fiindcã veni vorba de mâncare,” a spus, “Ce-ar fi sã veniþi voi doi la ceainãria mea în dimineaþa asta? Sunteþi oaspeþii mei de onoare ºi am sã vã încropesc un mic dejun pe cinste.” Tocmai eram gata sã spun ceva de genul: “Oh, mi-ar face plãcere, dar chiar nu pot,” când Socrate mi-a luat-o înainte, spunând: “Am fi încântaþi. Schimbul de dimineaþã vine-ntr-o jumãtate de orã, dupa aceea venim.” “Minunat, atunci pe curând.” I-a dat lui Soc o bancnotã de 5 dolari pentru benzinã, apoi a plecat. Mã tot întrebam despre Joseph. “ªi el este un luptãtor, ca tine, Soc?” “Nici un luptãtor nu este ca mine,” mi-a rãspuns râzând. “ªi nici n-ar vrea nimeni sã fie. Fiecare bãrbat sau femeie are calitãþile sale înnãscute. De exemplu, în timp ce tu ai excelat în gimnasticã, Joseph a devenit maestru în arta preparãrii hranei.” “Aha, vrei sã spui arta gãtitului?” “Nu tocmai. Joseph nu prea încãlzeºte alimentele; asta le-ar distruge enzimele naturale necesare pentru digestia completã a hranei. El pregãteºte mâncãruri naturale, într-un fel pe care o sã-l vezi tu însuþi în curând. Dupã ce guºti din magia culinarã a lui Joseph, n-ai sa mai poþi suporta niciodatã fast-food-urile.” “Ce este atât de special cu gãtitul lui?” “Doar douã lucruri, cu-adevãrat – amândouã subtile. În primul rând, el acordã o atenþie maximã faþã de tot ceea ce face; în al doilea rând, iubirea este literalmente unul dintre ingredientele principale adãugat în orice face el. Poþi sã-i simþi gustul mult timp dupã aceea.” Înlocuitorul lui Soc, un adolescent sfrijit, a sosit salutând mormãit, ca de obicei. Noi am plecat, luând-o pe jos, înspre sud. Mi-am înteþit ritmul mersului meu ºchiopãtat, pentru a putea þine pasul cu mersul de uriaº al lui Soc, pe mãsura ce treceam pe strãzile mai lãturalnice, ca sã evitãm astfel aglomeraþia de dimineaþã. Frunzele uscate ne foºneau sub picioare, în timp ce treceam pe lângã un conglomerat de case, specifice oraºului Berkeley, un amestec de arhitecturã victorianã, spaniol-colonialã ºi neo-alpinã extravagantã, cu blocuri ca niºte cutii de chibrituri, în care locuiau o mare parte din cei 30 000 de studenþi. În timp ce mergeam aºa, am mai vorbit de una, de alta. Socrate a început: “Dan, ca sã poþi strãpunge ceaþa din mintea ta ºi ca sã gãseºti poarta, ai nevoie de o cantitate colosalã de energie. Aºa cã practicile purificatoare ºi regeneratoare sunt esenþiale.” “Vrei sã mai spui o datã?” “Va trebui sã te curãþãm, sã te desfacem în bucãþi ºi sã te aranjãm apoi la loc.” “Aha, pãi de ce n-ai spus aºa de prima datã?” l-am tachinat eu. “Va trebui sã-þi readaptezi fiecare funcþie umanã – miºcarea, somnul, respiraþia, gândirea, simþirea – ºi alimentaþia. Dintre toate activitãþile umane, alimentaþia este una dintre cele mai importante, în concluzie ea trebuie stabilizatã mai întâi.” “Aºteaptã puþin, Socrate. Alimentaþia nu e chiar aºa o problemã pentru mine. Sunt suplu, în general mã simt destul de bine, iar gimnastica mea dovedeºte cã am destulã energie. Cum e posibil ca doar câteva schimbãri în regimul meu alimentar sã însemne mare diferenþã?” “Regimul tãu alimentar actual,” a spus el, aruncând o privire spre ramurile însorite ale unui copac frumos, “îþi poate oferi o cantitate ‘normalã’ de energie, însã o mare parte din ceea ce mãnânci te face sã te simþi labil, îþi afecteazã stãrile de dispoziþie, îþi reduce nivelul de conºtienþã ºi îþi perturbã nivelul optim de vitalitate al corpului. Regimul tãu alimentar impulsiv determinã producerea de reziduuri toxice, care au un efect de lungã duratã asupra longetivitãþii tale. Cele mai multe dintre problemele tale mentale ºi emoþionale ar putea fi reduse, dacã eºti pur ºi simplu atent sã mãnânci corect – adicã pur ºi simplu.” “Cum poate o schimbare în regimul meu alimentar sã-mi afecteze energia?” am insistat eu. “Vreau sã spun cã iau calorii, ºi ele reprezintã o cantitate de energie considerabilã.” “Aceasta este viziunea tradiþionalã, dar este una superficialã; luptãtorul trebuie sã recunoascã influenþe mult mai subtile. Sursa noastrã primarã de energie în acest sistem,” a spus, fãcând un gest larg cu mâna, pentru a arãta sistemul solar, “este soarele. Dar, în general, fiinþa umanã obiºnuitã – ºi ãsta eºti tu…” “Mulþumesc pentru îngãduinþã.” “… în starea ei actualã de evoluþie, nu ºi-a dezvoltat capacitatea de a utiliza în mod direct energia soarelui; nu poþi sã ‘mãnânci’ luminã solarã, cu câteva excepþii, ºi ele limitate. Când umanitatea îºi va dezvolta aceastã capacitate, organele digestive vor deveni niºte relicve, niºte atavisme, iar companiile producãtoare de laxative vor da faliment. Dar deocamdatã hrana este o formã de energie solarã la pachet, de care ai nevoie.” “O dietã corectã îþi permite sã te foloseºti în modul cel mai direct de energia soarelui. Energia stocatã astfel îþi deschide simþurile, îþi expansioneazã conºtienþa ºi îþi ascute concentrarea ca briciul.” “ªi toate astea numai dacã elimin fursecurile din alimentaþia mea?” “Da – dacã elimini fursecurile ºi alte ciudãþenii sau excese.” “Odatã, un gimnast olimpic japonez mi-a spus cã nu obiceiurile proaste conteazã, ci acelea bune.” “Asta înseamnã cã obiceiurile tale bune trebuie sã devinã atât de puternice, încât sã le estompeze pe cele inutile.” Socrate mi-a arãtat o ceainãrie micuþã pe Shattuck, lângã Ashby. Trecusem pe acolo de multe ori, dar fãrã s-o observ. “Vasãzicã, tu crezi în alimentaþia naturalã, Soc?” l-am întrebat în timp ce traversam strada. “Nu e doar o chestiune de credinþã, ci una de acþiune. Pot sã-þi spun doar atât: mã hrãnesc numai cu ce este natural, sãnãtos ºi mãnânc numai atât cât am nevoie. Pentru a aprecia în mod corect ceea ce numeºti tu alimentaþie naturalã, trebuie sã-þi ascuþi instinctele; trebuie sã devii un om natural.” “Asta îmi sunã clar a ascetism. ªi tu chiar nu mai guºti câte-o îngheþatã micã, din când în când?” “La prima vedere, regimul meu alimentar þi se poate pãrea spartan, în comparaþie cu rãsfãþurile pe care tu le numeºti ‘moderaþie’, Dan, însã felul în care mã hrãnesc eu este realmente o sursã de plãcere, pentru cã mi-am dezvoltat capacitatea de a mã bucura de hrana cea mai simplã. ªi aºa ai sã faci ºi tu.” Am bãtut la uºã ºi Joseph ne-a deschis. “Intraþi, intraþi!” a spus el cu entuziasm, ca ºi cum ne-ar fi poftit în casa lui. De fapt chiar era ca acasã. În micul salon de la intrare podeaua era acoperitã cu covoare groase. Mesele masive, cioplite în lemn ºi lãcuite, erau aºezate peste tot în încãpere, iar scaunele moi, cu spãtarele drepte, pãreau niºte antichitãþi. Pe pereþi erau atârnate tapiserii, cu excepþia unuia, care era complet ascuns de un acvariu imens cu peºtiºori coloraþi. Lumina dimineþii intra print-un luminator din tavan. Ne-am aºezat chiar sub el, în razele calde ale soarelui, acoperit din când în când de nori bãtuþi de vânt. Joseph s-a apropiat de noi, ducând douã platouri pe deasupra capului. Cu o miºcare elegantã, le-a aranjat în faþa noastrã, servindu-l pe Socrate mai întâi, apoi pe mine. “Ah, ce apetisant aratã!” a spus Socrate, îndesându-ºi ºervetul peste gulerul cãmãºii. M-am uitat în jos. În faþa mea, pe o farfurie albã, se afla un morcov tãiat felii ºi o frunzã de salatã. Am rãmas cu gura cãscatã. Vãzându-mi expresia feþei, Socrate a început sã râdã, gata sã cadã de pe scaun, iar Joseph a trebuit sã se sprijine de masã. “Ah,” am spus eu, rãsuflând uºurat. “Deci e o glumã.” Fãrã sã mai spunã ceva, Joseph a luat farfuriile ºi s-a întors cu douã castroane frumoase din lemn. În fiecare castron era câte o replicã perfectã, în miniaturã, a unui munte. Muntele propriu-zis era o combinaþie de cantalup ºi de pepene galben. Bucãþele de nuci ºi de migdale, sculptate fiecare în parte, erau bolovanii maronii. Stâncile ascuþite erau fãcute din mere ºi felii subþiri de brânzã. Copacii erau fãcuþi din rãdãcini de pãtrunjel, fiecare cioplit într-o formã perfectã, aºa cum sunt arborii bonsai. Iar în vârf era picurat puþin iaurt, în chip de zãpadã. La poale erau boabe de struguri tãiate pe jumãtate ºi cãpºuni proaspete, aranajate în cerc. Am rãmas uluit privind peisajul din farfurie. “Joseph, e prea frumos. Nu pot sã mãnânc aºa ceva; aº vrea sã-i fac o pozã.” Dupã cum am observat, Socrate începuse sã mãnânce deja, luând înghiþituri mici ºi mestecând încet, dupã cum îi era obiceiul. Eu am luat muntele cu asalt, mâncând cu lãcomie ºi aproape cã terminasem, când Socrate a început dintr-odatã sã înfulece ºi el. Mi-am dat seama cã mã imita. Îmi dãdeam silinþa sã iau bucãþi mai mici, respirând adânc dupã fiecare, aºa cum fãcea el, însã mi se pãrea frustrant de încet. “Plãcerea pe care o obþii tu din actul de a mânca, Dan, se limiteazã la gustul mâncãrii ºi la nevoia de a-þi simþi stomacul plin. Însã trebuie sã înveþi sã savurezi întregul proces – foamea de dinainte, pregãtirea cu grijã a hranei, aranjarea unei mese îmbietoare, mestecatul, respiraþia, mirositul, gustatul, înghiþitul ºi, în final, senzaþia de uºurãtate ºi de energizare de dupã masã. În final, te poþi bucura de o eliminare completã ºi uºoarã a hranei, dupã ce a fost digeratã. Când vei acorda atenþie tuturor acestor elemente, vei începe sã apreciezi mâncãrurile simple; ºi nu vei mai avea nevoie de atât de multã mâncare.” “Ironia deprinderilor tale actuale de a mânca este cã, deºi þi-e fricã sã nu pierzi cumva vreo masã, totuºi nu eºti pe deplin conºtient de hrana pe care o mãnânci.” “Nu mi-e fricã sã nu pierd vreo masã,” l-am contrazis. “Mã bucur sã aud asta. Înseamnã cã-þi va fi destul de uºor sãptãmâna viitoare. Fiindcã masa asta este ultima ta masã pentru urmãtoarele ºapte zile.” ªi astfel, Soc a început sã-mi descrie amãnunþit în ce constã postul purificator, pe care aveam sã-l încep imediat. Suc de fructe diluat sau ceaiuri de plante erau tot meniul meu. “Socrate, dar am nevoie de proteine ºi de fier, ca sã mã ajute la vindecarea piciorului; am nevoie de energie pentru gimnasticã.” Zadarnic. De data asta Socrate nu mai era deloc rezonabil. L-am ajutat pe Joseph la câteva treburi, am mai stat de vorbã, i-am mulþumit ºi am plecat. Îmi era foame deja. În timp ce ne întorceam spre campus, Socrate mi-a fãcut un rezumat al regulilor pe care trebuia sã le urmez pânã când corpul meu îºi va fi recâºtigat instinctele naturale. “În câþiva ani nu vei mai avea nevoie de reguli. Deocamdatã, totuºi, trebuie sã elimini din dieta ta toate alimentele care conþin zahãr rafinat, fãinã rafinatã, carne ºi ouã, de asemenea droguri cum ar fi cafeaua, alcoolul, tutunul ºi orice alt aliment inutil. Mãnâncã numai alimente proaspete, nerafinate, neprocesate, fãrã aditivi chimici. În general fã-þi micul dejun din fructe proaspete, eventual cu brânzã de vaci sau iaurt. Prânzul, masa ta principalã, ar trebui sã fie o salatã de cruditãþi, cartofi copþi sau înãbuºiþi, eventual niºte brânzã ºi pâine integralã sau cereale fierte. Cina ar trebui sã constea dintr-o salatã de cruditãþi ºi câteodatã legume înãbuºite uºor. Adaugã la fiecare masã cât mai multe seminþe crude, nesãrate, ºi nuci de tot felul.” “Bãnuiesc cã eºti expert ºi în nuci, Soc, am bombãnit eu. În drum spre casã, am trecut pe lângã bãcãnie. Eram cât pe ce sã intru sã cumpãr niºte fursecuri, când mi-am amintit cã nu mai aveam voie sã mãnânc fursecuri de la magazin pentru tot restul vieþii! Iar în urmãtoarele ºase zile ºi douãzeciºitrei de ore urma sã nu mai mãnânc deloc. “Socrate, mi-e foame.” “N-am zis niciodatã cã antrenamentul unui luptãtor este floare la ureche – dar nici nu înseamnã ‘la plãcinte înainte, la rãzboi înapoi’.” Treceam prin campus chiar în pauza dintre cursuri, aºa încât Sproul Plaza era plinã de lume. Mã uitam cu jind dupã studentele drãguþe. Socrate m-a prins de braþ. “A, sã nu uit, Dan. Dulciurile culinare nu sunt singura plãcere pe care va trebui s-o eviþi o vreme.” “Oh-oh”. M-am oprit, încremenit. “Trebuie sã fiu sigur cã nu te-am înþeles greºit. Vrei sã fii mai explicit, te rog?” “Sigur cã da. Chiar dacã ai voie sã trãieºti relaþii intime ºi bazate pe iubire, pânã când nu eºti suficient de matur, va trebui sã te abþii complet de la preocuparea ta în ceea ce priveºte nevoile tale sexuale. Mai pe ºleau: Þine-þi-o în pantaloni.” “Dar, Socrate” am ripostat, ca ºi cum viaþa mi-ar fi fost în joc, “asta este demodat, puritan, iraþional ºi nesãnãtos. Renunþarea la mâncare este una, dar asta e cu totul altceva!” Am început sã-i spicuiesc din “Filosofia Playboy”, din Albert Ellis, Robert Rimmer, Jacqueline Susann ºi Marchizul de Sade. Am recurs chiar ºi la ‘Reader`s digest’ ºi ‘Dear Abby’, dar nimic nu pãrea sã-l înduplece. A spus: “Nu are nici un rost sã-þi mai explic motivele mele; va trebui pur ºi simplu sã-þi gãseºti viitoarele distracþii în aerul proaspãt, în mâncare proaspãtã, apã proaspatã, conºtienþã proaspãtã ºi soare.” “Cum e posibil sã urmez toate restricþiile pe care mi le ceri?” “Þine cont de ultimele sfaturi pe care Buddha le-a dat discipolilor sãi.” “Ce le-a spus?” am întrebat, în aºtepatrea ideii salvatoare. “‘Faceþi tot ce puteþi’.” ªi cu asta a dispãrut în mulþime. În sãptãmâna care a urmat, ritualurile mele de iniþiere au început sã-ºi intre în drepturi. În timp ce urechile mi se lungeau de foame, Soc îmi umplea nopþile cu exerciþii ‘de bazã’, învãþându-mã cum sã respir mai adânc ºi mai încet – cu gura întredeschisã uºor ºi cu limba lipitã de cerul gurii. Eram cam îndãrãtnic, dar fãceam tot ce puteam, simþindu-mã apatic, arzând de nerãbdare sã-mi beau (îhh) sucul de fructe diluat ºi ceaiul de plante, visând la fripturi ºi rulade cu cremã. ªi nici mãcar nu-mi plãceau în mod deosebit fripturile ºi ruladele cu cremã! Într-o bunã zi mi-a spus sã respir cu abdomenul, altãdatã sã respir cu inima. A început sã-mi critice felul în care mergeam, felul în care vorbeam, felul în care îmi umblau ochii prin camerã, în timp ce ‘mintea îmi rãtãcea prin univers’. Nimic din ce fãceam nu pãrea sã-l mulþumeascã. Mã corecta iar ºi iar, uneori cu blândeþe, alteori cu asprime. “Postura corectã este un mod de a te armoniza cu gravitaþia, Dan. Atitudinea corectã este un fel de a te armoniza cu viaþa.” ªi aºa mai departe. În ziua a treia de post mi-a fost cel mai greu. Eram ºubred ºi ameþeam; aveam dureri de cap ºi respiraþia îmi era rãu mirositoare. “Toate fac parte din procesul de purificare, Dan. Organismul tãu se curãþã, eliminând toxinele acumulate.” La antrenament nu faceam decât sã trag de timp ºi sã mã întind. De fapt începusem sã mã simt bine – chiar un pic þanþoº. Simþeam cã aº fi putut sã continui. Foamea îmi dispãruse; tot ce simþeam în locul ei era aceastã saþietate plãcutã ºi un sentiment de uºurare. Antrenamentele mi se îmbunãtãþiserã. Mã antrenam cu sârg, deºi aveam piciorul slãbit, simþindu-mã relaxat ºi chiar mai sprinten ca niciodatã. Când am început sã mãnânc în a opta zi, cantitãþi foarte mici de fructe, a trebuit sã fac uz de toatã voinþa mea pentru a nu mã nãpusti sã mã îmbuib cu orice aveam voie sã mãnânc. Socrate nu tolera nici un fel de plângeri sau de comentarii. De fapt, nu vroia sã vorbesc deloc, decât dacã era absolut necesar. “Gata cu flecãreala,” mi-a spus; “Ceea ce iese din gura ta este la fel de important ca ºi ceea ce intrã.” Astfel am devenit capabil sã-mi cenzurez comentariile prosteºti, care altãdatã mã fãceau sã par un neisprãvit. Am început sã mã simt chiar bine, vorbind mai puþin, de îndatã ce mi-a intrat în obiºnuinþã. Mã simþeam mai calm într-un fel. Dar dupã câteva sãptãmâni mã cam sãturasem. “Socrate, pun pariu pe 1 dolar cã te fac sã spui mai mult de douã cuvinte.” ªi-a întins mâna, spunând: “Ai pierdut.” Datoritã succeselor mele din trecut la gimnasticã, am debordat de entuziasm ºi încredere cam o lunã. Dar, curând dupã aceea, mi-am dat seama cã, aºa cum spusese Socrate, nu avea sã fie deloc floare la ureche. Principala mea problemã era integrarea socialã cu prietenii. Rick, Sid ºi cu mine ne-am dus prietenele la o pizza. Toþi, în afarã de mine, au mâncat o pizza mare cu cârnaþi. Eu am comandat o pizza micã vegetarianã specialã, din fãinã integralã. Ei au bãut milk-shake sau bere, eu mi-am sorbit sucul de mere. Dupã aceea, ei au vrut sã mergem la cofetãria Fenton Ice Cream Parlor. În timp ce ei îºi mâncau îngheþatele speciale, cu tot felul de ingrediente, eu sugeam o bucatã de gheaþã. Mã uitam la ei cu invidie; ei îmi rãspundeau cu un resentiment vag. Probabil cã îi fãceam sã se simtã vinovaþi într-un fel. Viaþa mea socialã se prãbuºea sub greutatea canoanelor pe care le urmam. În drum spre casã o luam pe ocolite, ca sã evit gogoºeriile, tarabele cu mâncãruri ºi terasele-restaurante din campus. Poftele ºi dorinþele de tot felul începeau sã mã asalteze din ce în ce mai mult, însã continuam sã le þin piept. Dacã m-aº fi preschimbat într-un gogoman de dragul unei gogoºi, n-aº mai fi fost în stare sã dau ochii cu Socrate. Totuºi, pe mãsurã ce timpul trecea, începeam sã simt o împotrivire crescândã. M-am plâns lui Socrate, în ciuda cãutãturii sale severe. “Soc, nu mai eºti deloc amuzant. Ai devenit un bãtrân morocanos, ca oricare altul; nici mãcar nu mai strãluceºti ca un licurici.” M-a scrutat cu privirea. “Gata cu scamatoriile.” Asta era – fãrã scamatorii, fãrã sex, fãrã cipsuri, fãrã hamburgheri, fãrã acadele, fãrã gogoºi, fãrã distracþie, fãrã odihnã; disciplinã cât încape. Ianuarie abia s-a târât; dar februarie a zburat ºi acum martie era pe sfârºite. Echipa avea sã încheie sezonul fãrã mine. I-am mãrturisit din nou lui Socrate despre frãmântãrile mele, dar el nu mi-a oferit nici o consolare, nici un sprijin. “Socrate, sunt chiar un cercetaº spiritual. Prietenii nu mai vor sã iasã cu mine. Îmi ruinezi viaþa! Mi-e teamã cã am sã devin un bãtrân uscat ºi… ” M-a întrerupt râsul lui. “Dan, dacã de deshidratare te temi, pot sã te asigur cã nevastã- mea mã considerã chiar zemos.” “Nevasta ta?” A râs din nou, vãzându-mi expresia ºocatã. Apoi s-a uitat la mine; am crezut cã ar fi vrut sã mai spunã ceva. Dar s-a întors la treaba lui ºi mi-a spus doar: “Fã tot ce poþi.” “Ei bine, mulþumesc pentru aceastã discuþie atât de efervescentã.” Dar în adâncul sufletului, eram ofensat de faptul cã o altã persoanã – chiar dacã era vorba de Socrate – îmi dirija viaþa. Cu toate aceastea, urmãream sã respect fiecare regulã cu o râvnã acerbã, scrâºnind din dinþi, pânã când, într-o zi, în timpul antrenamentului, am dat cu ochii de acea asistentã medicalã seducãtoare, care mi-a stârnit fanteziile erotice încã de când o vãzusem la spital, cât am fost internat. Urmãrea tãcutã exerciþiile noastre acrobatice. Am observat cã, aproape imediat, toþi cei aflaþi în sala de gimnasticã au devenit inspiraþi de o nouã energie, iar eu nu fãceam excepþie. Pretinzând cã eram absorbit de antrenament, trãgeam cu ochiul la ea din când în când. Pantalonii ei strâmþi de mãtase ºi bluza care-i lãsa spatele dezgolit, îmi dãdeau concentrarea peste cap; mintea îmi rãtãcea aiurea, în cãutarea unor variante de gimnasticã mai exotice. Pentru tot restul antrenamentului am fost pe deplin conºtient de faptul cã îi captasem atenþia. A dispãrut chiar înainte de terminarea antrenamentului. Am fãcut un duº, m-am îmbrãcat ºi am ieºit din vestiar. Ea era acolo, în capãtul scãrilor, rezemându-se provocator de balustradã. Nici nu-mi mai amintesc cum am urcat ultimele trepte, ca-n zbor. “Bunã, Dan Millman. Eu sunt Valerie. ªtii, arãþi mult mai bine decât atunci când te îngrijeam la spital.” “Sunt mai bine, sorã Valerie,” am zâmbit fâstâcit. “ªi mã bucur atât de mult cã ai avut grijã de mine.” A râs ºi s-a întins îmbietor. “Dan, îmi faci ºi mie o favoare, te rog? N-ai vrea sã mã conduci pânã acasã? Se întunecã ºi un tip ciudat m-a tot urmãrit.” Era cât pe ce sã-i amintesc cã eram deja la începutul lui aprilie ºi cã soarele apune abia peste vreo orã, dar apoi m-am gândit: “Mare scofalã – e doar un amãnunt neînsemnat.” Ne-am plimbat, am vorbit ºi în cele din urmã am luat cina împreunã, la ea acasã. A deschis “sticla ei specialã de vin pentru ocazii speciale”. Abia dacã mi-am înmuiat buzele, dar asta a însemnat începutul sfârºitului. Sfârâiam, eram înfierbântat mai ceva decât o fripturã pe grãtar. A fost chiar un moment în care o voce plãpândã mã întreba: “Ce eºti, bãrbat sau mãmãligã?” ªi o alta voce firavã îi rãspundea: “Sunt o mãmãligã în cãlduri.” În acea noapte m-am lepãdat de orice interdicþie pe care o aveam. Am mâncat orice îmi dãdea ea. Am început cu o supã de scoici, apoi salatã ºi fripturã. Iar la desert am servit câteva porþii de Valerie. În urmãtoarele trei zile n-am dormit prea bine, preocupat fiind de cum am sã-i înfãþiºez lui Socrate crudul adevãr. Mã pregãteam pentru tot ce putea fi mai rãu. În acea searã am intrat în birou ºi i-am mãrturisit tot, fãrã sã-i cer scuze, apoi am aºteptat, cu rãsuflarea tãiatã. Socrate a tãcut îndelung. În cele din urmã a spus: “Am observat cã încã n-ai învãþat sã respiri.” Înainte sã-i pot rãspunde, ºi-a ridicat mâna. “Dan, eu pot sã înþeleg de ce ai alege un cornet de îngheþatã sau o aventurã de-o noapte cu o femeie drãguþã, încãlcând regulile Cãii pe care þi-am arãtat-o – dar tu poþi sã înþelegi asta?” A fãcut o pauzã. “Nu e vorba nici de laudã, nici de reproº. Acum îþi înþelegi poftele nestãvilite care provin din stomac ºi dintre ºale. Asta e bine. Însã ia aminte: Þi-am cerut sã faci tot ce poþi. Asta a fost chiar tot ce-ai putut?” Socrate ºi-a comutat privirea pe “luminos”; ºi aceastã strãlucire pãtrundea parcã prin mine. “Întoarce-te peste o lunã, dar numai dacã ai respectat cu stricteþe regulile. N-ai decât sã te întâlneºti cu aceastã tânãrã, dacã vrei; poartã-te cu ea cu delicateþe ºi doar dacã eºti animat de sentimente sincere, dar indiferent ce impulsuri ai simþi, lasã-te cãlãuzit de o disciplinã superioarã!” “Aºa am sã fac, Socrate; jur c-aºa am sã fac! Acum chiar înþeleg.” “Nici angajamentele, nici înþelegerea, n-au sã te facã vreodatã puternic. Angajamentele presupun sinceritate, iar logica presupune claritate; dar niciuna dintre ele nu îþi oferã energia de care ai nevoie. Lasã-þi furia sã-þi fie ºi angajamentul ºi logica. Ne vedem luna viitoare.” ªtiam cã dacã n-aº fi þinut cont de aceste discipline, din nou, aceasta ar fi însemnat sfârºitul prieteniei dintre mine ºi Socrate. Aºadar, mi-am propus, cu mai multã ardoare: “De-acum înainte nici o femeie seducãtoare, nici o gogoaºã ºi nici o fripturã n-au sã mai îmi înmoaie genunchii. Sau îmi stãpânesc impulsurile sau am sã mor.” Valerie m-a sunat în ziua urmãtoare. Am simþit toate furnicãturile obiºnuite la auzul vocii ei, care gemuse în urechea mea nu demult. “Danny, mi-ar place sã ne vedem disearã. Ai timp? Oh, bine. Ies de la servici la ºapte. Vrei sã ne întâlnim la sala de gimnasticã? O.K., pe curând atunci – pa!” În seara aceea am invitat-o la ceainãria lui Joseph, oferindu-i suprema salatã-surprizã. Am bãgat de seamã cã Valerie flirta cu Joseph. El se purta, ca de obicei, cu cãldurã, însã n-a dat nici un semn cã ar fi reacþionat la flirturile ei. Mai târziu ne-am întors la ea acasã. Am stat de vorbã un timp. M-a servit cu vin, dar i-am cerut niºte suc. M-a mângâiat pe pãr ºi m-a sãrutat uºor, murmurându-mi ºoapte dulci la ureche. Am sãrutat-o ºi eu cu iubire. Apoi vocea mea interioarã s-a auzit tare ºi clar: “Vino-þi în fire. Nu uita ce þi-ai promis.” M-am ridicat, rãsuflând adânc. Nu avea sã fie deloc uºor. S-a ridicat ºi ea, aranjându-ºi rochia ºi netezindu-ºi pãrul. “Valerie, ºtii cã te consider foarte atrãgãtoare ºi chiar incitantã – însã sunt implicat în niºte, uh, discipline mai speciale, care nu îmi îngãduie sã continui ceea ce tocmai am început. Îmi place compania ta ºi vreau sã ne mai vedem. Dar de acum înainte te rog sã te gândeºti la mine ca la un prieten intim, ca la un iubit care e p-p-preot.” Aproape cã nu puteam sã rostesc ultimul cuvânt. A rãsuflat adânc ºi, aranjându-ºi pãrul din nou, a spus: “Dan, e chiar bine sã fiu cu cineva care nu e interesat numai de sex.” “Excelent,” am spus încurajat, “îmi pare bine sã aud cã te simþi astfel, fiindcã ºtiu cã putem împãrtãºi multe alte lucruri în afarã de pat.” “S-a uitat la ceas. “Oh, ia te uitã cum trece timpul – ºi mâine plec la servici dimineaþã devreme, aºa cã noapte bunã, Dan. Mulþumesc pentru cinã. A fost minunatã.” Am sunat-o a doua zi, dar era ocupat. Am sunat-o ºi în ziua urmãtoare ºi, în sfârºit, am gãsit-o. “Am sã fiu foarte ocupatã sãptãmânile urmãtoare cu examenele de asistenþã medicalã.” Am vãzut-o dupã o sãptãmânã, când a apãrut la sfârºitul antrenamentului, ca sã se întâlneascã cu Scott, un coleg de echipã. Amândoi au trecut pe lângã mine, în timp ce urcam scãrile – atât de aproape, încât puteam sã-i simt parfumul. A dat din cap politicos ºi m-a salutat. Scott s-a întors cãtre mine ºi mi-a fãcut ºmechereºte cu ochiul. Nu credeam cã o astfel de privire poate sã doarã atât de mult. Cu o foame disperatã, pe care cred cã nici o salatã de cruditãþi n-ar fi putut sã mi-o satisfacã, m-am pomenit cã mã opresc în faþa primului fast-food care mi-a apãrut în cale. Adulmecam hamburgerii care sfârâiau, unºi cu un sos special. Mi-am amintit de vremurile bune, când mâncam hamburgeri cu salatã ºi roºii – împreunã cu prietenii. Am intrat nãucit, fãrã sã mã gândesc, m-am dus direct la femeia de la tejghea ºi m-am auzit spunând: “Un cheeseburger dublu, vã rog.” L-am luat ºi m-am aºezat, þinându-l în mânã, apoi am muºcat o bucatã uriaºã. Brusc mi-am dat seama ce eram sã fac; alegeam între Socrate ºi un cheeseburger. L-am scuipat, l-am aruncat furios la gunoi ºi am plecat. Gata, mã eliberasem de sclavia impulsurilor haotice. În seara aceea a început sã se întrezãreascã o undã de respect de sine ºi un sentiment de forþã interioarã. ªtiam ca îmi va fi mai uºor dupã aceea. Au început sã aparã mici schimbãri în viaþa mea. Încã de când eram copil, suferisem de tot felul de simptome minore, de exemplu noaptea îmi curgea nasul, când era mai rãcoare, aveam dureri de cap, dureri de stomac ºi schimbãri bruºte de dispoziþie, pe care le consideram normale ºi inevitabile. Dar acum dispãruserã toate. Resimþeam în mod constant o stare de lejeritate ºi o energie care radia în jurul meu. Poate cã asta era cauza pentru care erau destule femei care flirtau cu mine, iar copiii ºi cãþeii se gudurau pe lângã mine, cãutând joacã. Câþiva dintre colegii mei de echipã au început sã-mi cearã sfaturi în legãturã cu probleme personale. Nu mai eram deloc o bãrcuþã pe o mare furtunoasã, ba chiar mã simþeam neclintit, precum Stânca Gibralatarului. I-am spus lui Socrate despre experienþele trãite. El a încuviinþat. “Nivelul energiei tale este în creºtere. Oameni, animale, ºi chiar obiecte, sunt atrase ºi fermecate de prezenþa acestui câmp de energie. Cam aºa se petrec lucrurile.” “Regulile Casei?” am întrebat. “Regulile Casei.”  Apoi a adãugat: “Pe de altã parte, e cam devreme sã te feliciþi singur. Ca sã-þi pãstrezi simþul perspectivei, ar fi bine sã te compari cu mine. Atunci îþi va fi limpede cã abia ai absolvit gradiniþa.” ªcoala se terminase anul acela aproape fãrã sã-mi dau seama. Examenele au trecut fãrã bãtaie de cap; studiile, care întotdeauna pãreau sã fie o piatrã de încercare pentru mine, deveniserã precum o banalã pietricicã ce te sâcâie în pantof. Echipa a plecat într-o scurtã vacanþã, apoi s-a întors pentru antrenamentele de varã. Eu începeam sã merg fãrã baston ºi chiar fãceam încercãri de alergare foarte uºoarã, de câteva ori pe sãptãmânã. Am continuat sã-mi forþez corpul pânã la limita durerii, a disciplinei ºi a rãbdãrii ºi, bine-nþeles, continuam sã fac tot ce puteam sã respect regulile de alimentaþie corectã, de miºcare corectã, de respiraþie corectã – dar tot ce puteam eu nu era încã destul. Socrate a început sã-ºi mãreascã pretenþiile în privinþa mea. “Acum, fiindcã energia ta se acumuleazã, poþi sã începi sã te antrenezi în adevãratul sens al cuvântului.” Ajunsesem, prin practicã, sã respir atât de încet, încât o singurã respiraþie completã îmi lua un minut întreg. Combinat cu o concentrare intensã ºi cu controlul anumitor grupe de muºchi, acest exerciþiu de respiraþie îmi încãlzea corpul ca o saunã ºi îmi permitea sã mã simt confortabil, indiferent de temperaturã. Eram încântat sã observ cã îmi dezvoltasem aceeaºi putere pe care Soc o manifestase în noaptea în care ne-am întâlnit. Începeam sã cred, pentru prima oarã, cã poate, doar poate, aº fi putut sã mã ridic la înãlþimea lui. Nu mã mai simþeam în plus, ci chiar superior faþã de prietenii mei. Când un amic mi se plângea de vreo boalã sau de alte probleme despre care ºtiam cã pot fi remediate doar prin simpla alimentaþie corectã, îi spuneam ce învãþasem despre responsabilitate ºi disciplinã. Entuziasmat de aceastã nouã încredere în mine însumi, m-am dus într-o searã la benzinãrie, fiind ferm convins cã aveam sã aflu niscaiva secrete vechi ºi ezoterice de prin India, Tibet sau China. Dar în loc de asta, imediat ce am pãºit pe uºã, mi-a fost înmânat un mop ºi mi s-a spus sã curãþ baia. “Fã toaletele alea sã strãluceascã.” În sãptãmânile care au urmat am fãcut atâtea munci de rutinã prin benzinãrie, încât n-am mai avut timp pentru exerciþiile mele importante. Cãram cauciucuri câte-o orã, duceam gunoiul. Apoi mãturam garajul ºi strângeam sculele. Nu-mi închipuisem niciodatã cã aº fi putut sã ajung sã mã plictisesc vreodatã pe lângã Socrate. În tot acest timp el avea niºte pretenþii imposibile. Îmi acorda cinci minute sã fac o treabã de o jumãtate de orã, apoi mã certa cu asprime dacã nu terminam totul la timp. Era nederept, iraþional ºi chiar jignitor. ªi, când mã cufundam mai adanc în aceastã stare jalnicã de lehamite, Socrate intra în garaj ca sã-mi spunã cã am lãsat mizerie pe duºumeaua din baie. “Dar a fost cineva la baie, dupã ce am terminat eu,” i-am spus. “Fãrã scuze,” a spus, adãugând: “Du-te ºi aruncã gunoiul!” Eram atât de furios, încât am apucat coada maturii ca pe mânerul unei sãbii. ªi am simþit un calm de gheaþã. “Abia am aruncat gunoiul, Socrate, acum cinci minute. Nu-þi aduci aminte, bãtrâne, sau te-ai ramolit?” A zâmbit larg. “Mã refer la gunoiul asta, nãtãfleaþã!” S-a bãtut cu palma peste frunte, fãcându-mi cu ochiul. Mãtura a cãzut zãngãnind pe podea. În altã searã, când mãturam în garaj, Socrate m-a chemat în birou. M-am aºezat îmbufnat, în aºteptarea altor ordine. “Dan, tot n-ai învãþat sã respiri în mod natural. Ai fost indolent, aºa încât trebuie sã te concentrezi mai bine.” Asta era picãtura care umplea paharul. Am þipat la el: “Tu ai fost cel indolent – eu þi-am fãcut toata treaba!” A tãcut ºi pot sã spun cã am zãrit o umbrã de durere în ochii lui. Mi-a spus cu blândeþe: “Dan, nu se cuvine sã þipi aºa la profesorul tãu.” Mi-am amintit din nou cã, de fapt, scopul insultelor sale a fost întotdeauna sã-mi arate propria turbulenþã mentalã ºi emoþionalã, sã-mi transforme furia în acþiune ºi sã mã ajute sã perseverez. Înainte sã-mi pot cere scuze, a spus: “Dan, cel mai bine-ar fi sã pleci ºi sã nu te întorci pânã când n-ai sã înveþi sã te porþi frumos – ºi pânã când n-ai sã înveþi sã respiri cum trebuie. Poate cã o absenþã îþi va prinde bine.” Am ieºit posomorât, cu privirea în jos. Mergând spre casã, mã gândeam la cât de rãbdãtor fusese cu toate ieºirile, smiorcãielile ºi întrebãrile mele. Toate cererile lui erau doar ca sã-mi fie mie de folos. Am jurat sã nu mai þip niciodatã la el de supãrare. Singur, am urmãrit din rãsputeri sã-mi corectez obiºnuinþele de a respira tensionat, dar se pãrea cã era din ce în ce mai greu. Dacã respiram adânc, uitam sã-mi þin limba în cerul gurii; în caz cã îmi aminteam de asta, mã cocoºam. Eram exasperat. În culmea frustrãrii, m-am întors la benzinãrie sã-l vãd pe Soc ºi sã-i cer sfatul. L-am gãsit meºterind în garaj. S-a uitat o clipã la mine ºi mi-a spus: “Pleacã!” Înfuriat ºi rãnit, am plecat ºchiopãtând, fãrã sã mai spun nimic. I-am auzit vocea în spatele meu: “ªi dupã ce înveþi sã respiri, ocupã-te puþin ºi de simþul umorului.” Râsul lui m-a urmãrit aproape tot drumul. Când am ajuns la treptele din faþa casei, m-am aºezat pe jos, cu privirea în gol, spre biserica de peste drum. Îmi spuneam: “Am sã renunþ la antrenamentul ãsta imposibil.” Cu toate astea, nu credeam nici o iotã din ce spuneam. Aºa cã mi-am mâncat salatele în continuare, evitând orice tentaþie; ºi mi-am dat silinþa sã-mi educ respiraþia. Era aproape de mijlocul verii când mi-am amintit într-o bunã zi de ceainãria lui Joseph. Înainte, ziua eram ocupat cu antremantele, iar noaptea eram la benzinãrie, aºa cã nu aveam timp sã-l vizitez. Acum mã gândeam cu amãrãciune cã nopþile eram complet liber. M-am dus la ceainãrie chiar la ora închiderii. Înãuntru nu era nici un client; l-am gãsit pe Joseph în bucãtãrie, lustruind cu drag niºte vase fine de porþelan. Eram atât de diferiþi, eu ºi Joseph. Eu eram scund, musculos, atletic, tuns scurt ºi proaspãt bãrbierit; Joseph era înalt, subþirel, cu o alurã chiar fragilã, cu o barbã moale, blondã ºi cârlionþatã. Eu mã miºcam ºi vorbeam repede; el era foarte meticulos în tot ceea fãcea. În ciuda diferenþelor dintre noi sau poate tocmai de aceea, îmi era simpatic. Am vorbit pânã târziu, timp în care l-am ajutat sã aºeze scaunele unul peste altul ºi sã mãture podeaua. Chiar ºi în timp ce vorbeam, mã concentram cât puteam de bine asupra respiraþiei, ceea ce m-a facut sã scap o farfurie ºi sã mã împiedic de covor. “Joseph” l-am întrebat, “Chiar te-a pus Socrate sã alergi câte 150 de km?” “Nu, Dan,” a râs el. “Temperamentul meu nu e tocmai potrivit pentru performanþe atletice. Nu þi-a spus Soc? Am fost bucãtarul ºi valetul sãu ani la rând.” “Nu, nu mi-a pomenit niciodatã de asta. Dar ce vrei sã spui cu faptul cã ai fost valetul lui ani la rând? Nu cred cã ai mai mult de 28-29 de ani.” Joseph a zâmbit larg. “Sunt ceva mai bãtrân de-atât – am 52 de ani.” “Vorbeºti serios?” A încuviinþat din cap. Fãrã îndoialã cã era ceva cu toate disciplinile astea. “Dar dacã nu þi-ai dezvoltat prea mult condiþia fizicã, atunci ce-ai fãcut? Care era antrenamentul tãu?” “Dan, eu eram un tânãr foarte irascibil ºi egocentrist. Având pretenþii extrem de riguroase de la mine în timpul serviciilor pe care i le fãceam, mi-a arãtat cum sã mã dãruiesc cu fericire adevãratã ºi cu iubire. “ªi ce alt loc mai bun unde sã înveþi cum sã-i serveºti pe alþii,” am spus, “decât o staþie de benzinã!” Zâmbind, Joseph a spus: “N-a lucrat întotdeauna la benzinãrie, sã ºtii. Viaþa lui a fost extraordinar de neobiºnuitã ºi variatã.” “Povesteºte-mi ºi mie!” l-am rugat nerãbdãtor. “Socrate nu þi-a spus nimic despre trecutul lui?” “Nu, îi place sã-l pãstreze secret. Nici mãcar nu ºtiu unde locuieºte.” “Nu mã surprinde. Atunci, mai bine am sã-l pãstrez ºi eu secret, pânã cand va binevoi el ca tu sã-l afli.” Ascuzându-mi dezamãgirea, l-am întrebat: “ªi tu i-ai spus Socrate? Pare o coincidenþã puþin probabilã.” “Nu, dar noul sãu nume, ca ºi noul sãu discipol, are spirit,” a zâmbit el. “Ai spus cã avea anumite cerinþe riguroase în privinþa ta.” “Da, foarte aspre. Nimic din ce fãceam nu era destul de bun – ºi dacã aveam un singur gând negativ, se pãrea cã-ºi dãdea seama întotdeauna ºi mã dãdea afarã sãptãmâni întregi.” “Fiindcã veni vorba, s-ar putea sã nu-l mai pot vedea vreodatã.” “Oh, de ce?” “Mi-a spus sã nu mai vin pânã când n-am sã pot respira corect – relaxat ºi natural. Am încercat, dar pur ºi simplu nu pot.” “A, asta era,” a spus, lãsându-ºi mãtura deoparte. A venit la mine ºi ºi-a aºezat o mânã pe plexul meu solar ºi cealaltã pe pieptul meu. “Acum respirã,” mi-a spus. Am început sã respir adânc, aºa cum mã învãþase Socrate. “Nu, nu te sforþa aºa.” Dupã câteva minute am început sã am o senzaþie plãcutã în abdomen ºi în piept. Acestea erau calde înãuntru, relaxate ºi deschise. Brusc am început sã plâng ca un copil, din cale-afarã de fericit, fãrã sã ºtiu de ce. În momentul acela respiram complet fãrã efort; mã simþeam ca ºi cum aº fi fost respirat. Ce încântare sublimã, mã gândeam. “Cine mai are nevoie sã meargã la filme ca sã se distreze?” Eram atât de emoþionat, cã abia puteam sã mã stãpânesc! Dar dupã aceea am simþit cã respiraþia începea sã mi se încordeze din nou. “Joseph, am pierdut-o!” “Nu te îngrijora, Dan. Trebuie doar sã te relaxezi un pic. Te-am ajutat cu asta. Acum ºtii ce înseamnã sã respiri natural. Pentru a stabiliza aceastã stare trebuie sã te laºi în voia respiraþiei naturale, din ce în ce mai mult, pânã când începi s-o simþi ca pe ceva normal. Sã-þi controlezi respiraþia înseamnã sã desfaci toate acele noduri emoþionale, iar când vei reuºi asta, vei descoperi un nou tip de fericire corporalã.” “Joseph,” am spus îmbrãþiºându-l, “nu ºtiu cum ai fãcut ce-ai fãcut, dar îþi multumesc – îþi multumesc atât de mult.” Pe buze i-a înflorit din nou acel zâmbet, care mã învãluia plin de cãldurã, ºi, punându-ºi mãtura la loc, a spus: “Transmite-i salutãrile mele lui … Socrate.” Respiraþia nu mi s-a îmbunãtãþit chiar peste noapte. Exersam în continuare, cu râvnã. Dar într-o dupã-amiazã, dupã un antrenament matinal la sala de gimnasticã, unde am împins greutãþi cu piciorul – care mi se vindeca din ce în ce mai bine – mergând spre casã, am observat cã, fãrã sã depun nici un efort, respiraþia mea era complet naturalã – aproape la fel cum am simþit-o atunci, în prezenþa lui Joseph. În noaptea aceea, m-am nãpustit în birou, gata sã-l delectez pe Socrate cu succesul pe care-l obþinusem ºi sã-mi cer scuze pentru purtarea mea. Mã privea ca ºi cum m-ar fi aºteptat. Dupã ce m-am înfãþiºat în birou, fãcând o alunecare uºoarã, ca la patinaj, ºi aterizând cu o reverenþã, el mi-a spus calm: “Bine, hai sã continuãm,” – ca ºi cum abia m-aº fi întors de la baie, ºi nu dupã ºase sãptãmâni de antrenament intens! “N-ai nimic altceva sã-mi spui, Soc? Nu tu ‘Bravo, bãiete,’ nu tu ‘Merge, merge’?” “Nu existã nici laudã, nici reproº pe calea pe care ai ales-o. Lauda ºi reproºul sunt forme de manipulare care nu se mai aplicã în cazul tãu.” Am dat din cap a exasperare, apoi am zâmbit cam forþat. Deºi aveam de gând sã-mi dau silinþa sã fiu cât mai respectuos, m-am simþit rãnit de indiferenþa lui. Dar cel puþin mã primise înapoi. Când nu curãþam toalete, învãþam exerciþii noi ºi din ce în ce mai frustrante, precum meditaþia asupra unui sunet interior, pânã când puteam sã aud diferite sunete odatã. Într-o noapte, în timp ce practicam acest exerciþiu, m-am simþit cufundat într-o stare de pace ºi relaxare pe care n-o mai trãisem niciodatã pânã atunci. Pentru o perioadã de timp – nu ºtiu cât – m-am simþit ca ºi cum aº fi fost în afara corpului. Aceasta a fost prima datã când propriul meu efort ºi propria energie au generat o experienþã paranormalã; n-am mai avut nevoie sã-ºi apese Soc degetele pe fruntea mea. Entuziasmat, i-am povestit despre asta. În loc sã mã felicite, mi-a spus: “Dan, nu te lãsa distras de aceste experienþe. Pãtrunde dincolo de viziuni ºi de sunete ºi descoperã lecþiile care se ascund în spatele lor. Ele sunt niºte semne de transformare, dar dacã nu treci dincolo de ele, nu vei ajunge niciodatã nicãieri. “Dacã doreºti o experienþã, du-te sã vezi un film; e mai uºor decât yoga. ªi, dacã vrei, n-ai decât sã meditezi toatã ziua; auzi sunete ºi vezi lumini, sau chiar vezi sunete ºi auzi lumini. Dar tot tembel ai sã rãmâi dacã te laºi prins în capcana acestor experienþe. Lasã-le sã treacã! Þi-am sugerat sã devii vegetarian, nu sã vegetezi.” Frustrat, i-am spus: “Nu fac decât sã ‘experimentez’, dupã cum spui tu, pentru cã aºa mi-ai spus sã fac!” Socrate s-a uitat la mine oarecum surprins. “Ar trebui sã-þi spun chiar tot?” Eram gata sã-mi ies din fire, însã m-am pomenit râzând. A râs ºi el, arãtând spre mine. “Dan, tocmai ai experimentat o minunatã transformare alchimicã. Ai transmutat furia în râs. Asta înseamnã ca nivelul energiei tale este mult mai înalt decât înainte. Barierele se nãruie. Poate cã pânã la urmã progresezi, câtuºi de puþin.” Încã mai chicoteam amândoi când mi-a pus mopul în mânã. În noaptea urmãtoare, pentru prima datã, Socrate n-a scos nici un cuvânt despre purtarea mea. Am înþeles mesajul: din momentul acela îmi revenea rãspunderea de a-mi supraveghea singur comportamentul. Atunci am realizat câtã blândeþe era de fapt în toate criticile sale. Aproape cã le simþeam lipsa. Nu fusesem conºtient de acest fapt ºi n-am realizat decât peste câteva luni, dar în seara aceea Socrate a încetat sã-mi mai fie ‘pãrinte’ ºi a început sã-mi fie doar prieten. M-am hotãrât sã-i fac o vizitã lui Joseph ºi sã-i povestesc ce s-a petrecut. În timp ce mergeam pe Shattuck, câteva maºini de pompieri au trecut pe lângã mine cu sirenele urlând. Nu mi-am dat seama de nimic pânã când n-am ajuns în apropiere de ceainãrie ºi am vãzut cerul portocaliu. Am luat-o la fugã. Când am ajuns, mulþimea se împrãºtia deja. Joseph abia ajunsese ºi el ºi privea uluit la ceainãria lui pârjolitã ºi distrusã. Nu eram decât la vreo douãzeci de metri de el, când i-am auzit strigãtul de durere ºi l-am vãzut cãzând încet în genunchi ºi izbucnind în lacrimi. Apoi a sãrit în picioare cu un urlet de furie; dupã aceea s-a relaxat. M-a vãzut. “Dan! Ce bine-mi pare sã te revãd.” Faþa îi era seninã. Pompierul ºef a venit la el ºi i-a spus cã focul începuse probabil de la curãþãtoria de alãturi. “Mulþumesc,” i-a spus Joseph. “Oh, Joseph, îmi pare atât de rãu.” Apoi n-am putut sã-mi reþin curiozitatea: “Joseph, te-am vãzut acum un minut. Erai foarte supãrat.” A zâmbit. “Da, am fost foarte supãrat, dar am lãsat supãrarea sã treacã.” Mi-am amintit de cuvintele lui Soc: “Las-o sã curgã ºi apoi las-o sã treacã.” Pânã acum era doar o idee draguþã, dar aici, în faþa ruinelor înnegrite ºi ude ale frumoasei sale ceainãrii, acest luptãtor firav a dat dovadã de o stãpânire completã a emoþiilor sale. “Era un loc atât de frumos, Joseph,” am oftat, dând din cap. “Da,” a rãspuns el nostalgic, “nu-i aºa?” Dintr-un motiv sau altul, calmul lui începea sã mã enerveze. “Nu mai eºti supãrat chiar deloc?” S-a uitat la mine impasibil ºi mi-a spus: “ªtiu o poveste care s-ar putea sã-þi placã, Dan. Vrei s-o auzi?” “Da, bine.”   Într-un sãtuc de pescari din Japonia, trãia o femeie tânãrã, nemãritatã, care a nãscut un copil. Pãrinþii sãi s-au simþit jigniþi ºi au întrebat-o cine este tatãl. De teamã, ea a refuzat sã le spunã. Pescarul pe care îl iubea îi spusese, în tainã, cã va pleca sã-ºi caute norocul ºi apoi se va întoarce sã o ia de nevastã. Pãrinþii ei au insistat. Disperatã, femeia le-a spus cã tatãl este Hakuin, un cãlugãr care trãia sus pe deal. Ofensaþi, pãrinþii au luat fetiþa ºi s-au dus ºi au bãtut la uºa acestuia pânã când a deschis ºi i-au dat copilul, spunând: “Acest copil este al tãu; trebuie sã ai grijã de el!” “Chiar aºa?” a spus Hakuin, luând copilul în braþe ºi spunându-le la revedere pãrinþilor femeii. A trecut un an ºi tatãl adevãrat s-a întors sã o ia pe femeie de nevastã. S-au dus deîndatã la Hakuin sã-l implore sã le înapoieze fetiþa. “Trebuie sã ne luam fetiþa înapoi,” au spus ei. “Chiar aºa?” a rãspuns Hakuin, dându-le copilul.   Joseph a zâmbit, în aºteptarea reacþiei mele. “E o poveste interesantã, Joseph, dar nu înþeleg de ce mi-o spui acum. Ceainãria ta tocmai a fost fãcutã scrum!” “Chiar aºa?” a spus el. Apoi am râs amandoi, iar eu am dat din cap a resemnare. “Joesph, eºti la fel de aiurit ca Socrate.” “Oh, îþi mulþumesc, Dan – iar tu eºti supãrat cât pentru noi amândoi. Totuºi, sã nu-þi faci griji din cauza mea; eram pregãtit pentru o schimbare. Probabil am sã mã mut curând în sud – sau în nord. Nu conteazã.” “Bine, dar sã nu pleci fãrã sã-þi iei rãmas bun.” “Rãmas bun, atunci,” mi-a spus ºi m-a îmbrãþiºat cu atâta cãldurã, cã am fost rãscolit de emoþie. “Am sã plec chiar mâine.” “Nu-þi iei rãmas bun de la Socrate?” A izbucnit în râs, spunând: “Socrate ºi eu ne spunem foarte rar salut sau la revedere. O sã înþelegi tu mai târziu.” ªi cu asta ne-am despãrþit. Era ultima datã când îl vedeam pe Joseph. Era pe la 3 dimineaþa în acea vineri, când am trecut pe lângã orologiul din Shattock ºi apoi prin centru, în drum spre benzinãrie. Eram mai conºtient ca niciodatã de cât de mult mai aveam încã de învãþat. Am intrat în birou vorbind. “Socrate, asearã ceainãria lui Joseph a ars din temelii.” “Ciudat,” a spus el, “De la ce-a ars, de la ceai?” Îi ardea de glumã! “E careva rãnit?” a întrebat, fãrã sã parã prea afectat. “Nu, din câte ºtiu. M-ai auzit bine, nu eºti necãjit nici mãcar un pic?” “Joseph era supãrat când ai vorbit cu el?” “Pãi, ….nu.” “Foarte bine atunci.” ªi cu asta subiectul era încheiat. Apoi, spre stupoarea mea, Socrate a scos un pachet de þigãri ºi ºi-a aprins una. “Fiindcã veni vorba de fum,” a spus, “Þi-am menþionat vreodatã cã nimic nu se comparã cu un obicei prost?” Nu-mi venea sã-mi cred ochilor ºi urechilor. Nu poate fi adevãrat, îmi spuneam. “Nu, nu mi-ai spus ºi m-am strãduit din rãsputeri sã-mi schimb proastele obiceiuri, aºa cum mi-ai recomandat tu.” “Vezi, asta a fost ca sã-þi întãreºti voinþa ºi ca sã-þi reîmprospãtezi instinctele. ªi se poate spune cã obiceiul în sine – orice ritual din acesta inconºtient, care creeazã dependenþã – este negativ. Însã activitãþile specifice – fumatul, bãutul, consumul de droguri, de dulciuri sau formularea de întrebãri prosteºti – sunt rele ºi bune; fiecare acþiune îºi are preþul ei, precum ºi plãcerile ei. Dacã ºtii sã recunoºti ambele faþete ale medaliei, devii obiectiv ºi responsabil faþã de acþiunile tale. ªi numai atunci poþi sã faci alegerea liberã a luptãtorului – sã acþionezi sau sã nu acþionezi.” “Este o vorbã: ‘Când te aºezi, aºazã-te; când te ridici, ridicã-te; indiferent ce faci, nu ºovãi’. Odatã ce ai fãcut alegerea, urmeaz-o din tot sufletul. Nu fi ca evanghelistul care se gândea la rugãciune când fãcea dragoste cu soþia lui ºi se gândea la momentele când facea dragoste cu soþia lui când se ruga.” Am râs, imaginându-mi scena, în timp ce Socrate fãcea rotocoale de fum perfecte. “E mai bine sã faci o greºealã cu toatã forþa fiinþei tale, decât sã eviþi grijuliu greºelile, cu un spirit ºovãitor. Responsabilitate înseamnã sã recunoºti atât plãcerea, cât ºi preþul ei, sã faci o alegere bazatã pe aceastã recunoaºtere, iar apoi sã trãieºti cu acea alegere, fãrã sã-þi pese.” “Sunã atât de ‘sau totul sau nimic’. Ce-ai zice de puþinã moderaþie?” “Moderaþie?” A sãrit pe birou ºi arãta ca un evanghelist predicând. “Moderaþie? Moderaþia înseamnã mediocritate, fricã ºi confuzie deghizatã. Este înºelãtoria rezonabilã a diavolului. Este compromisul ezitant care nu face pe nimeni fericit. Moderaþia este pentru cei nãtângi, pentru cei care se scuzã mereu, pentru toþi cei din lumea asta care stau ca viþeii la poartã nouã, de fricã sã intre. Este pentru cei cãrora le e fricã sã râdã sau sã plângã, pentru cei cãrora le e fricã sã trãiascã sau sã moarã. Moderaþia” – ºi a tras adânc aer în piept, gata pentru sentinþa finalã – “nu este decât un ceai cãlduþ, licoarea diavolului însuºi!” Râzând, i-am spus: “Predicile tale vin ca leul ºi se duc ca mielul, Soc. Trebuie sã mai exersezi.” A dat din umeri, coborând de pe birou. “Totdeauna îmi spuneau asta la seminar.” Nu ºtiam dacã glumeau sau nu. “Soc, eu tot cred ca fumatul este dezgustator.” “Tot nu mi-ai prins mesajul? Fumatul nu este dezgustãtor; obiceiul este. Aº putea sã fumez o þigarã într-o zi, apoi sã nu mai fumez ºase luni; aº putea sã mã mulþumesc cu o þigarã pe zi sau pe sãptãmânã, fãrã vreo nevoie stringentã de a mai lua una. ªi atunci când fumez, nu pot sã pretind cã plãmânii mei nu vor plãti un preþ pentru asta; acþionez în mod corespunzãtor dupã aceea, pentru a contracara efectele negative.” “Pur ºi simplu nu mi-am imaginat vreodatã un luptãtor care sã fumeze.” Sufla rotocoalele de fum chiar în nasul meu. “N-am afirmat niciodatã cã un luptãtor se comportã într-un fel pe care tu îl consideri perfect, nici cã toþi luptãtorii acþioneazã ca mine. Însã, vezi tu, cu toþii respectãm Regulile Casei.” “Aºa cã, indiferent dacã purtarea mea se conformeazã sau nu cu noile tale standarde, ar trebui sã-þi fie foarte clar cã eu am ajuns sã-mi stãpânesc toate impulsurile, toate modurile de comportament. Eu nu am obiceiuri; acþiunile mele sunt conºtiente, intenþionate ºi complete.” Socrate ºi-a stins þigara, zâmbindu-mi. “Ai devenit prea sclifosit, cu toatã mândria ta ºi cu toate disciplinele tale superioare. E timpul sã sãrbãtorim un pic.” Atunci Socrate a scos o sticlã de gin de sub birou. Am rãmas cu gura cãscatã, dând din cap. Mi-a pus de bãut gin amestecat cu soda pop. “Soda pop?” am întrebat. “N-avem decât suc de fructe pe-aici, ºi nu-mi spune mie ‘pop'”, a rãspuns, aducându-mi aminte de cuvintele pe care mi le adresase cu atât de mult timp în urmã. ªi acum ia uite, îmi dã sã beau bere de gin amestecat cu ghimbir, iar el bea doar gin. “Aºa cã,” a spus, dând ginul pe gât, “E timpul sa ne distrãm cât poftim.” “Îmi place entuziasmul tãu, Soc, dar luni am un antrenament greu.” “Ia-þi geaca, bãiete, ºi vino cu mine.” ªi m-am dus. Singurul lucru pe care mi-l amintesc clar este cã era într-o sâmbãtã searã în San Francisco; am început devreme ºi nu ne-am oprit deloc. Seara aceea a fost o învãlmãºealã de lumini tulburi, ciocnit de pahare ºi râsete. Îmi amintesc doar dimineaþa de duminicã. Era în jur de cinci. Capul îmi bubuia. Mergeam pe Mission, traversând Fourth Street. Abia puteam sã vãd plãcuþele cu numele strãzilor, prin ceaþa deasã de dimineaþã. Brusc, Soc s-a oprit ºi a început sã adulmece parcã ceva în ceaþã. M-am ciocnit de el, împleticindu-mã ºi chicotind, apoi m-am trezit dintr-odatã; ceva nu era în regulã. O formã mare ºi întunecatã se ivea din ceaþã. Visul meu vechi, aproape uitat, mi-a trecut fulgerãtor prin minte, dar a dispãrut de îndatã ce am vãzut fãcându-ºi apariþia încã o umbrã, apoi a treia: erau trei bãrbaþi. Doi dintre ei – înalþi, vânjoºi, încordaþi – ne-au blocat drumul. Al treilea s-a apropiat de noi ºi a scos un pumnal din haina de piele ponositã. Îmi simþeam pulsul zvâcnind în tâmple. “Dã-mi banii,” mi-a poruncit. Fãrã sã gândesc limpede, am fãcut un pas spre el, întinzând mâna spre portofel, apoi m-am împiedicat. El a tresãrit ºi a sãrit la mine, mânuind cuþitul. Socrate, miºcându-se mai repede decât îl vãzusem vreodatã, l-a prins de încheieturã, l-a rãsucit ºi l-a aruncat în stradã, chiar în momentul în care un alt bandit se arunca spre mine. N-a reuºit sã mã atingã; Socrate i-a pus piedicã, cu o miºcare agilã, în spatele picioarelor. Nici n-a apucat bine cel de-al treilea atacator sã facã vreo miºcare, cã Soc a tãbãrât asupra lui, l-a prins de încheieturã ºi l-a rãsucit, doborându-l dintr-o singurã miºcare a braþului. S-a aºezat deasupra lui ºi i-a spus: “Nu crezi cã s-ar cuveni sã respecþi non-violenþa?” Unul dintre bãrbaþi a dat sã se ridice, dar Socrate a scos un strigãt puternic ºi acesta a cãzut înapoi. Între timp, ºeful lor s-a ridicat din stradã, ºi-a recuperat cuþitul ºi s-a îndreptat ºchiopãtând furios spre Socrate. Socrate s-a ridicat, l-a apucat pe cel pe care se aºezase ºi l-a aruncat spre cel cu cuþitul, strigând “Prinde!” S-au prãbuºit amândoi pe asfalt; apoi, cu o furie sãlbaticã, s-au nãpustit toþi trei spre noi, urlând, într-un ultim asalt disperat. În minutele care au urmat a fost o învãlmãºealã. Îmi amintesc cã Socrate m-a împins ºi am cãzut. Apoi s-a lãsat liniºtea, cu excepþia unui geamãt. Socrate s-a ridicat în picioare drept, apoi ºi-a scuturat braþele în voie ºi a rãsuflat adânc. A aruncat cuþitele în canal. Apoi s-a întors cãtre mine. “Ai pãþit ceva?” “Nu, doar capul…” “Te-a lovit?” “Cred cã e doar alcoolul. Ce s-a petrecut?” S-a întors cãtre cei trei bãrbaþi, întinºi pe caldarâm, s-a aºezat în genunchi ºi le-a luat pulsul. I-a întors, aproape cu delicateþe, ºi le-a dat câteva palme uºoare, ca sã vadã dacã erau cumva rãniþi. Abia atunci mi-am dat seama cã fãcea tot ce putea ca sã-i vindece!  “Cheamã ambulanþa poliþiei,” mi-a spus, întorcându-se cãtre mine. Am alergat la o cabinã ºi am dat telefon. Apoi am plecat, grãbindu-ne cãtre staþia de autobuz. M-am uitat la Socrate. Avea ochii înlãcrimaþi ºi, pentru prima datã de când îl cunoºteam, arãta palid ºi foarte obosit. În drum spre casã, în autobuz, am vorbit foarte puþin. Asta îmi convenea, fiindcã vorbele ar fi durut prea tare. Când autobuzul s-a oprit la Shattuck, Socrate a coborât ºi mi-a spus: “Te invit la mine la birou miercurea viitoare, la un pãhãrel…” A zâmbit, vãzându-mã cum mã strâmb, apoi a continuat,”… de ceai de plante.” Am coborât la câteva case de blocul unde locuiam. Capul îmi era gata sã explodeze. Mã simþeam ca ºi cum am fi pierdut lupta, iar ei încã se mai bãteau în capul meu. Am urmãrit sã-mi þin ochii închiºi cât mai mult posibil, în timp ce mã apropiam de casã. “Deci aºa se simte un vampir,” mã gândeam. “Lumina soarelui poate sã-l ucidã.” Petrecerea noastrã, înecatã în abur de alcool, m-a învãþat douã lucruri: primul, am avut nevoie sã mã simt mai liber ºi s-o las mai moale; al doilea, am luat o hotãrâre responsabilã – gata cu bãutura; nu meritã preþul. Dincolo de asta, plãcerea bãuturii nu însemna nimic faþã de starea de încântare de care începeam sã mã bucur.   În lunea care a urmat, antrenamentul de gimnasticã, cel mai reuºit dupã multe luni, m-a fãcut sã fiu chiar mai motivat sã devin din nou întreg, atât fizic, cât ºi spiritual. Piciorul mi se vindeca mai repede decât aº fi avut dreptul sã mã aºtept; fusesem luat sub aripa unui om extraordinar. În drum spre casã, eram atât de copleºit de recunoºtinþã, încât, atunci când am ajuns, am îngenuncheat în faþa blocului ºi am atins pãmântul cu fruntea. Luând o mânã de pãmânt, m-am uitat cu drag la frunzele de smarald care fremãtau în bãtaia vântului. Pentru câteva clipe preþioase, am simþit cã mã topesc încet în pãmânt, devenind una cu el. Apoi, pentru prima datã de când eram copilaº, am simþit o prezenþã nedesluºitã, dãtãtoare de viaþã. Apoi, mintea mea analiticã a dat buzna, comentând: “Aha, deci aceasta este o experienþã misticã spontanã,” ºi vraja s-a rupt. M-am întors la condiþia mea pãmânteascã – eram din nou un om obiºnuit, care stãtea sub un ulm þinând în mânã niºte pãmânt. Am intrat în casã cuprins de o euforie relaxantã, am citit o vreme ºi am adormit. Marþi a fost o zi liniºtitã – era liniºtea dinaintea furtunii. Miercuri dimineaþã m-am cufundat în vâltoarea cursurilor. Sentimentele de seninãtate, pe care le credeam permanente, au fãcut loc curând unor griji ascunse ºi unor pofte mai vechi. Dupã toatã sârguinþa mea de a respecta disciplina, eram profund dezamãgit. Apoi s-a petrecut ceva nou: am simþit trezindu-se o înþelepciune intuitivã pãtrunzatoare, care putea fi astfel exprimatã în cuvinte: “Vechile pofte vor continua sã aparã, poate chiar ani la rând. Însã nu poftele conteazã; doar acþiunile conteazã. Persevereazã ca un adevãrat luptãtor.” La început am crezut cã mintea îmi juca feste. Dar nu era un gând, nu era o voce; era un sentiment-certitudine. Simþeam ca ºi cum Socrate ar fi fost înlãuntrul meu, precum un luptãtor lãuntric. Acest sentiment avea sã rãmâna prezent în mine. În acea searã, am plecat la benzinãrie ca sã-i povestesc lui Socrate despre recenta mea hiperactivitate mentalã ºi despre Sentimentul acela. L-am gãsit înlocuind un generator la un Mercury tamponat. ªi-a ridicat privirea, m-a salutat ºi mi-a spus în treacãt: “Joseph a murit azi dimineaþã.” La auzul acestei veºti ºi vãzând nepãsarea lui Soc, mi-a venit rãu ºi am cãzut peste un cãrucior aflat în spatele meu. Când am reuºit sã vorbesc, am întrebat: “Cum a murit?” “Oh, foarte bine, bãnuiesc,” a zâmbit Socrate. “ªtii, suferea de leucemie. Joseph era bolnav de mai mulþi ani; s-a þinut tare multã vreme. Un luptãtor pe cinste.” Vorbea cu afecþiune, dar aproape cu indiferenþã, fãrã nici o urmã de regret. “Socrate, nu eºti mâhnit, nici mãcar un pic?” ªi-a lãsat cheia deoparte. “Asta îmi aduce aminte de o poveste pe care am auzit-o cu mult timp în urmã, despre o mamã copleºitã de durere din cauza morþii tânãrului ei fiu.” “Nu mai pot îndura atâta durere ºi regret,” i-a spus ea surorii ei. “Surioarã, þi-ai jelit cumva fiul înainte sã se nascã?” “Nu, bine-nþeles cã nu,” a rãspuns femeia disperatã. “Pãi atunci nu trebuie sã-l plângi nici acum. El s-a întors doar în acelaºi loc, în casa lui de origine, de dinainte de a se naºte.” “Asta este o poveste care sã te liniºteascã, Socrate?” “Ei, cred cã e o poveste bunã. Poate cã o vei aprecia ºi tu, cu timpul,” a rãspuns el vesel. “Credeam cã te cunosc destul de bine, Socrate, însã n-am bãnuit niciodatã cã poþi fi atât de lipsit de inimã.” “Nu existã nici un motiv de amãrãciune.” “Dar, Socrate, Joseph s-a dus!” Soc a râs încet. “Poate cã s-a dus, poate cã nu. Poate cã nici n-a fost vreodatã aici!” Râsul lui rãsuna în tot garajul. “Vreau sã te înþeleg, dar nu pot. Cum poþi sã fii atât de indiferent faþã de moarte? La fel ai simþi ºi dacã aº muri eu?” “Bine-nþeles!” a râs el din nou. “Dan, sunt lucruri pe care tu nu le înþelegi încã. Deocamdatã, pot sã-þi spun doar cã moartea este o transformare – poate puþin mai radicalã decât pubertatea,” a zâmbit el, “dar, în orice caz, nu e ceva care ar trebui neapãrat sã te întristeze. Este doar una dintre schimbãrile prin care trece corpul. Când se produce, se produce, asta e. Luptãtorul nici nu cautã moartea, dar nici nu fuge de ea.” Înainte sã continue sã vorbeascã, chipul i-a devenit sumbru. “Nu moartea este tristã; cel mai trist este cã majoritatea oamenilor nu trãiesc niciodatã cu adevãrat.” Apoi ochii i s-au umplut de lacrimi. Am rãmas tãcuþi o vreme, ca doi prieteni, înainte sã plec acasã. ªi abia trecusem de un colþ de stradã, când Sentimentul acela a apãrut din nou. “‘Tragedia’ este foarte diferitã pentru un luptãtor ºi pentru un tãntãlãu.” Socrate nu s-a întristat pentru cã pur ºi simplu el nu considera moartea lui Joseph drept o tragedie. Nu aveam sã-mi dau seama de ce decât dupã multe luni, într-o peºterã adâncã de munte. Totuºi nu puteam sã mã împac deloc cu ideea cã eu – prin urmare ºi Socrate – n-ar fi trebuit sã mã simt îndurerat când moartea va lovi. Cu aceastã dilemã stãruindu-mi în minte, într-un târziu am adormit. A doua zi dimineaþã am primit rãspunsul. Socrate pur ºi simplu nu reacþionase conform aºteptãrilor mele. În schimb, mi-a demonstrat superioritatea fericirii. Eram însufleþit de un nou avânt; am vãzut cã nu e nici un rost în a trãi conform aºteptãrilor condiþionate ale celorlalþi sau ale minþii mele. Aºa cã eu însumi, ca un adevãrat luptãtor, voi alege când, unde ºi cum voi gândi ºi voi acþiona. Cu acestã hotãrâre fermã, simþeam cã încep sã înþeleg viaþa unui luptãtor. În acea searã m-am dus la biroul benzinãriei ºi i-am mãrturisit lui Socrate: “Sunt gata. Acum nimic nu mã mai poate opri.” Cãutãtura lui asprã mi-a fãcut praf toate lunile de antrenament. Mi s-au înmuiat genunchii. Mi-a vorbit în ºoaptã, ºi totuºi vocea lui pãrea pãtrunzãtoare. “Nu fi atât de superficial! Poate cã eºti gata, poate cã nu. Un lucru este sigur: nu þi-a mai rãmas prea mult timp la dispoziþie! Cu fiecare zi care trece te apropii tot mai mult de clipa morþii. Asta nu-i de joacã, înþelegi?” Am crezut cã aud vântul începând sã se tânguie afarã. Fãrã sã mã previnã în vreun fel, i-am simþit degetele calde atingându-mã pe tâmple.   Eram ghemuit într-un tufiº. La vreo trei metri de mine, cu faþa cãtre ascunzãtoarea mea, se afla un spadasin, înalt de peste doi metri. Corpul sãu masiv, musculos, duhnea a sulf. Capul ºi chiar ºi fruntea îi erau acoperite de pãr urât, încâlcit; sprâncenele erau niºte dungi imense, pe o faþã schimonositã ºi plinã de urã. Îl scruta cu rãutate pe tânãrul spadasin cu care se confrunta. Dintr-odatã s-au materializat cinci imagini identice ale uriaºului, care l-au încercuit pe tânãrul spadasin. Toþi ºase au început sã râdã în acelaºi timp – un hohot mârâind ºi icnind adânc din burþile lor. Simþeam cã-mi vine rãu. Tânãrul luptãtor îºi ferea capul când în stânga, când în dreapta, mânuindu-ºi sabia cu îndârjire, învârtind, parând ºi spintecând aerul. Dar n-avea noroc. Cu un rãcnet, toate formele-imagini s-au nãpustit asupra lui. În spatele lui sabia uriaºului a lovit crunt, retezându-i braþul. A scos un urlet de durere, în timp ce sângele-i þâºnea, ºi a început sã taie orbeºte prin aer, cu un ultim efort disperat. Sabia uriaºã a spintecat din nou, iar capul tânãrului spadasin a cãzut, desprins de pe umeri, ºi s-a rostogolit pe pãmânt, cu groaza întipãritã pe chip. “Ohhh,” am gemut fãrã sã vreau, simþind cã mã apucã greaþa. Duhoarea de sulf mã îneca. O smuciturã dureroasã de braþ m-a smuls din tufiºuri ºi m-a trântit la pãmânt. Când am deschis ochii, eram doar la câþiva centimetri de capul retezat al tânãrului spadasin, iar ochii morþi ai acestuia mã avertizau cã osânda mea era iminentã. Apoi am auzit vocea guturalã a uriaºului. “Ia-þi adio de la viaþã, tânãr fãrã minte ce eºti!” a mormãit magicianul. Sarcasmul lui m-a înfuriat. Am înºfãcat sabia tânarului luptãtor ºi am sãrit în picioare, gata sã-l înfrunt. “Mie nu-mi spune ‘tânãr fãrã minte’ decât cineva care e de departe mai bun decât tine, eunuc smiorcãit!” Cu un strigãt de luptã am pornit la atac, lovindu-l cu sabia. Forþa cu care mi-a parat atacul m-a þintuit locului. Dintr-odatã erau din nou ºase. Am urmãrit sã nu-l pierd din ochi pe cel adevãrat, în timp ce am sãrit într-o parte, dar nu mai eram sigur care dintre ei era. Au început cu toþii sã facã o incantaþie, adânc din burtã; apoi aceasta s-a transformat într-o vibraþie joasã, un horcãit îngrozitor ca de moarte, în timp ce ei se târau încet cãtre mine. Apoi am avut Sentimentul acela ºi ºtiam ce am de fãcut. “Uriaºul reprezintã sursa tuturor suferinþelor tale; el este mintea ta. Este însuºi demonul pe care trebuie sã-l ucizi. Nu te lãsa amãgit precum luptãtorul înfrânt; rãmâi focalizat!” În mod absurd mintea mea comenta: “Ai picat tocmai la þanc pentru o lecþie.” Apoi eram înapoi în încurcãtura de dinainte, simþind un calm de gheaþã. M-am aºezat pe spate ºi am închis ochii, prefãcându-mã cã mã las în voia sorþii, cu sabia în mânã, cu lama de-a lungul pieptului ºi al obrazului. Iluziile puteau sã-mi pãcãleascã ochii, nu însã ºi urechile. Numai un luptãtor real ar fi fãcut zgomot în timp ce pãºea. L-am auzit în spatele meu. Avea doar douã opþiuni – sã plece sau sã ucidã. A ales sã ucidã. Am ascultat cu atenþie. Chiar în clipa când i-am simþit sabia gata sã mã loveascã, am împins sabia mea în sus, din rãsputeri, ºi am simþit cum pãtrunde, spintecând haine, carne ºi muºchi. Un urlet teribil, apoi am auzit bufnitura corpului sãu prãbuºindu-se. Demonul, cu faþa în jos, era strãpuns de sabia mea.   “Aproape cã n-ai mai venit înapoi atunci,” a spus Socrate, cu sprâncenele încruntate. Am alergat la baie, unde am vãrsat imediat. Dupa ce am ieºit, mi-a fãcut niºte ceai de muºeþel cu licorice, “pentru nervi ºi stomac.” Am început sã-i povestesc lui Socrate despre aventurã. “Eram ascuns într-o tufã, în spatele tãu, aºa cã am vãzut totul,” m-a întrerupt el. “Odatã era cât pe ce sã strãnut; ce fericit am fost cã mi-a trecut. Cert este cã n-aveam nici un chef sã mã iau la harþã cu personajul acela. Pentru o clipã am crezut cã va trebui s-o fac, însã te-ai descurcat destul de bine, Dan.” “O, mulþumesc, Soc.” Am zâmbit satisfãcut. “Eu…” “Pe de altã parte, se pare cã þi-a scãpat ceva care aproape te-ar fi costat viaþa.” Acum era rândul meu sã-l întrerup. “Da, Soc, ºtii ce mi-a scãpat? Vârful sabiei uriaºului mi-a scãpat, ºi asta pentru cã nu mi-a scãpat nici o clipã din ochi – ºi asta m-a scãpat cu viaþã,” am glumit eu. “Chiar aºa?” “Soc, toatã viaþa m-am luptat cu iluziile, preocupat de orice problemã personalã maruntã. Mi-am dedicat viaþa autoperfecþionãrii, fãrã sã desluºesc singura problemã care m-a împins sã caut în primul loc. În timp ce încercam sã fac ca totul pe lumea asta sã fie pus în slujba mea, întotdeauna m-am lãsat înfrânt de propria minte; întotdeauna am fost preocupat numai de mine, de mine, de mine. Uriaºul este singura mea problemã realã în viaþã – este mintea mea. ªi, Socrate,” i-am spus cu emoþie crescândã, tocmai conºtientizând ceea ce fãcusem, “L-am spintecat!” “Fãrã doar ºi poate,” a spus el aprobator. “Ce-ar fi fost dacã uriaºul m-ar fi învins; cum ar fi fost?” “Nu vorbi despre astfel de lucruri,” a spus el grav. “Vreau sã ºtiu. Chiar aº fi murit?” “Foarte posibil,” a spus. “Sau cel puþin ai fi înnebunit.” Ceainicul a început sã ºuiere.     5   Cãrarea de munte   Socrate a turnat ceai fierbinte în ceºtile noastre gemene ºi a rostit primele vorbe încurajatoare dupã luni întregi. “Faptul cã ai supravieþuit acelui duel este o dovadã clarã cã eºti pregãtit sã progresezi mai departe cãtre Scopul Ultim.” “Ce înseamnã asta?” “Când vei descoperi ce înseamnã, vei fi deja acolo. Dar pânã atunci, antrenamentul tãu se poate muta acum într-o arenã diferitã.” O schimbare! Un semn de progres. Deveneam din ce în ce mai entuziasmat. “În sfârºit, o luãm iar din loc,” mã gândeam. “Socrate,” am întrebat, “la ce arenã te referi?” “În primul rând, n-am sã mai fiu maºina ta de rãspuns la întrebãri. De-acum înainte va trebui sã-þi gãseºti singur rãspunsurile, înauntrul tãu. ªi vei începe chiar acum. Du-te în spatele benzinãriei, lângã ghena de gunoi. Acolo, în spate, chiar în colþ, lângã perete, ai sã gãseºti o piatrã mare platã. Aºazã-te pe piatra aceea ºi ramâi acolo pânã când vei gãsi ceva de valoare sã-mi spui.” Am ascultat cu atenþie, apoi l-am întrebat: “Asta-i tot?” “Asta-i tot. Aºazã-te acolo ºi deschide-þi mintea cãtre propria înþelepciune lãuntricã.” M-am dus afarã, am gãsit piatra ºi m-am aºezat, în întuneric. La început gânduri rãzleþe îmi rãtãceau prin minte. Apoi m-am gandit la toate conceptele importante pe care le învãþasem în anii de ºcoalã. A trecut o orã, apoi douã, apoi trei. Peste câteva ore avea sã rãsarã soarele ºi mi se fãcea frig. Am început sã-mi încetinesc respiraþia ºi sã-mi imaginez cu ardoare cã abdomenul îmi este cald. Nu peste multã vreme, mã simþeam din nou confortabil. Se iveau zorile. Singurul lucru care-mi venea în minte sã i-l spun era o revelaþie pe care am avut-o la un curs de psihologie. M-am ridicat, înþepenit, iar picioarele mã dureau; ºi m-am dus ºchiopãtând în birou. Socrate, arãtând relaxat, aºezat comod la birou, m-a întrebat: “Ah, aºa de repede? Ei, ce-ai gãsit? Aproape cã mi-era jenã sã-i spun ce aveam de spus, dar speram c-o sã fie mulþumit. “Uite, Soc. Dincolo de toate diferenþele aparente dintre noi, cu toþii împãrtãºim aceleaºi nevoi omeneºti ºi aceleaºi temeri; cu toþii suntem pe aceeaºi cale, ghidându-ne unul pe altul. ªi aceastã înþelegere ne poate conferi compasiune.” “Nu-i rãu; înapoi la piatrã.” “Dar se face ziuã – ºi tu pleci.” “Nu-i nici o problemã,” a zâmbit el. “Sunt sigur cã vei gãsi tu ceva la care sã chibzuieºti pânã disearã.” “Disearã, eu…” Dar el îmi arãta uºa. ªezând pe piatrã, cu înþepãturi în tot corpul, m-am întors cu gândul la copilãrie. Îmi rãsfoiam trecutul, cãutând sclipiri de înþelepciune. Am urmãrit sã comprim tot ceea ce ieºise la ivealã mai bun în lunile petrecute alãturi de Socrate într-un aforism iscusit. Mã gândeam la cursurile pe care aveam sã le pierd ºi la antrenamentul de gimnasticã la care trebuia sã lipsesc – ºi la ce scuze aveam sã-i prezint antrenorului; poate aveam sã-i spun cã am stat pe o piatrã într-o staþie de benzinã. Ar fi fost o poveste destul de absurdã ca sã-l facã sã râdã. Soarele se cãþãra pe cer cu o încetinealã agonizantã. Eu continuam sã ºed acolo, înfometat, iritat, apoi din ce în ce mai deprimat, pe mãsurã ce se lãsa întunericul. Încã n-aveam nimic pentru Socrate. Apoi, chiar când se apropia momentul ca el sã intre în schimb, mi-a venit o idee. Vroia ceva profund, ceva aºa, mai cosmic! M-am concentrat cu un efort reînnoit. L-am vãzut intrând în birou, fãcându-mi cu mâna. Mi-am dublat eforturile. Apoi, pe la miezul nopþii, gata, ºtiam. Nici nu mai puteam sã merg, aºa cã m-am întins îndelung, câteva minute, înainte sã mã târãsc pânã la birou. “Am vãzut dincolo de mãºtile sociale ale oamenilor, dupã care se ascund fricile lor obiºnuite ºi minþile tulburi, ºi asta m-a fãcut sã fiu cinic, pentru cã n-am fost încã în stare sã trec dincolo de ele, pentru a putea vedea lumina dinãuntrul lor.” Credeam cã asta era o revelaþie de proporþii uriaºe. “Excelent,” s-a pronunþat Soc. Nici n-am rãsuflat bine, cã a adãugat: “dar nu e chiar ce aveam eu în minte. N-ai putea sã-mi gãseºti ceva mai impresionant?” Am urlat la pereþi, de furie, apoi am luat-o cu paºi mari din loc, înapoi la piatra mea filosofalã. “Ceva mai impresionant,” a spus. Oare ãsta era un indiciu? În mod normal, mã gândeam la antrenamentele mele recente la sala de gimnasticã. Colegii mei de echipã cârâiau în jurul meu ca niºte cloºti. De curând, eram la salã ºi fãceam niºte desprinderi înalte la bara fixã, ºi, ratând pirueta de trecere, a trebuit sã sar direct din vârful barei. ªtiam cã urma sã aterizez cam forþat, însã nici n-am apucat sã ating podeaua, cã Sid ºi Herb m-au prins din zbor ºi m-au aºezat jos cu grijã. “Fii atent, Dan,” mã dojenea Sid. “Vrei sã-þi rupi piciorul înainte sã se vindece?” Nimic din toate astea nu pãrea sã fie foarte relevant în situaþia mea prezentã, dar îmi lãsam conºtienþa sã se relaxeze, sperând cã poate Sentimentul acela mã va sfãtui cumva. Dar nimic. Eram atât de înþepenit ºi chinuit de durere, încât nu mã mai puteam concentra. M-am gândit cã n-aº fi triºat dacã m-aº fi ridicat în picioare pe piatrã ºi aº fi exersat câteva miºcãri ample de t’ai chi, acea metoda chinezeascã de miºcare lentã, pe care mi-o arãtase Soc. În timp ce-mi îndoiam picioarele ºi mã miºcam graþios înainte ºi înapoi, rãsucidu-mi ºoldurile ºi întinzându-mi braþele în aer, mi-am lãsat respiraþia sã-mi controleze comutãrile de greutate. Mintea mi s-a golit, apoi s-a umplut dintr-odatã cu urmãtoarea scenã:   Cu câteva zile înainte, alergasem încet ºi cu grijã pânã la Provo Square, în mijlocul oraºului Berkeley, dinspre Primãrie spre Liceul Berkeley, pe lângã acesta. Ca sã mã relaxez am început sã mã balansez înainte ºi înapoi, fãcând miºcãri de t’ai chi. M-am concentrat asupra armoniei ºi echilibrului, simþindu-mã ca o algã plutind în ocean. Câþiva bãieþi ºi fete de la liceu s-au oprit ºi se uitau la mine, dar nu le-am dat nici o atenþie, lãsându-mi concentrarea sã curgã împreunã cu miºcãrile. Când am terminat ºi mi-am tras pantalonii de trening peste ºort, conºtiinta mea obiºnuitã a început sã-ºi spunã cuvântul: “Oare arãt bine?” Atenþia îmi era atrasã de douã adolescente drãguþe care se uitau la mine ºi chichoteau. “Hm, cred cã fetele alea sunt impresionate,” mã gândeam, în timp ce intram cu amândouã picioarele într-un singur crac al pantalonilor; mi-am pierdut echilibrul ºi am cãzut în fund. Au început ºi alþi elevi sã râdã împreunã cu fetele. O clipã m-am fâstâcit, dar dupã aceea m-am întins pe spate ºi am început sã râd ºi eu cu ei.   Mã întrebam, ºezand încã pe piatrã, de ce incidentul acela ar putea fi important. Apoi m-am prins; ºtiam cã aveam ceva valoros sã-i spun lui Socrate. Am intrat în birou, m-am postat în faþa mesei lui Socrate ºi i-am spus: “Nu existã momente lipsite de importanþã!” Soc a zâmbit. “Bun venit înapoi.” M-am prãbuºit pe canapea, iar el a fãcut un ceai. Dupa aceea am tratat fiecare moment în sala de gimnasticã – atat la sol, cât ºi în aer – ca pe ceva special, demn de toatã atenþia mea. Totuºi aveau sã fie necesare ºi alte lecþii, ºi, aºa cum îmi explicase Socrate de atâtea ori, abilitatea de a-þi extinde o atenþie ascuþitã ca briciul asupra fiecãrui moment al vieþii de zi cu zi necesita mult mai multã practicã. În ziua urmãtoare, în dupã amiaza de dinainte de antrenament, am profitat de cerul albastru ºi de lumina caldã a soarelui ca sã stau la soare, fãrã tricou, într-un crâng ºi sã meditez. Nu trecuserã nici zece minute, când cineva m-a apucat de umeri ºi a început sã mã zgâlþâie înainte ºi înapoi. M-am rostogolit, gâfâind ºi m-am ghemuit. Apoi am vãzut cine era. “Socrate, câteodatã eºti chiar lipsit de maniere, sã ºtii.” “Hai, trezeºte-te!” a spus. “Gata cu dormitul în timpul serviciului. Avem treabã.” “Am liber,” l-am tachinat. “Pauzã de prânz, încearcã la ghiºeul urmãtor.” “A venit vremea sã o luam din loc, Mare ªef de Trib. Du-te, ia-þi adidaºii ºi vino sã ne întâlnim aici peste zece minute.” M-am dus acasã, m-am încãlþat cu adidaºii mei vechi ºi m-am grãbit înapoi spre crâng. Socrate nu se vedea nicãieri. Apoi am vãzut-o. “Joy!” Purta un ºort de satin albastru, adidaºi galbeni marca Tiger ºi un tricou înnodat pe talie. Am alergat la ea ºi am îmbrãþiºat-o. Am râs, am încercat s-o înghiontesc, sã mã iau la trântã cu ea, ca pe vremuri, însã nu se mai lãsa aºa de uºor. Vroiam sã-i vorbesc, sã-i mãrturisesc sentimentele mele, planurile mele, dar ea mi-a pus degetele pe buze ºi mi-a spus: “Avem timp sã vorbim mai târziu, Danny. Deocamdatã vino dupã mine.” Mi-a arãtat o încãlzire mai complicatã; era o combinaþie de miºcãri de t’ai chi, vizualizãri, exerciþii pentru amplificarea forþei ºi graþiei, exerciþii de coordonare pentru “a încãlzi atât mintea, cât ºi trupul”. În câteva minute mã simþeam mai uºor, mai sprinten ºi plin de energie. Fãrã sã mã previnã, o aud pe Joy spunând: “Pe locuri, fiþi gata, start!” A zbughit-o la fugã, alergând prin campus, spre dealurile din Strawbery Canyon. Am urmat-o, pufnind de nãduf ºi suflând din greu. Nefiind încã în formã pentru astfel de alergãri, am început sã rãmân mult în urmã. Am continuat cu îndârjire, simþindu-mi plãmânii arzând. Sus, la capãt, Joy se oprise pe culmea de unde se vedea stadionul de fotbal. Abia mai puteam sã respir când am ajuns la ea. “Ce þi-a luat aºa de mult, scumpete?” a spus ea, cu mâinile-n ºolduri. Apoi a ºters-o din nou, în sus, spre canion, îndreptându-se spre locul de unde începeau urmele de foc, poteci înguste care ºerpuiau printre dealuri. Am urmat-o fãrã sã crâcnesc, deºi mã durea tot corpul, cum nu mã mai duruse demult, însã eram hotãrât s-o întrec. Pe mãsurã ce ne apropiam de poteci, a încetinit ºi a început sã alerge într-un ritm ceva mai uman. Apoi, spre uluirea mea, când a ajuns la baza potecilor aflate mai jos, în loc sã se întoarcã, a luat-o ºi mai sus, departe, printre dealuri. Am înãlþat o rugãciune de mulþumire, în sinea mea, când am vãzut-o cã se întoarce la capãtul potecilor de jos, în loc sã o ia pe panta îngrozitor de abruptã, “conectorul” de vreo ºapte sute de metri, care unea potecile de jos cu cele de sus. Fiindcã acum alergam mai uºor la vale, pe o porþiune de drum mai lungã, Joy a început sã vorbeascã. “Danny, Socrate m-a rugat sã-þi fac cunoºtinþã cu o nouã fazã a antrenamentului tãu. Meditaþia este un exerciþiu valoros. Dar, dincolo de aceasta, trebuie sã deschizi ochii ºi sã priveºti în jurul tãu. Viaþa luptãtorului,” a spus ea, “nu este o practicã staticã, ci este o experienþã dinamicã. Aºa cum þi-a spus Socrate,” a continuat ea, în timp ce treceam de o curbã ºi începeam sã coborâm o pantã mai abruptã, “aceastã cale este calea acþiunii – ºi acþiune ai sã primeºti!” În tot acest timp, am ascultat cu luare aminte, cu privirea-n pãmânt. I-am rãspuns: “Da, înþeleg asta, Joy, de aceea mã antrenez la gimnasticã…” Mi-am ridicat privirea la timp pentru a-i vedea silueta încântãtoare depãrtându-se. Când m-am dus la antrenament, mai târziu în dupã amiaza aceea, eram complet vlãguit. M-am aºezat pe saltea ºi m-am întins ºi m-am tot întins, pânã când antrenorul a venit la mine ºi m-a luat la rost: “Ai de gând sã te întinzi toatã ziua sau vrei sã mai încerci ºi alte activitãþi minunate pe care le avem pentru tine – ºi pe care în general le numim ‘gimnasticã’?” “O.K., Hal,” am zâmbit. Pentru început am încercat niºte salturi simple, ca sã-mi testez piciorul. Alergarea era una; dar salturile erau alta. Salturile mai complexe pot exercita o forþã de cinci sute de kilograme atunci când picioarele lovesc solul, pentru a împinge corpul în sus. De asemenea am început sã-mi testez picioarele ºi la trambulinã, prima datã dupã un an. Sãrind ritmic în aer, mã dãdeam peste cap iar ºi iar. “Iu huu!” Pat ºi Dennis, colegii mei de trambulinã, strigau la mine: “Milllman, nu vrei s-o laºi mai moale? Doar ºtii cã piciorul nu þi s-a vindecat de tot!” Mã întrebam ce-ar fi spus oare dacã ar fi ºtiut cã tocmai alergasem nu ºtiu câþi kilometri pe dealuri. Când m-am dus la benzinãrie în noaptea aceea, eram atât de obosit, încât abia mai puteam sã-mi þin ochii deschiºi. Odatã intrat în birou, din aerul rece de octombrie, eram gata pentru  un ceai binefãcãtor ºi o conversaþie liniºtitoare. Ar fi trebuit sã-mi închipui cã nu va fi neapãrat chiar aºa. “Vino aici, în faþa mea. Aºazã-te în poziþia asta,” îmi demonstra Socrate, cu picioarele îndoite pe jumãtate, cu bazinul înainte ºi cu umerii daþi puþin înapoi. ªi-a întins mâinile în faþã, ca ºi cum ar fi þinut o minge de plajã invizibilã. “Rãmâi în poziþia asta, fãrã sã te miºti ºi respirã încet; între timp eu am sã-þi spun câteva lucruri pe care trebuie sã le ºtii despre un antrenament corect.” S-a aºezat la biroul lui ºi m-a urmãrit cu privirea. Chiar de la început picioarele au început sã mã doarã ºi sã-mi tremure. “Cât trebuie sã mai stau aºa?” am gemut. Neluându-mi în seama întrebarea, a spus: “Te descurci bine, Dan, în comparaþie cu un om obiºnuit, cu toate acestea corpul îþi este plin de blocaje. Existã prea multã tensiune în muºchii tãi, iar muºchii tensionaþi au nevoie de mai multã energie ca sã se miºte. Aºa cã, înainte de toate va trebui sã înveþi cum sã elimini aceste acumulãri de tensiune.” Picioarele începeau sã mi se clatine de durere ºi de obosealã. “Mã doare!” “Te doare numai fiindcã muºchii îþi sunt ca niºte pietre.” “Bine, bine, am priceput!” Socrate a zâmbit doar ºi a ieºit brusc din birou, lãsându-mã aºa, cu picioarele pe jumãtate îndoite, transpirând ºi tremurând. S-a întors cu un cotoi gri, vânos, care dupã cum arãta, era evident cã trecuse prin multe la viaþa lui. “Trebuie sã-þi dezvolþi muºchii ca aceastã pisicã, dacã vrei sã te miºti la fel ca noi,” a spus, scãrpinând felina torcãtoare între urechi. Pe frunte îmi apãruserã broboane de sudoare. Durerea din umeri ºi din picioare era intensã. Într-un târziu, Socrate a spus: “Pe loc repaus.” M-am ridicat imediat, ºtergându-mi fruntea ºi scuturându-mã în voie. “Vino aici sã faci cunoºtinþã cu aceastã pisicã.” Aceasta torcea fericitã, în timp ce Socrate o scãrpina între urechi. “De-acum înainte noi doi îþi vom fi antrenori, nu-i aºa, pisi?” Pisica a mieunat aprobator ºi eu am mângâiat-o. “Acum strânge-i muºchii de la picior, încet, pânã la os.” “ªi dac-o doare?” “Strânge!” Am apãsat din ce în ce mai adânc în muºchiul pisicii, pânã când i-am simþit osul. Pisica mã privea curioasã, torcând în continuare. “Acum apasã muºchiul gambei mele,” a spus Soc. “Oh, Soc, nu pot. Nu ne cunoaºtem destul de bine.” “Fã-o, gãgãuþã.” Am strâns ºi am fost surprins sã-i simt muºchiul în acelaºi fel ca ºi pe cel al pisicii, maleabil, ca un jeleu bine legat. “E rândul tãu,” a spus, aplecându-se ºi strângându-mi muºchiul gambei. “Au!” am scâncit. “Întotdeauna am crezut cã muºchii tari sunt ceva normal,” am spus frecþionându-mi gambele. “Da, sunt ceva normal, Dan, dar tu trebuie sã treci cu mult dincolo de normal, dincolo de obiºnuit, dincolo de comun ºi de rezonabil, pe tãrâmul luptãtorului. Întotdeauna ai cãutat sã devii superior într-un tãrâm obiºnuit. Acum eºti pe cale sã devii obiºnuit într-un tãrâm superior.” Socrate a mai alintat o datã motanul ºi l-a lãsat sã iasã afarã. S-a învârtit prin preajmã câteva clipe, apoi dus a fost. Apoi Soc a început sã-mi prezinte elementele subtile ale antrenamentului fizic. “Pânã acum ai înþeles cum mintea induce tensiuni în corp. Ai acumulat tot felul de griji ºi preocupãri, precum ºi alte reziduuri mentale, ani la rând. A venit timpul sã te eliberezi de aceste vechi tensiuni, care þi-au rãmas ferecate în muºchi.” Socrate mi-a dat un ºort ºi mi-a spus sã-l îmbrac. Când m-am întors, era ºi el în ºort ºi întinsese un cearºaf alb peste covor. “Ce faci, dacã vine un client?” ªi mi-a arãtat salopeta agãþatã lângã uºã. “Acum fã exact aºa cum fac eu.” A început sã-ºi maseze piciorul stâng cu un ulei parfumat. L-am imitat, pas cu pas, în timp ce strângea, apãsa ºi frãmânta foarte adânc, de la un capãt la altul, pe lateral ºi între degete, apoi iar întinzând, presând ºi trãgând. “Maseazã ºi oasele, nu doar carnea ºi muºchiul – mai adânc,” a spus. Dupã o jumãtate de orã abia terminasem cu piciorul stâng. Am repetat procesul cu piciorul drept. Totul a durat ore în ºir, acoperind fiecare parte a corpului. Am învãþat lucruri despre muºchii mei, pe care nu le ºtiusem înainte. Puteam sã simt locul în care erau prinºi; puteam sã simt forma oaselor. Era uimitor faptul cã eu, un atlet, eram atât de nefamiliarizat cu corpul meu. Socrate ºi-a tras repede salopeta, de câteva ori, când a sunat clopoþelul, dar în rest n-am fost deranjaþi. Când m-am îmbrãcat, dupã cinci ore, m-am simþit ca ºi cum aº fi îmbrãcat un corp nou. Întorcându-se de afarã, Soc mi-a spus: “Þi-ai curãþat corpul de multe frici de demult. Fã-þi timp sã repeþi acest procedeu cel puþin o datã pe sãptãmânã, în urmãtoarele ºase luni. Acordã o atenþie deosebitã picioarelor; maseazã-þi regiunea rãnii în fiecare zi timp de douã sãptãmâni.” “Mai multe teme de fãcut,” mã gândeam. Cerul începea sã se lumineze. Am cãscat. Era timpul sã plec acasã. Când am ieºit, Socrate mi-a spus sã fiu la capãtul potecilor la ora 1 fix, dupã amiazã. Am ajuns devreme acolo. M-am întins ºi m-am încãlzit alene; îmi simþeam corpul foarte destins ºi uºor, dupã “masajul oaselor”, dar mã simþeam încã obosit, dupã numai câteva ore de somn. A început o ploicicã; toate ca toate, dar nu prea aveam chef de alergat nicãieri, cu nimeni. Apoi am auzit un foºnet în tufiºurile din apropiere. Am rãmas nemiºcat, cu urechile ciulite, aºteptându-mã sã vãd vreo cãprioarã ieºind din frunziº. Dar era Joy, arãtând ca o prinþesã elfã, purtând un ºort verde închis ºi un tricou vernil, pe care era scris: “Fericirea e un rezervor plin”. Un cadou de la Socrate, de bunã seamã. “Joy, înainte sã alergãm, hai sã ne aºezãm puþin ºi sã stãm de vorbã; am atâtea sã-þi spun.” A zâmbit ºi rupt-o la fugã. În timp ce alergam dupã ea, la prima curbã, unde eram cât pe ce sã alunec pe pãmântul umed argilos, îmi simþeam picioarele slãbite, dupã exerciþiul de ieri. Nu dupã mult am început sã respir din ce în ce mai greu, iar piciorul drept îmi zvâcnea, dar nu mã plângeam. Eram recunoscãtor cã pãstra un ritm ceva mai lejer decât ieri. Ne-am apropiat de capãtul potecii de jos, fãrã sã vorbim. Respiraþia îmi era greoaie ºi nu-mi mai rãmãsese nici un pic de energie. Mã pregãteam sã fac cale-ntoarsã, când ea a spus: “Hopa, sus!” ºi a luat-o în sus pe conector. “Asta nu!” îmi striga mintea. “Nici vorbã!” îmi spuneau muºchii istoviþi. Apoi m-am uitat dupã Joy, care zburda pe deal, de parcã ar fi fost plat. Cu un strigãt rebel, am luat dealul cu asalt. Arãtam ca o gorilã beatã, cocoºându-mã, mormãind, gâfâind, cãþãrându-mã orbeºte, cu mâinile ºi cu picioarele, doi paºi înainte, unul înapoi, alunecat. În vârf era neted. Joy se aºezase acolo, mirosind acele umede de brad, arãtând împãcatã ºi mulþumitã, precum Bambi. Plãmânii îmi cereau cu disperare mai mult aer. “Am o idee,” am spus gâfâind. “Hai sã mergem la pas restul drumului – sau nu, mai bine hai sã ne târâm – am avea mai mult timp sã vorbim. Sunã destul de bine, nu-i aºa?” “Haide,” a spus ea sprinþarã. Decepþia mi s-a transformat în furie. Am s-o fugãresc pânã la capãtul pãmântului! Am cãlcat într-o baltã, am alunecat prin noroi ºi m-am poticnit în crengile unui copãcel, cât pe ce sã mã prãbuºesc de pe deal. “Fir-ar-sã-fie-mama-ei-de-treabã!” Vorbele îmi sunau ca o ºoaptã rãguºitã. Nu mai aveam energie sã vorbesc. Mi-a dat de furcã un deluºor, care pãrea cât Stancile Colorado, apoi am vãzut-o pe Joy ghemuindu-se, jucându-se cu niºte iepuri sãlbatici, care þopãiau pe cãrare. Când am ajuns la ea, împleticindu-mã, iepurii au sãrit în tufiºuri. Joy ºi-a ridicat privirea spre mine, zâmbind, ºi mi-a spus: “Oh, iatã-te!” Cu un efort eroic, m-am opintit ºi am reuºit sã accelerez pe lângã ea, dar ea a þâºnit înainte, ca o zvârlugã, ºi a dispãrut din nou. Am urcat vreo trei sute de metri. Eram mult deasupra golfului ºi puteam sã vãd Universitatea acolo jos. În orice caz, nu aveam nici condiþia fizicã, nici dispoziþia mentalã, ca sã admir priveliºtea. Simþeam cã-mi dau duhul. Îmi închipuiam cã eram îngropat pe dealul acela, în pãmântul reavãn, ºi deasupra era o tãbliþã pe care stãtea scris: “Aici odihneºte Dan. “Bun bãiat, a încercat.” Ploaia s-a înteþit, dar alergam ca ºi cum aº fi fost în transã, aplecându-mã, împiedicându-mã, târându-mã, pas cu pas. Parcã aveam niºte ghete de fier în picioare. Apoi, întorcând la o curbã, am zãrit ultimul deal, care pãrea aproape vertical. Mintea mea se încãpãþâna din nou; corpul mi s-a oprit neputincios, dar acolo, în vârful dealului, era Joy, cu mâinile în ºolduri, ca ºi cum m-ar fi provocat. Am reuºit cumva sã mã urnesc ºi sã-ncep sã-mi miºc picioarele din nou. M-am târât, m-am sforþat, m-am opintit ºi am gemut pe ultimii paºi, care pãreau cã nu se mai terminã, pânã când, ajungând sus, m-am ciocnit de ea. “Oho, bãiete, uºurel,” a râs. “Gata, ai terminat.” M-am rezemat de ea ºi, printre gâfâieli, am îngãimat: “Poþi – s-o – mai – spui – o datã.”      Apoi am coborât dealul, încet, având astfel suficient rãgaz sã-mi revin ºi sã vorbesc. “Joy, eu cred cã nu e normal sã mã forþez în halul ãsta. Nu eram tocmai pregãtit sã alerg atât de departe; nu cred cã e foarte bine pentru corp.” “Ai dreptate,” a spus ea. “Dar n-a fost un test pentru corpul tãu, ci pentru spiritul tãu – un test care sã arate dacã poþi trece mai departe – nu doar peste deal, ci la o nouã etapã a antrenamentului tãu. Dacã te-ai fi oprit, asta ar fi însemnat sfârºitul. Dar ai trecut, Danny, ºi încã cu brio.” A început sã batã vântul ºi ploua în continuare, udându-ne leoarcã. Dupã un timp Joy s-a oprit, ºi mi-a prins faþa în mâini. Apa ne picura din pãrul ud ºi ne ºiroia pe obraji. Am cuprins-o de dupã mijloc ºi mi-am cufundat privirea în ochii ei luminoºi, apoi ne-am sãrutat. Mã simþeam încãrcat cu o nouã energie. Am râs de felul în care arãtam amândoi, ca niºte bureþi tocmai buni de stors, ºi i-am spus: “Hai sã facem întrecere pânã jos!” Am pornit în vitezã ºi eram înaintea ei. “Ce mare scofalã!” mã gândeam. “Pot sã mã dau de-a berbeleacul pe potecile astea afurisite!” A câºtigat ea, bine-nþeles. Mai târziu, în dupã amiaza aceea, uscat ºi încãlzit, mã întindeam alene împreunã cu Sid, Gary, Scott ºi Herb. Cãldura sãlii era un adãpost plãcut, având în vedere ploaia torenþialã de afarã. În ciuda alergãrii istovitoare, mai aveam totuºi o rezervã de energie. Dar pânã când am ajuns în birou în seara aceea ºi m-am descãlþat, rezervorul s-a golit de tot. Aº fi vrut sã-mi trântesc corpul obosit pe canapea ºi sã trag un pui de somn de vreo zece douãsprezece ore. Rezistând tentaþiei, m-am aºezat, cât am putut eu de graþios, în faþa lui Socrate. Eram amuzat de felul în care rearanjase decorul. Pe pereþi erau, de sus pânã jos, fotografii cu jucãtori de golf, schiori, tenismeni ºi gimnaºti; pe birou era o mãnuºã de baseball ºi o minge de fotbal. Chiar ºi Socrate purta un tricou pe care scria “Antrenorii din Statul Ohio”. Se pare cã începusem etapa sportivã a antrenamentului meu. În timp ce Socrate pregãtea ceaiul sãu special de înviorare, pe care-l numea “Vuiet de furtunã”, i-am povestit despre progresele mele la gimnasticã. A ascultat, încuviinþând din cap. Însã cuvintele care au urmat m-au intrigat. “Gimnastica poate fi chiar mai mult decât ai înþeles tu pânã acum. Ca sã te ajut sã te lãmureºti de ce, ar trebui întâi ca tu sã descoperi exact motivul pentru care îþi place aceastã artã acrobaticã.” “Poþi sã fii mai explicit?” A scos din birou trei pumnale mortale. “ªtii, Soc, nu mai conteazã,” am spus, “n-am neapãrat nevoie de vreo explicaþie.” “Ridicã-te,” mi-a ordonat el. Dupã ce m-am ridicat, a aruncat la întâmplare un cuþit, de sus, direct spre pieptul meu. Am sãrit în lãturi, cãzând pe canapea, iar cuþitul a picat fãrã zgomot pe covor. Am rãmas acolo, stupefiat, cu inima bãtându-mi nebuneºte. “Bine,” a spus. “Ai reacþionat un pic cam exagerat, dar e bine. Acum ridicã-te ºi prinde-l pe urmãtorul.” Chiar atunci, ceainicul a început sã fluiere; eram graþiat. “Ei bine,” am spus, rãsuflând uºurat, frecându-mi palmele transpirate, “e ora ceaiului.” “Nu-i grabã,” a spus. “Priveºte-mã cu atenþie.” Soc a azvârlit lama lucioasã în aer. Am urmãrit-o cum se rãsuceºte ºi cade. În timp ce cãdea, el ºi-a potrivit miºcarea încheieturii mâinii cu viteza lamei ºi a prins mânerul între degetul mare ºi celelalte degete, ca un cleºte, strângând puternic. “Acum încearcã ºi tu. Ia aminte cum am prins-o, astfel încât, chiar dacã, din greºealã,  aº fi apucat lama, nu m-ar fi tãiat.” A aruncat alt cuþit spre mine. Mai relaxat, m-am dat la o parte din calea lui ºi am încercat sã-l prind, dar fãrã succes. “Dacã-l scapi ºi pe urmãtorul, o sã încep sã arunc de jos,” mi-a promis el. De data asta, eram cu privirea lipitã de mâner; când s-a apropiat, l-am prins. “Hei, am reuºit!” “Nu-i aºa cã sporturile sunt minunate?” a spus el. O vreme ne-am cufundat cu totul în acest joc de aruncare ºi prindere. Apoi el s-a oprit. “Acum dã-mi voie sã-þi povestesc despre satori, un concept Zen. Satori este starea de spirit a luptãtorului; ea apare în momentul în care mintea este lipsitã de gânduri, când este conºtienþã purã; corpul este activ, sensibil, relaxat; iar emoþiile sunt deschise ºi libere: satori este ceea ce ai experimentat atunci cand cuþitul zbura spre tine.” “ªtii Soc, am avut acest sentiment de multe ori, în special în timpul concursurilor. De multe ori mã concentram atât de intens, încât nici mãcar nu auzeam aplauzele.” “Da, în asta constã o experienþã de satori. ªi acum, dacã ai sã pricepi ce-am sã-þi spun în continuare, ai sã înþelegi care este utilizarea corectã a sporturilor – sau a picturii, sau a muzicii – sau orice altã poartã activã sau creativã cãtre satori. Tu îþi închipui cã-þi place gimnastica, dar ea este doar hârtia poleitã cu care este învelit cadoul dinãuntru: satori. Adevarata utilizare a gimnasticii este sã-þi focalizezi toatã atenþia ºi simþirea în acþiune; atunci vei realiza satori. Gimnastica te poartã cãtre acel moment al adevãrului, când viaþa îþi este în joc, ca un samurai în timpul duelului. Îþi solicitã întreaga atenþie: satori sau mori!” “Ca în mijlocul unui dublu salt mortal.” “Da, de aceea gimnastica este o artã a luptãtorului, o metodã de a-þi antrena mintea ºi emoþiile, la fel de bine ca ºi corpul; o poartã cãtre satori. Ultima treaptã pentru luptãtor este sã-ºi extindã aceastã claritate în viaþa de zi cu zi. Atunci satori devine realitatea ta, cheia ta de la poartã; numai atunci vom fi egali.” Am oftat. “Mi se pare o posibilitate atât de îndepãrtatã, Socrate.” “Când alergai pe deal dupã Joy,” a zâmbit el, “nu priveai cu nostalgie în vârf, ci te uitai chiar în faþa ta ºi nu fãceai decât câte un pas odatã. Cam aºa merge treaba.” “Regulile Casei, nu?” ªi a zâmbit, în loc de rãspuns. Am cãscat ºi m-am întins. Socrate m-a sfãtuit: “Ar fi bine sã dormi un pic. Mâine ai sã începi un antrenament special, dimineaþã, la 7, pe pista de alergãri de la Liceul Berkeley.” Când a sunat ceasul la 6:15, a trebuit sã mã smulg din pat, sã-mi bag capul sub apa rece de la robinet ºi sã fac câteva respiraþii adânci în faþa ferestrei deschise ºi apoi sã urlu în pernã, ca sã mã trezesc. Pânã când am ajuns pe stradã mã trezisem de-a binelea. Am alergat uºor, traversând Shattuck-ul, ºi apoi am tãiat-o pe Allston Way, pe lângã YMCA-ul Berkeley, pe lângã poºtã ºi apoi prin Milvia, pe terenul de sport al liceului, acolo unde mã aºtepta Socrate. Aveam sã descopãr curând cã îmi pregãtise un program elaborat. A început cu o jumãtate de orã în acea poziþie semi-ghemuitã insuportabilã, pe care mi-o arãtase la benzinãrie. Apoi am lucrat cu câteva principii de bazã din artele marþiale. “Adevãratele arte marþiale te învaþã armonia ºi non-rezistenþa – calea copacilor care se îndoaie sub bãtaia vântului, de exemplu. Aceastã atitudine este mult mai importantã decât tehnica fizicã.” Folosind principiile din aikido, Socrate era capabil sã mã azvârle cât colo fãrã nici cel mai mic efort aparent, indiferent de cât de tare încercam sã-l împing, sã-l apuc, sã-l lovesc, ºi chiar sã-l parez. “Nu te lupta niciodatã opunând rezistenþã, cu nimeni ºi cu nimic. Când eºti împins, trage; când eºti tras, împinge. Descoperã cursul natural al luptei ºi muleazã-te pe el; atunci te vei contopi cu puterea naturii.” Acþiunile sale erau dovada clarã a cuvintelor pe care le rostea. A venit timpul sã plec. “Ne vedem mâine, la aceeaºi orã, în acelaºi loc. Rãmâi acasã în seara asta ºi practicã-þi exerciþiile. Nu uita, sã-þi încetineºti respiraþia atât de mult, încât nici pana sã nu fâlfâie sub nasul tãu.” A plecat, miºcându-se ca ºi cum ar fi mers pe patine cu rotile, iar eu am alergat spre casã, atât de relaxat, încât mã simþeam ca suflat de vânt. În ziua aceea, la gimnasticã, am fãcut tot ce mi-a stat în putinþã ca sã aplic ceea ce învãþasem, “lãsând miºcãrile sã curgã singure”, în loc sã fiu eu acela care le realizeazã. Salturile mele uriaºe la bara fixã pãreau cã se desfãºoarã de la sine; m-am balansat, m-am rãsucit, am sãrit, dintr-un stând în mâini într-altul, la barele paralele; cercurile, foarfecele ºi exerciþiile la calul cu mânere arãtau de parcã aº fi fost susþinut de niºte funii invizibile, prinse de tavan, sfidând gravitaþia. ªi, în sfârºit, picioarele mele erau aproape gata din nou pentru sãrituri! Mã întâlneam cu Soc în fiecare dimineaþã, imediat dupã rãsãritul soarelui. Eu mergeam cu paºi mari, în timp ce Soc alerga, sãltând ca o gazelã. În fiecare zi deveneam tot mai relaxat, iar reflexele mi se ascuþeau. Într-o zi, când eram în toiul alergãrii de încãlzire, s-a oprit brusc, arãtând mai palid decât îl vãzusem vreodatã. “Mai bine mã aºez,” a spus. “Socrate – pot sã te ajut cu ceva?” “Aha,” pãrea cã îi este greu sã vorbeascã. “Continuã sã alergi, Dan. Am sã rãmân aici liniºtit.” Am fãcut aºa cum mi-a cerut, dar nu l-am slãbit nici o clipã din ochi; chipul îi era rigid, cu ochii închiºi, arãtând dârz ºi liniºtit, dar într-un fel mai bãtrân. Aºa cum stabilisem cu câteva sãptãmâni în urmã, nu mai veneam seara în vizitã la benzinãrie, dar l-am sunat totuºi ca sã vãd cum se mai simte. Am rãsuflat uºurat când mi-a  rãspuns chiar el. “Cum mai merge, domnu’ antrenor?” am întrebat. “Biniºor,” a spus, “dar am angajat un asistent sã mã înlocuiascã pentru câteva sãptãmâni.” “Ok, Soc, ai grijã de tine.” În ziua urmãtoare, l-am vãzut de departe pe antrenorul asistent, alergând pe pista de alergare ºi literalmente am sãrit în sus de bucurie când am vãzut cã era Joy. Am îmbrãþiºat-o cu tandreþe, ºoptindu-i la ureche; ea m-a trântit în iarbã, cu picioarele-n sus, la fel de tandru. ªi, ca ºi cum asta nu era îndeajuns de umilitor, m-a întrecut ºi la ºutul cu mingea, apoi lovea mingille pe care i le aruncam la 50 de metri deasupra capului. Indiferent ce fãceam, nu conteazã ce joc jucam, ea juca ireproºabil, fãcându-mã pe mine, campion mondial, sã roºesc de ruºine – ºi de furie. Am dublat numãrul de exerciþii pe care mi le dãduse Socrate. Mã antrenam cu mai multã concentrare decât o fãcusem vreodatã. Mã trezeam la 4 dimineaþa, practicam t’ai chi pânã în zori, apoi alergam pe deal, înainte sã mã întâlnesc cu Joy, în fiecare zi. Nu i-am spus nimic despre antrenamentul meu suplimentar. Purtam imaginea ei cu mine la cursuri ºi la gimnasticã. Vroiam s-o vãd, s-o þin în braþe; dar mai întâi trebuia s-o ajung din urmã. Deocamdatã tot ce puteam sã sper era s-o întrec la propriile-i jocuri. Dupã câteva sãptãmâni, eram iar la alergat, la sãrit coarda, la sãrituri pe pista cu obstacole, împreunã cu Socrate, care era înapoi la datorie. Îmi simþeam picioarele puternice ºi elastice. “Socrate,” am spus, sprintând înainte ºi apoi rãmânând în urmã, jucându-mã de-a prinselea cu el, “Nu sufli nici o vorbã despre ce faci de obicei în timpul zilei. Habar n-am cum eºti tu când nu suntem împreunã. Ei, ce poþi sã-mi spui?” Zâmbindu-mi pe sub mustaþã, a luat-o înainte vreo trei metri, apoi a sprintat în jurul terenului. L-am urmat, pânã când am ajuns suficient de aproape ca sã putem vorbi. “Ai de gând sã-mi rãspunzi?” “Nu,” a zis. Subiectul era închis. Dupã ce ne-am terminat exerciþiile de flexiune ºi apoi de meditaþie pentru dimineaþa aceea, Socrate a venit la mine ºi, luându-mã de dupã umeri, mi-a spus: “Dan, ai fost un elev silitor ºi capabil. De acum înainte, ai sã-þi aranjezi singur programul; fã exerciþiile dupã cum simþi tu cã ai nevoie. Am sã-þi predau ceva suplimentar, pentru cã meriþi. Am sã te antrenez la gimnasticã.” Nu puteam sã nu râd. Nu mã puteam abþine. “Tu, sã mã antrenezi pe mine – la gimnasticã? Cred cã de data asta te cam întreci cu gluma, Soc.” Am fugit pe gazon ºi m-am aruncat într-un un salt în mâini, pe spate, apoi am fãcut roata ºi o sãriturã înaltã, întinsã, cu rãsucire dublã. Socrate a venit la mine ºi mi-a spus: “Doar ºtii cã nu pot sã fac aºa ceva.” “Bingo!” am strigat. “În sfârºit, am gãsit ceva ce eu pot sã fac ºi tu nu.” “Am observat totuºi,” a adãugat el, “cã trebuie sã întinzi braþele mai mult când te pregãteºti pentru rãsucire – oh, ºi capul îþi este dat prea mult pe spate la când porneºti.” “Soc, ºmecher bãtrân ce eºti… sã ºtii cã ai dreptate,” am spus, recunoscând cã am avut capul prea dat pe spate, iar braþele n-au fost destul de întinse. “Dupa ce îþi mai îndreptãm tehnica un pic, putem sã ne ocupãm ºi de atitudinea ta,” a adãugat, rãsucindu-se pe cãlcâie, gata sã plece. “Ne vedem la sala de gimnasticã.” “Dar, Socrate, am deja un antrenor ºi nu ºtiu dacã Hal sau ceilalþi gimnaºti vor fi de acord sã te vadã preumblându-te prin salã.” “Oh, sunt sigur cã o sã gãseºti tu ceva sã le spui.” Eu, unul, ºtiu cu siguranþã. În dupã amiaza aceea, în timpul ºedinþei echipei, de dinainte de antrenament, le-am spus antrenorului ºi colegilor cã bunicul meu din Chicago, un tip cam excentric, care fusese membru în Clubul de Gimnastica Turners, venea la mine în vizitã pentru câteva sãptãmâni ºi dorea sã vinã sã mã vadã la salã. “E un bãtrânel simpatic, foarte zglobiu pentru vârsta lui; se crede mare antrenor. Dacã nu vã deranjeazã ºi vreþi sã vã distraþi puþin – nu-i merg chiar toate circuitele, înþelegeþi ce vreau sã spun – sunt sigur cã n-o sã deranjeze prea mult antrenamentul.” Cu toþii au fost de acord. “Oh, a propos,” am adãugat. “Îi place sã i se spunã Marilyn.” Mã abþineam cu greu sã nu izbucnesc în râs. “Marilyn?” au repetat cu toþii. “Aha. ªtiu cã pare cam bizar, dar o sã-nþelegeþi atunci când o sã-l vedeþi.” “Poate cã, vãzându-l pe ‘Marilyn’ în acþiune, o sã ne ajute ºi pe noi sã te-nþelegem pe tine, Millman. Se spune cã e ceva ereditar.” Au râs cu toþii ºi am început încãlzirea. Socrate intra pe terenul meu de data asta ºi aveam de gând sã-i arãt eu lui. Mã întrebam dacã o sã-i placã numele. În ziua aceea pregãtisem o micã surprizã pentru toatã echipa. Reuºisem sã reiau cu bine gimnastica, însã ei habar n-aveau cã mã vindecasem aproape de tot. Am ajuns în salã mai devreme ºi m-am dus la biroul antrenorului. Acesta rãsfoia niºte hârtii împrãºtiate pe birou, când am început eu sã-i vorbesc. “Hal,” am spus, “aº vrea sã particip la competiþia pe echipe.” Ridicându-ºi privirea pe deasupra ochelarilor, mi-a spus binevoitor: “Doar ºtii cã nu eºti încã vindecat complet. Am vorbit cu doctorul echipei ºi mi-a spus cã piciorul tãu mai are nevoie de cel puþin trei luni.” “Hal,” l-am tras deoparte ºi i-am soptit: “Pot sã fac asta astãzi, acum! Am lucrat în afara programului. Dã-mi o ºansã!” A ezitat. “Bine, câte o proba odatã, sã vedem cum merge.” Am fãcut încãlzirea cu toþii, de la aparat la aparat, în mica salã de gimnasticã, pendulând, rostogolindu-ne, sãrind, stând în mâini. Am început sã efectuez miºcãri pe care nu le mai fãcusem de un an. Dar pãstram adevãratele surprize pentru mai târziu. Apoi a venit prima proba – exerciþiul la sol. Fiecare aºtepta, cu ochii aþintiþi asupra mea, în timp ce m-am ridicat, gata sã-mi încep exerciþiul, întrebându-se parcã dacã piciorul îmi va rezista în urma solicitãrii. Totul a mers la fix; sãritura dublã pe spate, o aterizare uºoarã în mâini, pãstrând un ritm domol cu elemente de dans ºi întoarceri pe care eu le creasem, încã un zbor cu rãsucire înaltã, apoi ultima secvenþã aerianã. Am aterizat lin, sub control perfect. Am devenit conºtient de fluierãturi ºi de aplauze. Sid ºi Josh se uitau unul la altul plini de uimire. “De unde-a apãrut tipul ãsta nou?” “Hei, trebuie sã-l luam neapãrat în echipã.” Proba urmãtoare. Primul a fost Josh la inele, apoi Sid, Chuck ºi Gary. La sfârºit era rândul meu. Mi-am potrivit curelele, asigurându-mã cã banda era prinsã bine în jurul încheieturii, apoi am sãrit în sus la inele. Josh mi-a stabilizat balansarea, apoi s-a dat înapoi. Muºchii îmi zvâcneau în anticipaþie. Inspirând, m-am ridicat sprijinindu-mã în mâini, cu capul în jos, apoi mi-am tras corpul ºi mi l-am poziþionat ferm într-o cruce de oþel. Am auzit exclamaþii ºoptite de admiraþie, în timp ce mã balansam cu graþie în jos, apoi din nou în sus, într-o ridicare pe orizontalã. Apoi am trecut încet într-un stând în mâini, cu corpul ºi cu braþele perfect drepte. “Mãi sã fie,….!” a spus Hal, folosind limbajul cel mai picant pe care îl auzisem vreodatã la el. Revenind din stândul în mâini, am executat o pendulare uriaºã rapidã, pe care am stabilizat-o apoi, fãrã nici o urmã de ezitare. M-am desprins cu un salt dublu ºi am aterizat cu un mic pas doar în afarã. Destul de biniºor. ªi la fel în continuare. Dupã ce am executat seria completã de exerciþii, aclamat din nou de ºuierãturi ºi exclamaþii de uimire, l-am zãrit pe Socrate, ºezând liniºtit într-un colþ, zâmbind. Cred cã vãzuse totul. I-am fãcut semn sã se apropie. “Bãieþi, vã prezint pe bunicul meu,” am spus, “Iar ei sunt Sid, Tom, Herb, Gary, Joel, Josh. Bãieþi, el este…” “Încântaþi de cunoºtinþã, Marilyn,” au spus ei în cor. Socrate s-a arãtat cam nedumerit în prima clipã, dar apoi a spus: “Bunã, ºi mie îmi pare bine sã vã cunosc. Am vrut sã vãd cu ce fel de gaºcã umblã Dan.” Au zâmbit, probabil cã deja îl considerau simpatic. “Sper sã nu vi sã parã prea ciudat cã persoanei mele i se spune Marilyn,” a spus el în treacãt. “Numele meu real este Merill, dar m-am procopsit cu porecla asta. Dan nu v-a spus nicodatã cum i se spunea acasã?” a chicotit el. “Nu,” au rãspuns ei nerãbdãtori. “Cum?” “Ei, mai bine nu vã spun. Nu vreau sã se simtã stânjenit. Poate sã vã spunã ºi el, dacã vrea.” Socrate, vulpoiul, s-a uitat la mine ºi a spus solemn: “Nu trebuie sã-þi fie ruºine, Dan.” La plecare îmi spuneau: “Pa, Suzette!”, “Pa, Josephine!”, “Pe curând, Geraldine!” “Of, Doamne, uite ce ai început, Marilyn!” ºi am fugit la duº. În restul sãptãmânii, Socrate nu ºi-a luat ochii de pe mine. Din când în când se mai întorcea ºi cãtre vreun alt gimnast ºi îi dãdea câte un sfat mãreþ, care pãrea sã funcþioneze întotdeauna. Eram uluit de cunoºtinþele lui. Era plin de rãbdare cu oricine altcineva, dar cu mine ba. Odatã, dupã ce îmi încheiasem cea mai bunã execuþie pe care o fãcusem vreodatã la calul cu mânere, am paºit fericit sã-mi scot banderolele de la încheieturi. Soc mi-a fãcut semn sã mã apropii ºi mi-a spus: “Exerciþiul a fost satisfãcãtor, însã ai fãcut treabã de mântuialã când þi-ai scos banderolele. Aminteºte-þi mereu, în fiecare-moment satori.” Dupã un exerciþiu la barã, mi-a spus: “Dan, încã mai trebuie sã înveþi sã îþi meditezi acþiunile.” “Cum adicã, sã meditez o acþiune?” “A medita o acþiune este diferit de a o face. Pentru a face, trebuie sã existe cel care face, cineva conºtient de sine care sã acþioneze. Însã când meditezi o acþiune, ai eliminat deja toate gândurile, chiar ºi gândul de “Eu”. Nu mai existã nici un ‘tu’ care sã acþioneze. Uitând de ‘tine’, devii ceea ce faci, astfel cã acþiunea ta este liberã, spontanã, fãrã ambiþie, inhibiþie sau fricã.” ªi a continuat astfel. Îmi urmãrea fiecare expresie a feþei, ascultând orice comentariu pe care îl fãceam. Îmi spunea sã acord în mod constant tot mai multã atenþie la starea mea mentalã ºi la cea emoþionalã. Au început zvonurile cã eram din nou în formã. Susie a venit sã mã vadã, aducându-le cu ea pe Michelle ºi Linda, douã noi prietene. Linda mi-a captat imediat atenþia. Era o roºcatã suplã cu un chip frumos, în spatele unor ochelari cu rame de baga, purtând o rochie simplã, care îi lãsa sã se ghiceascã rotunjimile plãcute. Speram s-o mai vãd din când în când. În ziua urmãtoare, dupã un antrenament dezamãgitor, când nimic nu pãrea sã meargã cum trebuie, Socrate m-a chemat lângã el, pe o saltea de gimnasticã, ºi mi-a spus: “Dan, ai atins un nivel înalt de talent. Eºti un gimnast expert.” “Oh, mulþumesc, Socrate.” “N-a fost neapãrat un compliment.” S-a întors cãtre mine ºi m-a privit în ochi. “Un expert îºi antreneazã corpul fizic în scopul de a câºtiga competiþii. Într-o bunã zi poate cã vei deveni un maestru gimnast. Un maestru îºi dedicã viaþa antrenamentului; astfel, el pune în mod constant accentul pe minte ºi pe emoþii.” “Înþeleg Soc. Mi-ai spus asta de nu ºtiu câte ori…” “ªtiu cã înþelegi. Ceea ce vreau sã-þi spun este cã încã nu realizezi aceasta; nu o trãieºti încã. Continui sã te laºi furat de câteva noi abilitãþi fizice, apoi devii deprimat dacã antrenamentul fizic nu îþi iese bine într-o zi. Însã atunci când recunoºti ºi urmãreºti sã tinzi cãtre o anumitã stare mentalã sau emoþionalã – practica luptãtorului – atunci suiºurile ºi coborâºurile fizice nu mai conteazã. De exemplu, ce faci dacã într-o zi te doare glezna?” “Lucrez altceva, asupra altei zone.” “La fel este ºi cu cei trei centri ai tãi. Dacã o parte nu funcþioneazã bine, ai totuºi o ºansã sã le antrenezi pe celelalte. Într-una din zilele tale mai slabe din punct de vedere fizic, poþi sã înveti cât mai mult despre mintea ta.” Apoi a adãugat: “N-am sã mai vin la sala de gimnasticã. Þi-am spus destule. Vreau sã simþi cã sunt înãuntrul tãu, urmãrind ºi corectând fiecare greºealã, oricât de micã.” Sãptãmânile care au urmat au fost foarte intense. Mã trezeam la ora 6.00 dimineaþa, mã întindeam, apoi meditam, înainte sã merg la ºcoalã. Cea mai mare parte a timpului mergeam la cursuri ºi îmi terminam temele repede ºi uºor. Apoi mã aºezam ºi nu fãceam nimic, cam o jumãtate de orã înainte de antrenament. Între timp am început sã mã întâlnesc cu prietena lui Susie, Linda. Mã simþeam foarte atras de ea, dar nu aveam nici timp, nici energie sã fac mai mult decât sã vorbesc cu ea câteva minute, înainte sau dupã antrenament. Chiar ºi aºa, mã gândeam mult la ea – apoi la Joy – apoi la ea, între exerciþiile zilnice. Încrederea echipei ºi abilitãþile mele se consolidau cu fiecare nouã victorie. Era clar pentru toatã lumea cã eram mai mult decât restabilit. Deºi gimnastica nu mai era în centrul vieþii mele, era totuºi o parte importantã, aºa încât urmãream sã fac tot ce puteam. Am ieºit împreunã cu Linda de câteva ori ºi ne-am simþit foarte bine. Într-o searã a venit la mine sã discutãm despre o problemã personalã ºi, în cele din urmã, a rãmas peste noapte, o noapte de intimitate, dar respectând condiþiile impuse de antrenamentul meu. Mã apropiasem de ea atât de repede, încât m-am speriat. Ea nu fãcea parte din planurile mele. Cu toate acestea, atracþia mea faþã de ea creºtea. Mã simþeam “necredincios” faþã de Joy, însã nu ºtiam niciodatã când putea sã mai aparã iar acea tânãrã misterioasã, sau dacã va mai apare vreodatã. Joy era idealul care intra ºi ieºea din viaþa mea. Linda era realã, caldã, iubitoare – ºi era lângã mine. Antrenorul devenea din ce în ce mai emoþionat, mai grijuliu ºi mai nervos, cu fiecare sãptãmânã care ne apropia de Campionatele Naþionale Studenþeºti din Tucson, Arizona, din anul 1968. Dacã am fi câºtigat anul acesta, ar fi fost prima data în istoria Universitãþii, iar Hal ºi-ar fi împlinit visul carierei sale de douãzeci de ani. Nu dupã mult timp, eram gata sã începem competiþia de trei zile cu Universiatea Southern Illinois. Pânã în ultima searã a campionatului, întrecerea dintre California ºi SIU fusese foarte strânsã, în cea mai acerbã competiþie din istoria gimnasticii. Înainte de ultimele trei probe, Southern conducea cu trei puncte. Acesta era un punct critic. Dacã era sã fim realiºti, ne-am fi putut resemna cu un respectabil loc doi. Sau puteam sã þintim imposibilul. Eu, unul, þinteam imposibilul; aveam spiritul înflãcãrat. Am vorbit cu Hal ºi cu echipa – prietenii mei. “Vã spun, o sã învingem. De data asta nimic nu ne mai poate opri. Haideþi s-o facem!” Cuvintele mele erau obiºnuite, dar, indiferent ce simþeam – un fel de electricitate – sau mai bine spus hotãrâre absolutã, aceasta inducea putere în fiecare om din echipã. Ca un talaz uriaº, am început sã luãm avânt, evoluând din ce în ce mai repede ºi mai cu forþã, cu fiecare performer. Specatatorii, aproape apatici înainte, au început sã se agite entuziasmaþi, aplecându-se în faþã pe scaune. Ceva plutea în aer, oricine putea sã simtã asta. Se pare cã ºi Southern simþeau aceastã forþã a noastrã, pentru cã au început sã tremure în stândurile în mâini ºi sã se poticneascã la aterizãri. Dar, pânã la sfârºitul ultimei probe tot erau în avantaj, iar bara fixã fusese dintotdeauna punctul lor forte. În final mai rãmãseserã doar doi gimnaºti de la Cal, Sid ºi eu. Mulþimea era amuþitã. Sid s-a îndreptat spre barã, a sãrit ºi a realizat un exerciþiu care ne-a fãcut sã ne þinem rãsuflarea. A încheiat cu cel mai înalt flyaway dublu care fusese vãzut vreodatã. Mulþimea era în delir. Eram ultimul om din echipã – poziþia pârghie, punctul cheie. Ultimul gimnast de la Southern a fãcut treabã bunã. Erau aproape de neîntrecut, fiind încã în avantaj cu un punct; dar acel ‘aproape’ era tot ce aveam eu nevoie. Trebuia sã fac un exerciþiu de cel puþin nota 9.8, doar ca sã egalãm, iar eu nu luasem niciodatã vreo notã nici mãcar pe-aproape. ªi iatã, testul meu final. Mintea îmi era furatã de amintiri: noaptea aceea plinã de durere, când osul coapsei îmi fusese zdrobit; legãmântul pe care-l fãcusem de a mã restabili; avertismentul doctorului de a-mi lua gândul de la gimnasticã; Socrate ºi antrenamentul meu continuu; acea nesfârºitã alergare prin ploaie, departe, printre dealuri. ªi am simþit crescând în mine o putere, un val de furie cu gândul la toþi cei care au fost de pãrere cã n-am sã mai practic gimnastica vreodatã. Înverºunarea mea s-a transformat apoi într-un calm de gheaþã. Acolo, în momentul acela, pãreau sã atârne în balanþã soarta ºi viitorul meu. Mintea mi s-a limpezit. Emoþiile îmi erau ca niºte valuri spumegând. Sau reuºeam sau muream. Cu spiritul ºi cu fermitatea pe care le învãþasem în acea micã benzinãrie, în ultimele luni, m-am apropiat de barã. Nu se auzea nici un sunet în salã. Momentul tãcerii, momentul adevãrului. Mi-am dat cu calc, încet, mi-am ajustat handguard-ul ºi mi-am verificat banderolele. Am fãcut un pas în faþã ºi am salutat juriul. În ochi îmi strãlucea parcã un mesaj simplu, în clipa în care l-am zãrit pe conducãtorul juriului: “Iatã, urmeazã cel mai strãlucit exerciþiu pe care l-aþi vãzut vreodatã.” Am sãrit la barã ºi mi-am aruncat picioarele în sus. Dintr-un stând în mâini am început sã mã balansez. Singurul sunet care se auzea în salã era acela al mâinilor mele, rotindu-se în jurul barei, desprinzându-se, sãrind, prinzând, desfãcându-se în lateral, rãsucindu-se. Doar miºcare, nimic altceva. Nici oceane, nici lume, nici stele. Numai bara fixã ºi un performer fãrã minte, la propriu vorbind – ºi curând, chiar ºi acestea s-au dizolvat în armonia miºcãrii. Adãugând un element pe care nu-l mai fãcusem niciodatã într-o competiþie, am continuat, depãºindu-mi limita. Mã legãnam iar ºi iar, din ce în ce mai repede, pregãtindu-mã pentru desprindere, cu un dublu flyaway, în lance. Am zvâcnit în jurul barei, pregãtindu-mã sã mã desprind ºi sã-mi iau zborul în spaþiu, plutind ºi zbârnâind în mâinile unei sorþi pe care eu însumi mi-o alesesem. Mi-am depãrtat ºi mi-am apropiat picioarele, plesnindu-le între ele, m-am mai învârtit o datã, ºi apoi de douã ori, apoi m-am desprins brusc, întinzându-mi corpul pentru aterizare. Momentul adevãrului sosise. Am fãcut o aterizare perfectã, care a rãsunat în arenã. Liniºte – apoi s-a dezlãnþuit vacarmul. Nota 9.85: eram campioni! Antrenorul a apãrut ca din pãmânt, mi-a înºfãcat mâna ºi mi-a strâns-o furibund, refuzând sã-i mai dea drumul de bucurie. Colegii mei de echipã, sãrind ºi þipând, m-au înconjurat ºi m-au îmbrãþiºat; câþiva dintre ei aveau lacrimi în ochi. Apoi am auzit aplauzele tunând în depãrtare, din ce în ce mai puternic. Abia puteam sã ne stãpânim entuziasmul în timpul ceremoniei de premiere. Am sãrbãtorit toatã noaptea, discutând despre competiþie pânã dimineaþã. ªi cu asta s-a terminat. Un obiectiv îndelung aºteptat fusese atins. Numai atunci mi-am dat seama cã aplauzele, scorurile ºi victoriile nu mai erau aceleaºi. Mã transformasem atât de mult; goana mea dupã victorie luase sfârºit. Era începutul primaverii, în 1968. Perioada studenþiei era pe terminate. Habar n-aveam ce avea sã urmeze. Mã simþeam buimãcit în timp ce-mi luam rãmas bun de la echipã în Arizona ºi mã îmbarcam în avion, întorcându-mã la Berkeley, la Socrate – ºi la Linda. Mã uitam în gol, la norii de dedesubt, golit de ambiþie. În toþi aceºti ani am fost susþinut de o iluzie – fericirea pe care o aduce victoria – iar acum acea iluzie era doar cenuºã. Nu eram mai fericit, ºi nici mai împlinit, cu toate realizãrile mele. În final, am vãzut dincolo de nori. Am vãzut cã nu învãþasem niciodatã cum sã mã bucur de viaþã, ci numai cum sã izbândesc. Toatã viaþa umblasem în cãutarea fericirii, dar n-o gãsisem vreodatã. Mi-am pus capul înapoi pe pernã, în timp ce avionul începea sã coboare. Ochii îmi erau înceþoºaþi de lacrimi. Ajunsesem la un capãt de drum; nu ºtiam încotro s-o iau mai departe.     6   Plãcerea de dincolo de minte   Cu valiza în mânã m-am dus direct acasã la Linda. Printre sãrutãri, i-am spus despre campionat, dar nu i-am destãinuit nimic despre frãmântãrile mele recente. Linda mi-a mãrturisit apoi despre o hotãrâre pe care o luase, care m-a îndepãrtat, pentru moment, de propriile griji. “Danny, eu renunþ la ºcoalã. M-am gândit mult la asta, bine-nþeles. Am sã-mi iau un serviciu, dar nu vreau sã mã întorc acasã sã trãiesc. Ce pãrere ai?” Imediat m-am gândit la prietenii la care am locuit dupã accidentul de motocicletã. “Linda, aº putea sã-i sun pe Charlotte ºi pe Lou, în Santa Monica. Sunt minunaþi – îþi aduci aminte, þi-am povestit despre ei – ºi pun pariu cã s-ar bucura sã te primeascã.” “Oh, ar fi grozav! Aº putea sã-i ajut la treburile casei ºi sã-mi iau o slujbã ca sã contribui la cheltuieli.” Dupã o convorbire la telefon de cinci minute, Linda avea viitorul asigurat. Nu-mi doream decât sã fie la fel de simplu ºi pentru mine. Aducându-mi aminte de Socrate, i-am spus brusc Lindei, care a pãrut foarte surprinsã, cã trebuie sã plec undeva. “Dupã miezul nopþii?” “Da. Am… niºte prieteni neobiºnuiþi, care rãmân treji aproape toatã noaptea. Chiar trebuie sã plec.” Încã un sãrut, ºi am plecat. Cu valiza încã în mânã, am pãºit în birou. “Te muþi aici?” a glumit Soc. “Nu ºtiu ce fac, zãu, Socrate.” “Pãi se pare cã la campionate ai ºtiut ce faci. Am citit buletinul de ºtiri. Felicitãri. Trebuie sã fii foarte fericit.” “ªtii foarte bine ce simt, Soc.” “Sigur cã ºtiu,” a spus el într-o doarã, îndreptându-se spre garaj sã repare transmisia de la un Volskwagen vechi. “Faci progrese – totul conform planului.” “Încântat sã aud asta,” am rãspuns fãrã entuziasm. “Dar conform planului, încotro?” “Spre poartã! Spre adevãrata plãcere, spre libertate, spre încântare, spre fericirea fãrã obiect! Spre singurul ºi ultimul scop pe care l-ai avut vreodatã. ªi, pentru început, ar fi timpul sã-þi trezeºti simþurile, o datã în plus.” Am tãcut, reflectând la ceea ce mi-a spus. “În plus?” am întrebat. “Oh, da. Odatã ai fost scãldat în luminã ºi ai descoperit plãcere în cele mai simple lucruri.” “Nu chiar de curând, aº îndrãzni eu.” “Nu, nu chiar de curând,” a rãspuns, prinzându-mi capul în mâini, trimiþându-mã înapoi în copilãrie.   Cu ochii larg deschiºi, privesc cu nesaþ formele ºi culorile care se desfãºoarã pe sub mâinile ºi picioarele mele, în timp ce merg de-a buºilea pe podeaua de faianþã. Ating covorul ºi mã atinge ºi el. Totul este strãlucitor ºi viu. Apuc o lingurã în mânuþã ºi o lovesc de o ceaºcã. Clinchetul cristalin îmi încântã urechile. Þip cu putere! Apoi mã uit în sus ºi vãd o fustã nãpustindu-se deasupra mea. Sunt luat în braþe ºi încep sã gânguresc. Învãluit de parfumul mamei, corpul meu se relaxeazã într-al ei ºi sunt copleºit de o fericire paradisiacã. Dupã o vreme. Aerul rece îmi mângâie faþa, în timp ce mã târãsc prin grãdinã. Flori multicolore se înalþã în jurul meu ºi sunt înconjurat de mirosuri noi. Rup una ºi o muºc; gura mi se umple de un gust amar. O scuip. Vine mama. Întind mâna ºi îi arãt o gânganie neagrã care miºunã pe mâna mea, gâdilându-mã. Se apleacã ºi o dã la o parte. “Pãianjen obraznic!” îl ceartã ea. Apoi îmi întinde în faþã o chestie moale, care vorbeºte cu nasul meu. “Trandafir,” spune ea, apoi scoate acelaºi sunet din nou. “Trandafir.” Mã uit în sus spre ea, apoi în jurul meu, ºi mã las furat din nou de lumea culorilor mirositoare.   Priveam biroul antic al lui Soc, apoi covorul galben. Am clãtinat din cap. Totul mi se pãrea  înceþoºat, fãrã pic de strãlucire. “Socrate, mã simt pe jumãtate adormit, ca ºi cum ar trebui sã-mi bag capul sub apã rece ca sã mã trezesc. Eºti sigur cã aceastã ultimã cãlãtorie n-a stricat ceva pe undeva?” “Nu, Dan, stricãciunea a fost fãcutã de-a lungul anilor, în moduri pe care ai sã le vezi curând.” “Locul acela – cred era grãdina bunicului. Îmi amintesc de ea, parcã era Gradina Raiului.” “Este întru totul corect, Dan. Era Grãdina Raiului. Fiecare bebeluº trãieºte într-o grãdinã strãlucitoare unde totul este simþit în mod direct, fãrã interferenþa vreunui gând.” “‘Cãderea în dizgraþie’ apare la fiecare dintre noi atunci când începem sã gândim, când începem sã dãm nume ºi sã acumulam cunoºtinþe. Vezi tu, nu este vorba doar despre Adam ºi Eva, este vorba despre noi toþi. Naºterea minþii înseamnã moartea simþurilor – nu pentru cã gata, am mâncat un mãr ºi ne-am despuiat, ca sã pãrem o þârã mai sexy!” “Aº vrea sã mã pot întoarce acolo,” am oftat. “Era atât de luminos, de limpede, de încântãtor.” “Poþi avea din nou tot ceea ce te-a încântat când erai copil. Iisus din Nazareth, unul dintre Marii Luptãtori, a spus o datã cã trebuie sã fii precum un copilaº ca sã intri în Împãrãþia Cerurilor. Acum înþelegi.” “Înainte sã pleci, Dan,” a spus, umplându-ºi cana cu apã de izvor, “n-ai vrea sã mai bei niºte ceai?” “Nu, mulþumesc, Soc. Rezervorul meu e plin pentru seara asta.” “Bine atunci, ne vedem mâine dimineaþã la ora 8, în Grãdina Botanicã. A venit vremea sã facem o incursiune în naturã.” Am plecat, fãcându-mi deja planuri pentru a doua zi. M-am trezit dupã câteva ore de somn, împrospãtat ºi entuziasmat. Poate azi, poate mâine, aveam sã descopãr secretul încântãrii. Am alergat spre Strawbery Canyon ºi l-am aºteptat pe Soc la intrarea în Grãdinã. Când a ajuns, ne-am plimbat pe hectare întregi înverzite, pline de tot felul de copaci, tufe, plante ºi flori. Am intrat într-o serã imensã. Aerul era cald ºi umed, în contrast cu aerul rece al dimineþii, de afarã. Soc a arãtat spre frunziºul tropical care se înãlþa deasupra noastrã. “Dacã ai fi fost copil, toate acestea þi-ar fi apãrut în faþa ochilor ºi urechilor ºi a atingerii tale ca pentru prima oarã. Dar acum ai învãþat nume ºi categorii pentru orice. ‘Asta e bine, asta e rãu, asta e o masã, ãsta e un scaun, asta e o maºinã, o casã, o floare, câine, pisicã, gãinã, bãrbat, femeie, apus, ocean, stea.’ Te-ai plictisit de lucruri pentru cã ele existã doar ca nume pentru tine. Conceptele seci ale minþii îþi întunecã viziunea.” Socrate a fãcut un gest larg cu mâna, arãtând spre palmierii înalþi de deasupra noastrã, gata sã atingã cupola de plexiglas a domului geodezic. “Acum vezi totul printr-un val de asociaþii despre lucruri, proiectat asupra conºtienþei simple ºi directe. Tu simþi cã ‘le-ai vãzut deja pe toate’; e ca ºi cum ai vedea un film a douãzecea oarã. Vezi numai amintiri de lucruri, aºa cã te plictiseºti. Plictiseala este, dupã cum vezi, inconºtienþa fundamentalã a vieþii; plictiseala este conºtienþa prinsã în capcana minþii. Va trebui sã-þi anulezi mintea, pentru ca sã-þi poatã reveni simþurile.” În noaptea urmãtoare, când am intrat în birou, Socrate punea deja ceainicul pe foc; mi-am scos pantofii cu grijã ºi i-am aºezat pe preºul de lângã canapea. Cu spatele încã la mine, m-a întrebat: “Ce-ai zice de o micã întrecere? Tu faci o cascadorie, apoi fac ºi eu o cascadorie, ºi vedem cine caºtigã.” “Bine, ok, dacã chiar vrei.” Nu vroiam sã-l pun în încurcãturã, aºa cã am fãcut doar un stând într-o mânã pe birou, timp de câteva secunde, apoi m-am ridicat ºi am fãcut un salt înapoi, aterizând sprinten pe covor. Socrate a dat din cap, aparent demoralizat. “Credeam c-o sã fie o întrecere strânsã, dar vãd cã n-o sã fie deloc aºa.” “Îmi pare rãu, Soc, dar asta e, tu nu întinereºti, iar eu sunt destul de bun la chestii dintr-astea.” “Ce am vrut sã spun,” a zâmbit el larg, “este cã n-ai nici o ºansã.” “Poftim?” “Uite-aºa,” a spus. L-am privit cum se întoarce încet ºi se îndreaptã agale spre baie. M-am mutat ºi eu mai cãtre uºa de la intrare, în caz cã ar fi nãvãlit învârtind iar vreo sabie pe deasupra capului. Dar a ieºit înarmat doar cu ceaºca. A umplut-o cu apã, mi-a zâmbit, a ridicat cana ca ºi cum ar fi fost în cinstea mea, apoi a bãut-o încet. “Ei bine?” am spus. “Asta e.” “Asta e ce? N-ai fãcut nici o brânzã.” “Ah, ba da. Doar cã tu n-ai ochi sã apreciezi isprava mea. Am simþit o uºoarã toxicitate în rinichi; în câteva zile ar fi putut sã-mi afecteze tot corpul. Aºa cã, înainte sã aparã cel mai mic simptom, am localizat problema ºi am eliminat-o din rinichi.” Nu puteam sã nu râd. “Soc, eºti cel mai mare, cel mai palavragiu pezevenghi pe care l-am întâlnit vreodatã. Recunoaºte cã eºti învins – nu mã mai aburi atâta.” “Vorbesc foarte serios. Ceea ce tocmai þi-am descris a avut loc într-adevãr. E nevoie de o anumitã receptivitate faþã de energiile interne ºi de un control voluntar asupra câtorva mecanisme subtile.” “Tu, pe de altã parte,” a spus, punând parcã ºi mai multã sare pe ranã, “eºti numai vag conºtient de ceea ce se petrece în interiorul acelei pungi de piele. Tu eºti ca un gimnast care  abia învaþã stândul în mâini, la bârnã, încã nu suficient de sensibil sã sesizezi când eºti pe punctul sã-þi pierzi echilibrul, aºa cã poþi oricând sã ‘cazi’… la pat.” “Cert este, Soc, cã mi-am dezvoltat un simþ al echilibrului foarte fin în gimnasticã. Vezi tu, cineva trebuie sã facã ceva avansat…” “Prostii. Þi-ai dezvoltat doar un nivel grosier de conºtienþã; suficient cât sã execuþi niºte miºcãri elementare standard, dar nimic de luat în considerare.” “Soc, tu chiar spulberi toatã poezia unui triplu salt.” “Nu e vorba de nici o poezie în asta; e doar o cascadorie, care necesitã niºte înzestrãri obiºnuite. Când poþi sã simþi curgerea energiilor prin corpul tãu ºi poþi sã operezi o micã reglare, la nevoie – asta da “poezie”. Aºa cã, practicã în continuare, Dan. Rafineazã-þi simþurile câte puþin în fiecare zi; întinde-le aºa cum ai face la gimnasticã. În final, conºtienþa ta va pãtrunde adânc în corpul tãu ºi în lume. Atunci ai sã gândeºti mai puþin despre viaþã ºi ai s-o simþi mai mult. Atunci ai sã fii încântat ºi de cele mai simple lucruri în viaþã – fãrã sã mai fii dependent de realizãri ºi de distracþii costisitoare. Data viitoare,” a râs, “poate-avem ºi noi parte de o competiþie adevãratã.” Am încãlzit iar apa pentru ceai. Am tãcut o vreme, apoi ne-am dus în garaj, unde l-am ajutat pe Soc sã scoatã un motor de la un Volkswagen ºi sã-i demonteze transmisia stricatã. Apoi am ieºit sã facem service-ul la o limuzinã neagrã imensã. Când ne-am întors mai târziu în birou, l-am întrebat pe Soc ce pãrere are despre oamenii bogaþi, dacã sunt mai fericiþi decât ‘bieþii sãrãntoci ca noi’. Rãspunsul lui, ca de obicei, m-a ºocat. “Nu sunt sãrac, Dan, sunt extrem de bogat. ªi, ce-i drept, trebuie sã devii bogat ca sã fii fericit.” A zâmbit vãzându-mi expresia nedumeritã, a luat un stilou de pe birou ºi a scris pe o coalã albã de hârtie:   Satisfacþie Fericire=  ————– Dorinþe   “Dacã ai suficienþi bani ca sã-þi satisfaci dorinþele, Dan, atunci eºti bogat. Dar sunt douã feluri de a fi bogat: poþi sã câºtigi, sã moºteneºti, sã împrumuþi, sã cerºeºti sau sã furi destui bani pentru a-þi îndeplini dorinþele costisitoare; sau poþi sã-þi cultivi un stil de viaþã simplu, cu puþine dorinþe; în felul acesta întotdeauna poþi sã ai bani mai mult decât suficient.” “Numai un luptãtor are înþelepciunea ºi disciplina necesarã de a folosi cea de-a doua modalitate. Atenþia deplinã în fiecare moment este dorinþa ºi plãcerea mea. Atenþia nu costã bani; singura ta investiþie este antrenamentul. Ãsta este un alt avantaj când eºti luptãtor, Dan – e mai ieftin! Secretul fericirii, vezi tu, nu se aflã în a cãuta mai mult, ci în dezvoltarea capacitãþii de a te bucura cu mai puþin.” M-am simtit mulþumit, învãluit de vraja vorbelor sale. Nu erau complicaþii, nici cãutãri apãsãtoare, sau planuri disperate ce trebuie înfãptuite. Socrate tocmai îmi arãtase comoara ascunsã a bogãþiei interioare. Cred cã Socrate mi-a observat starea de visare, pentru cã m-a înºfãcat brusc de subsuoarã, m-a ridicat ºi m-a azvârlit drept în sus, cu atâta putere, cã aproape am dat cu capul de tavan! M-a prins din nou, în cãdere, aºezându-mã înapoi pe picioare. “Am vrut doar sã mã asigur cã mã bucur de toatã atenþia ta pentru partea care urmeazã. Cât e timpul?” Zguduit de scurtul meu zbor, i-am rãspuns: “Hm, ceasul e chiar aici, în garaj – 2:35.” “Greºit! Timpul a fost, este ºi va fi întotdeauna acum! Acum este timpul; timpul este acum. E clar?” “Bine, bine, e clar.” “Unde suntem?” “Suntem în biroul benzinãriei – ia spune, nu cumva am mai jucat noi jocul ãsta mai demult?” “Da, l-am jucat, ºi ceea ce ai învãþat este cã singurul lucru pe care îl ºtii în mod absolut este cã eºti aici, oriunde ar fi acest aici. De acum înainte, oricând atenþia începe sã-þi zburde spre alte timpuri ºi locuri, vreau sã te retragi imediat. Aminteºte-þi mereu cã timpul este acum ºi locul este aici.” Chiar atunci un student a dat buzna în birou, trãgând un prieten dupã el. “Nu-mi vine sã cred!” i-a spus el prietenului sãu, arãtând spre Socrate. “Treceam pe stradã, când am aruncat o privire aici ºi te-am vãzut cum l-ai aruncat pe tipul ãsta pânã în tavan. Cine eºti tu de fapt?” Se pãrea cã Socrate fusese descoperit. S-a uitat la student cu o faþã placidã ºi apoi a început sã râdã. “Oh,” ºi Socrate a râs din nou, “Oh, asta-i bunã! Nu, doar exersam, ca sã mai treacã timpul. Dan, aici de faþã, este gimnast – nu-i aºa, Dan?” Am încuviinþat. Prietenul studentului a spus cã-ºi aduce aminte de mine; mã vãzuse la câteva concursuri de gimnasticã. Povestea lui Soc începea sã sune credibil. “Avem o micã trambulinã, acolo, în spatele biroului.” Socrate s-a dus în spatele biroului, unde, spre stupefacþia mea totalã, a început sã “demonstreze” o mini-trambulinã inexistentã, atât de bine, încât începusem chiar sã cred cã era acolo. Sãrea din ce în ce mai sus, pânã ajungea aproape de tavan, apoi a început sã “þopãie” încet, sãltând ca o bilã care ricoºeaza de podea, apoi s-a oprit, fãcând o plecãciune. Am aplaudat. Nedumeriþi, dar satisfãcuþi, studenþii au plecat. Am alergat în spatele biroului. Bine-nþeles cã nu era nici o trambulinã acolo. Am început sã râd isteric. “Socrate, eºti incredibil!” “Mda,” a spus, ca-ntotdeauna, fãrã falsã modestie. Când am fost gata de plecare, Socrate ºi eu, începeau sã se iveascã zorii. Mi-am încheiat fermoarul la geacã, simþind cã de data asta zorile erau un fapt simbolic pentru mine. Mergând spre casã, m-am gândit la transfomãrile care se anunþau, nu atât de mult în exterior, cât în interior. Simþeam mult mai limpede pe unde anume trecea calea mea ºi care îmi erau prioritãþile. Aºa cum îmi ceruse Soc, mai demult, am renunþat în cele din urmã la toatã aºteptarea pe care o aveam eu de la lume; aºa încât, odatã cu asta, toate dezamãgirile mi-au fost ºi ele spulberate. Continuam, bineînþeles, sã fac tot ce era necesar pentru a trãi în aceastã lume obiºnuitã, dar în condiþiile impuse de mine. Începeam sã mã simt liber. Prietenia mea cu Socrate a început sã capete noi valenþe, de asemenea. Un lucru era sigur, aveam mai puþine iluzii de apãrat. Dacã mi-ar spus iar “tãntãlãu”, n-aº fi putut decât sã râd, pentru cã ºtiam cã, dupã criteriile sale cel puþin, avea dreptate. ªi foarte rar mã mai speria. Trecând odatã pe lângã Spitalul Herrick, în drum spre casã, am simþit cã mã prinde o mânã de umãr ºi am alunecat instinctiv sub ea, ca o pisicã ce nu vroia sã fie mângâiatã. Întorcându-mã, am vãzut un Socrate zâmbitor. “Aha, nu mai eºti peºtiºorul nervos, nu-i aºa?” “Ce faci aici, Soc?” “Am ieºit la plimbare.” “Ce bine, e minunat sã fiu în compania ta.” Am continuat sã mergem tãcuþi o vreme, apoi m-a întrebat, “Cât e ceasul?” “Oh, e cam… ” Apoi m-am prins. “…. cam acum.” “ªi unde suntem?” “Aici.” N-a mai spus nimic, dar eu aveam chef de vorbã, aºa cã i-am spus despre noile mele sentimente de libertate, despre planurile mele de viitor. “Cât e ceasul?” a întrebat el. “Acum,” am oftat. “Nu trebuie sã mã tot…” “Unde suntem?” a întrebat el nevinovat. “Aici, dar…” “Ascultã-mã,” m-a întrerupt, “Rãmâi în prezent. Nu poþi sã faci nimic ca sã schimbi trecutul, iar viitorul nu va veni niciodatã exact aºa cum plãnuieºti sau cum speri tu. Nu au fost niciodatã luptãtori trecuþi ºi nici nu vor fi luptãtori viitori. Luptãtorul este aici ºi acum. Suferinþa, frica ºi furia, regretul ºi vinovãþia, invidia ºi planurile ºi poftele tale trãiesc numai în trecut, sau în viitor.” “Stai puþin Socrate, îmi amintesc foarte clar cã eram furios în prezent.” “Nu chiar,” a spus. “Vrei sã spui cã ai acþionat în mod furios în momentul prezent. Asta e ceva natural; acþiunea este mereu în prezent, pentru cã este o expresie a corpului, care nu poate exista decât în prezent. Dar mintea, vezi tu, este ca o fantomã, ºi, de fapt, nu existã niciodatã în prezent. Singura putere care o are asupra ta este sã-þi distragã atenþia din momentul prezent.” M-am aplecat sã-mi leg un ºiret, când am simþit ceva atingându-mã pe tâmple.   Mi-am terminat de legat ºiretul ºi m-am ridicat, pomenindu-mã singur într-o mansardã veche, umedã, fãrã ferestre. În lumina slabã am distins, într-un colþ al încãperii câteva cufere vechi, în formã de coºciuge verticale. Dintr-odatã m-am simþit foarte înspãimântat, mai ales când mi-am dat seama cã, în încãperea aceea sumbrã, nu puteam sã aud nimic, ca ºi cum toate sunetele ar fi fost înghiþite de aerul mort ºi rânced. Fãcând un pas de probã, am observat cã mã aflam în interiorul unui pentaclu, o stea cu cinci colþuri, pictatã în roºu maroniu pe podea. M-am uitat mai îndeaproape. Culoarea maroniu-roºiaticã, era de la sânge uscat – sau pe cale de a se usca. În spatele meu am auzit un râs mârâit, atât de respingãtor, de oribil, încât a trebuit sã înghit în sec gustul de metal care îmi apãruse în gurã. Instinctiv, m-am întors ºi am dat cu ochii de un monstru hidos. Îmi rãsufla în faþã, iar duhoarea lui dulceagã, greþoasã, de hoit, m-a izbit cu toatã forþa. Pomeþii sãi groteºti, erau traºi înapoi, descoperindu-i colþii negri. A început sã vorbeascã: “Viinoooo-ncoaceeee.” Simþeam cã ceva mã împinge sã mã supun, dar instinctele mele s-au împotrivit. Am rãmas pe loc. A scos un urlet de furie. “Copiii mei, luaþi-l!” Cuferele din colþ au început sã se miºte încet spre mine ºi, deschizându-se, au scos la ivealã niºte cadavre umane oribile, putrezite, care au ieºit afarã, apropiindu-se cu pas hotãrât. Mã învârteam ca un leu în cuºcã în interiorul pentaclului, cãutând un loc pe unde sã fug, când uºa mansardei s-a deschis în spatele meu ºi o femeie tânãrã, cam de nouãsprezece ani, a pãºit înãuntru, împleticindu-se, ºi s-a prãbuºit chiar lângã marginea pentaclului. Uºa a rãmas întredeschisã ºi o strãfulgerare de luminã a pãtruns înãuntru. Fata era frumoasã, îmbrãcatã în alb. Gemea, ca ºi cum ar fi fost rãnitã, apoi a îngãimat cu o voce stinsã: “Ajutã-mã, te rog ajutã-mã.” Ochii ei înlãcrimaþi implorau ajutor, în acelaºi timp exprimând parcã o promisiune de recunoºtinþã, recompensã ºi dorinþã arzãtoare. M-am uitat la figurile care se apropiau. M-am uitat la femeie ºi apoi la uºã. ªi atunci am avut Sentimentul acela: “Rãmâi unde eºti. Pentaclul reprezintã momentul prezent. Acolo eºti în siguranþã. Demonul ºi servitorii sãi sunt trecutul. Uºa este viitorul. Fereºte-te.” Chiar atunci fata a început sã geamã din nou, rostogolindu-se pe spate. Rochia i-a alunecat, dezvelindu-i piciorul pânã aproape de ºolduri. S-a întins spre mine, implorând, ispitindu-mã: “Ajutã-mã… ” Îmbãtat de dorinþã, am þâºnit afarã din pentaclu. Femeia a mârâit la mine, arãtându-ºi colþii înroºiþi de sânge. Demonul ºi alaiul sãu au început sã schelãlãie triumfãtori ºi s-au nãpustit asupra mea. M-am aruncat înapoi în pentaclu.   Grãmadã pe trotuar, tremurând, mi-am ridicat privirea spre Socrate. “Acum, dacã eºti destul de odihnit, n-ai vrea sã continuãm?” m-a întrebat, în timp ce niºte alergãtori matinali au trecut pe lângã noi, arãtând foarte amuzaþi la vederea mea. “Trebuie sã mã bagi în sperieþi de fiecare datã când vrei sã-mi subliniezi ceva?” am scrâºnit eu. “Ar trebui sã-þi subliniez,” a replicat el, “când e ceva foarte important.” Dupã câteva momente de tãcere, l-am întrebat spãºit: “Nu cumva ai numãrul de telefon al fetei aceleia?” Socrate s-a plesnit peste frunte ºi ºi-a înãlþat privirea spre ceruri. “Bãnuiesc cã ai înþeles mesajul acestei mici melodrame, nu-i aºa?” “Pe scurt,” am spus, “rãmâi în prezent; e mai sigur. ªi nu pãºi afarã din pentaclu de dragul nimãnui, mai ales dacã are colþi.” “Câtã dreptate ai,” a zâmbit el. “Nu lãsa pe nimeni ºi nimic, cu atât mai puþin toate gândurile tale, sã te scoatã din momentul prezent. Sunt sigur cã ai auzit povestea celor doi cãlugãri:   Doi cãlugãri, unul bãtrân ºi unul foarte tânãr, mergeau pe o potecã plinã de noroi printr-o pãdure tropicalã, întorcându-se spre mãnãstire, undeva în Japonia. Pe drum s-au întâlnit cu o femeie frumoasã, care stãtea, neajutoratã, pe marginea unui pârâu mocirlos, foarte învolburat. Vãzându-i necazul, cãlugãrul bãtrân a luat-o în braþele sale puternice ºi a traversat-o pe malul celãlalt. Ea i-a zâmbit, cu mâinile încolãcite în jurul gâtului lui, pânã când el a aºezat-o cu grijã jos. Mulþumindu-i, fata a fãcut o plecãciune, iar cãlugarii ºi-au continuat drumul în tãcere. Pe când se apropiau de porþile mãnãstirii, cãlugãrul cel tânãr n-a putut sã se mai stãpâneascã. “Cum ai putut sã o duci pe femeiea aceea frumoasã în braþe? Nu se cuvine ca un cãlugãr sã se poarte în felul ãsta.” Cãlugãrul bãtrân s-a uitat la tovarãºul sãu de drum, rãspunzând: “Eu am lãsat-o acolo. Tu încã o mai duci?”   “Se pare cã mai e mult de lucru,” am oftat, “chiar când credeam cã am ajuns undeva.” “Treaba ta nu este sã ‘ajungi undeva’ – treaba ta este sã fii aici. Dan, abia dacã îþi trãieºti viaþa cu totul în prezent. Tu îþi focalizezi mintea aici ºi acum doar atunci când faci vreun triplu salt sau dacã te cicãlesc eu. Acum a venit vremea sã-þi dai silinþa, mai mult decât oricând, dacã vrei sã ai o ºansã cât de micã de a gãsi poarta. Ea este chiar aici, în faþa ta; deschide-þi ochii, acum!” “Dar cum?” “Pãstreazã-þi atenþia în momentul prezent, Dan, ºi vei fi eliberat de gânduri. Atunci când gândurile iau contact cu prezentul, se dizolvã.” Se pregãtea de plecare. “Aºteaptã, Socrate. Înainte sã pleci, spune-mi – tu erai cãlugãrul bãtrân din poveste – cel care a cãrat-o pe femeie? Sunã ca ºi cum tu ai fi fãcut-o.” “Tu încã o mai duci?” a râs ºi a dispãrut dupã un colþ, parcã plutind. Am alergat pe ultimele strãzi în drum spre casã, am fãcut un duº ºi am adormit buºtean. Când m-am trezit, am ieºit sã mã plimb, continuând sã meditez în felul în care îmi sugerase Socrate, focalizându-mi atenþia din ce în ce mai mult în momentul prezent. Mã trezeam faþã de lume, iar simþurile îmi reveneau ca la început, când eram copil. Cerul pãrea mai strãlucitor, chiar ºi în zilele ceþoase de mai. Nu i-am spus nimic lui Socrate despre Linda, probabil pentru acelaºi motiv pentru care nici ei nu i-am spus nimic despre profesorul meu. Erau douã aspecte diferite ale vieþii mele; ºi simþeam cã Socrate era mai interesat de antrenamentul meu lãuntric decât de relaþiile mele lumeºti. Nu mai auzisem nimic despre Joy, dar oricând putea sã rãsarã de nicãieri sau sã-mi aparã în vis. Linda îmi scria aproape în fiecare zi ºi uneori mã suna, de când lucra la Bell Telephone. Cursurile treceau uºor, iar sãptãmânile curgeau una dupa alta. Adevãrata mea salã de clasã era totuºi Strawberry Canyon, unde alergam ca vântul printre coline, nemaiþinând cont de distanþã, luându-mã la întrecere cu iepurii sãlbatici. Uneori mã opream sã meditez sub vreun copac, sau doar ca sã miros briza proaspãtã, care venea din golful scânteietor de dedesubt. ªedeam câte o jumãtate de orã, privind licãrul apei sau norii rãtãcind pe deasupra. Scãpasem de “obiectivele importante” din trecut. Nu mai rãmãsese decât unul: poarta. Câteodata uitam chiar ºi de asta, în timpul antrenamentelor, unde mã jucam în extaz, înãlþându-mã sus de tot în aer de la trambulinã, întorcându-mã ºi rãsucindu-mã, plutind agale, apoi þâºnind în salturi duble ºi înãlþându-mã iar în zbor. Eu ºi Linda am continuat sã ne scriem, iar scrisorile noastre au devenit poezie. Însã imaginea lui Joy îmi stãruia în faþa ochilor, zâmbindu-mi ºtrengãreºte, cu subînþeles, pânã când nu mai eram sigur ce sau pe cine vroiam cu adevãrat. Apoi, fãrã sã-mi dau seama, ultimul meu an de facultate s-a apropiat de sfârºit. Examenele finale erau acum doar o formalitate. În timp ce scriam rãspunsuri în obiºnuitele caiete albastre de amintiri, ºtiam cã viaþa mea se transformase, de vreme ce priveam cu atâta delectare urma netedã de cernealã albastrã pe care o lãsa stiloul meu. Iar liniile de pe hârtie pãreau o lucrare de artã. Ideile îmi curgeau pur ºi simplu din minte, fãrã sã mai fie obstrucþionate de tensiuni sau de griji. Apoi s-a terminat ºi asta ºi am realizat cã tocmai îmi  încheiasem educaþia universitarã. Am adus suc de mere proaspãt la benzinarie, ca sã sãrbãtoresc împreunã cu Socrate. În timp ce ºedeam ºi sorbeam, gândurile mi-au scãpat de sub atenþie ºi au început sã hoinãreascã în viitor. “Unde eºti?” a întrebat Socrate. “Cât e ceasul?” “Aici, Soc, acum. Dar realitatea mea prezentã este cã am nevoie de o carierã. Ce mã sfãtuieºti?” “Sfatul meu este: fã ce doreºti.” “Asta nu m-ajutã prea mult. N-ai putea sã mai adaugi ceva?” “Ok, atunci fã ce trebuie.” “Dar ce?” “Nu conteazã ce faci, ci doar cât de bine o faci. A propos,” a adãugat el, “Joy vine în vizitã week-end-ul ãsta.” “Minunat! Ce-ar fi sã mergem la un picnic sâmbãta asta? La 10 dimineaþa e bine?” “Bine, ne întâlnim aici.” I-am spus noapte bunã ºi am pãºit în aerul rece al dimineþii de iunie, pe sub stelele încã strãlucind. Era cam pe la 1:30, când pãrãseam benzinãria ºi mã îndreptam spre colþ. Ceva m-a fãcut sã mã întorc ºi sã mã uit pe acoperiº. ªi iatã-l, în aceeaºi ipostazã în care îl vãzusem cu multe luni în urmã, stând nemiºcat, cu o aureolã mijindu-i în jurul corpului, cu privirea ridicatã spre cer. Cu toate cã era la vreo douãzeci de metri depãrtare ºi vorbea încet, l-am auzit ca ºi cum ar fi fost lângã mine. “Dan, vino aici.” M-am dus repede în spate, la timp ca sã-l vãd pe Socrate apãrând din umbrã. “Înainte sã pleci în seara asta, mai e un lucru pe care trebuie sã-l vezi.” ªi-a îndreptat degetele arãtãtoare spre ochii mei ºi m-a atins chiar deasupra sprâncenelor. Apoi doar a fãcut un pas înapoi ºi a sãrit direct în sus, aterizând pe acoperiº. Am rãmas cu gura cãscatã, neputând sã cred ceea ce vedeam. Soc a sãrit jos, aterizând abia auzit. “Secretul,” a zâmbit el pe sub mustaþã, “constã în glezne foarte puternice.” M-am frecat la ochi. “Socrate, a fost adevãrat? Vreau sã spun, am vãzut cu ochii mei; dar mi-ai atins fruntea înainte.” “Nu existã limite bine definite ale realitãþii, Dan. Pãmântul nu este solid. Este alcãtuit din molecule ºi atomi, niºte universuri minuscule, umplute cu spaþiu. Este un loc de luminã ºi de magie, doar sã-þi deschizi ochii ºi îl poþi vedea.” Ne-am spus noapte bunã. În sfârºit a venit ºi ziua de sâmbãtã. Am intrat în birou ºi Soc s-a ridicat de pe scaunul sãu. Apoi am simþit un braþ delicat prinzându-mã de dupã mijloc ºi i-am vãzut umbra lui Joy venind lângã mine. “Sunt atât de fericit sã te revãd,” i-am spus, îmbrãþiºând-o. Zâmbetul îi era radiant. “Ooh,” a gângurit ea, “Eºti din ce în ce mai puternic. Te antrenezi pentru Jocurile Olimpice?” “Dacã chiar vrei sã ºtii,” am rãspuns cu seriozitate, “am hotãrât sã mã retrag. Gimnastica m-a dus cât a putut de departe; e timpul sã schimb macazul.” A încuviinþat fãrã sã comenteze. “Bine, haideþi sã plecãm,” a spus Socrate, cãrând pepenele pe care îl adusese cu el. Avem sandviºuri în rucsac.” ªi am pornit în sus, spre dealuri, într-o zi care nu putea fi mai frumoasã. Dupã ce am luat prânzul, Soc s-a decis sã ne lase singuri: “mã duc sã mã caþãr în copac.” Mai târziu, a coborât ca sã ne audã cum punem þara la cale. “Joy, într-o bunã zi am sã scriu o carte, despre viaþa mea alãturi de Socrate.” “Poate cã o sã se facã ºi un film,” a spus ea, în timp ce Soc asculta, rezemat de copac. Deveneam din ce în ce mai entuziast. “ªi o sã se facã ºi tricouri cu luptãtor…” “ªi sãpun cu luptãtor,” a þipat Joy. “ªi abþipilduri cu luptãtor.” “ªi gumã de mestecat!” Socrate auzise destul. Clãtinând din cap, s-a cãþãrat înapoi în copac. Am râs amandoi, tãvãlindu-ne prin iarbã ºi i-am spus cu o nonºalanþã, îndelung practicatã: “Hei, ce-ar fi sã ne luãm la întrecere pânã la carusel ºi înapoi?” “Dan, cred cã trebuie sã fii ahtiat dupã pedepse,” s-a fãlit Joy. “Mama a fost antilopã, iar tata ghepard. Sora mea este vântul ºi…” “Aha, ºi fraþii tãi sunt un Porsche ºi un Ferrari.” A râs, încãlþându-se cu teniºii. “Cel care pierde strânge masa,” am spus. Imitându-l perfect pe W.C. Fields, Joy a spus: “În fiecare minut se mai naºte câte-un fraier.” Apoi, fãrã sã mã previnã, a zbughit-o la fugã. Am strigat dupã ea, în timp ce mã încãlþam: “ªi bãnuiesc cã unchiul tãu era Rilã Iepurilã!” I-am spus lui Socrate: “Mã întorc în câteva minute,” ºi am luat-o la goanã dupã Joy, care era departe de-acum, alergând spre carusel, care era cam la o milã distanþã. Era rapidã, nimic de zis – dar eu eram mai rapid, ºi ºtiam asta. Antrenamentul mã purtase pe o culme mult mai înaltã decât mi-aº fi imaginat vreodatã. Joy s-a uitat înapoi, în timp ce îºi miºca lejer mâinile ºi picioarele ºi a rãmas surprinsã – aº putea spune ºocatã? – când m-a vãzut cã alergam chiar în spatele ei, respirând fãrã efort. A început sã tragã ºi mai tare ºi s-a uitat iar înapoi. Eram destul de aproape ca sã-i vãd broboanele de sudoare prelingându-i-se pe gâtul delicat. ªi, când am început sã alergãm umãr lângã umãr, a spus gâfâind: “Ei, ai fãcut cumva autostopul pe spatele vreunui vultur?” “Da,” i-am zâmbit, “Era un vãr de-al meu.” Apoi i-am suflat o bezea ºi am luat-o din loc. Fãcusem deja cale-ntoarsã la carusel ºi eram la jumãtatea drumului faþã de locul nostru de picnic, când am vãzut-o pe Joy cãzând în urmã, la vreo sutã de metri. Pãrea cã a tras din rãsputeri ºi era obositã. Mi-a fost milã de ea, aºa cã m-am oprit, m-am aºezat ºi am cules o floare de muºtar sãlbatic de pe marginea drumului. Când s-a apropiat de mine, a încetinit ca sã se uite la mine cum adulmecam floarea. I-am spus: “Ce zi frumoasã, nu-i aºa?” “ªtii,” a spus ea, “asta îmi aduce aminte de povestea cu broasca þestoasã – ºi cu iepurele sãlbatic.” ªi, zicând acestea, a þâºnit cu o vitezã incredibilã. Luat prin surprindere, am sãrit imediat în picioare ºi am pornit dupã ea. Încet, dar sigur, m-am apropiat de ea, însã acum eram la marginea poienii, iar ea avea un avans considerabil. M-am apropiat din ce în ce mai mult, pânã când puteam sã-i aud gâfâitul dulce. Ne-am întrecut, umãr lângã umãr, gonind pe ultimii douãzeci de metri. Apoi ea s-a întins ºi m-a prins de mânã; am încetinit, râzând ºi am aterizat chiar peste feliile de pepene pe care le pregãtise Soc, din care au þâºnit seminþe în toate direcþiile. Socrate, coborând din copacul sãu, a început sã aplaude, iar eu am alunecat cu faþa într-o felie de pepene, mânjindu-mã pe obraji. Joy s-a uitat la mine ºi m-a luat peste picior: “Vai dragã, da` nu trebuie sã roºeºti aºa. La urma urmei, aproape cã m-ai întrecut, bãbuþa de mine.” Faþa îmi ºiroia; m-am ºters, apoi mi-am lins zeama de pepene de pe degete. I-am rãspuns: “Vai, drãguþa de tine, chiar ºi un moºulicã mai nãtãrãu poate sã vadã clar cã eu am caºtigat.” “Nu-i decât un nãtãrãu pe-aici,” a mormãit Soc, “ºi ãsta tocmai a dãrâmat pepenele.” Am râs cu toþii ºi apoi m-am întors cãtre Joy cu ochii strãlucind de iubire. Dar când am observat cum mã fixa ea, am încetat sã mai râd. M-a luat de mânã ºi m-a dus la marginea poieniþei, de unde se vedeau dealurile verzi ale parcului Tilden. “Danny, trebuie sã-þi spun ceva. Tu eºti foarte special pentru mine. Dar, dupã cum spune Socrate” – ºi s-a uitat înapoi spre el, care clãtina încet din cap – “calea ta nu pare sã fie suficient de largã ca sã mã încapã ºi pe mine, – cel puþin aºa pare. ªi sunt încã foarte tânãrã, Danny – ºi mai am încã multe lucruri pe care trebuie sã le fac.” Tremuram. “Dar, Joy, doar ºtii cã vreau sã fii cu mine pentru totdeauna. Vreau sã avem copii împreunã ºi sã-þi þin de cald noaptea. Viaþa noastrã ar putea fi atât de frumoasã împreunã.” “Danny,” a mai spus ea, “mai e ceva, ce ar fi trebuit sã-þi spun mai demult. ªtiu cã arãt ºi mã comport – ei bine, conform vârstei pe care te aºtepþi tu sã o am. Dar n-am decât cincisprezece ani.” Mã uitam la ea cu gura cãscatã. “Asta înseamnã cã luni întregi am avut o mulþime de fantezii ilegale.” Toþi trei am început sã râdem, dar râsul meu era sec. O bucatã din viaþa mea tocmai cãzuse ºi se spãrsese. “Joy, am sã te aºtept. Mai e o ºansã.” Ochii lui Joy s-au umplut de lacrimi. “Oh, Danny, întotdeauna mai este o ºansã – pentru orice. Dar Socrate mi-a spus cã e cel mai bine pentru tine sã uiþi.” Socrate s-a apropiat tãcut din spatele meu, în timp ce mã uitam în ochii luminoºi ai lui Joy. Când mi-am întins braþele cãtre ea, Soc m-a atins uºor pe ceafã, la baza craniului. Lumina s-a stins ºi într-o clipa am uitat cã am cunoscut vreodatã o femeie cu numele de Joy.   CARTEA A TREIA   FERICIREA FARA OBIECT   7   Cãutarea finalã   Când am deschis ochii, eram întins pe spate, cu privirea spre cer. Probabil cã aþipisem. Întinzându-mã, am spus: “Soc, nu crezi c-ar trebui sã ieºim mai des la picnic, noi doi?” “Da,” a încuviinþat el încet. “Doar noi doi.” Ne-am strâns lucrurile ºi am colindat aproape doi kilometri pe dealurile împãdurite, înainte sã luãm autobuzul. Tot drumul la vale, aveam un vag sentiment cã uitasem sã spun sau sã fac ceva – sau poate cã uitasem ceva acolo. Dar pânã când autobuzul a ajuns la poale, sentimentul acela s-a risipit. Înainte sã coboare din autobuz, l-am întrebat: “Hei, Soc, ce-ai zice sã facem mâine o alergare?” “De ce sã mai aºteptãm?” a rãspuns el. “Ne întâlnim disearã la pod, pe la 11:30. Putem sã facem o alergare fainã de noapte pe deal.” În noaptea aceea, luna plinã poleia cu raze argintii vârfurile ierburilor ºi ale tufiºurilor, pe drumul nostru pe poteci. Însã eu ºtiam ca-n palmã fiecare centimetru al urcuºului de ºapte km ºi aº fi putut sã alerg pe acolo chiar dacã era beznã. Dupa un urcuº abrupt, pe potecile de jos, corpul mi se înfierbântase. Curând am ajuns la traseul de legãturã ºi am pornit în sus pe el. Ceea ce mi se pãrea, cu multe luni în urmã, un munte greu de cucerit, acum era doar floare la ureche. Respirând adânc, am sprintat ºi l-am zorit pe Socrate, care rãmãsese în urmã, respirând din greu, fâþâindu-se-ncolo ºi-ncoace, ca un clovn, “Hai, moºule – prinde-mã dacã poþi!” Dupã un timp, destul de lung, m-am uitat înapoi, aºteptându-mã sã-l vad pe Soc alergând întins în urma mea. Dar nu se vedea nicãieri. M-am oprit, chicotind, bãnuind vreo capcanã. Ei bine, am sã-l las sã mã aºtepte la capãt ºi sã se întrebe unde sunt eu. M-am aºezat pe creasta dealului, de unde vedeam golful ºi luminile oraºului San Francisco licãrind în depãrtare. Apoi a început sã adie vântul, ºi deodatã am simþit cã ceva nu era în regulã – nu era deloc. Am sãrit ca ars ºi am luat-o la goanã la vale. L-am gãsit pe Socrate, chiar dupã cotiturã, zãcând cu faþa în jos pe pãmântul rece. Am îngenuncheat repede ºi l-am întors cu grijã, þinându-l, ºi mi-am lipit urechea de pieptul lui. Inima nu i se auzea. “Oh, Doamne Dumnezeule,” am spus, în timp ce o rafalã rãzleaþã a început sã vuiasca prin canion. Aºezând jos corpul lui Socrate, mi-am pus gura peste a lui ºi i-am suflat aer în plãmâni; îi apãsam pieptul cu disperare, într-o panicã crescândã. Dupã un timp nu mai puteam decât sã-i ºoptesc încetiºor, legãnându-i capul în mâini. “Socrate, nu muri – te rog, Socrate.” Fusese ideea mea sã alergãm. Mi-am amintit cum se opintea în drum spre conector, respirând din greu. Of, dacã… Prea târziu. Am fost sfâºiat de supãrare cu gândul la nedreptatea lumii; am simþit cea mai mare furie pe care o trãisem vreodatã. “NUUUUUUUUUUUU!” am urlat, iar tânguirea mea a rãsunat cu ecou în hãul canionului, speriind pãsãrile, care au zburat din cuiburi. Nu, n-avea cum sã moarã – nu vroiam eu sã-l las! Am simþit un val de energie care îmi urca prin braþe, picioare ºi piept. Vroiam sã i-o dau lui pe toatã. Dacã asta ar fi însemnat viaþa mea, era un preþ pe care l-aº fi plãtit cu bucurie. “Socrate, trãieºte, trãieºte!” I-am apucat pieptul cu amândouã mâinile, apãsându-mi degetele în coastele lui. Mã simþeam electrizat, îmi vedeam mâinile strãlucind, în timp ce-l scuturam, în dorinþa ca inima lui sã batã din nou. “Socrate!” am poruncit. “Trãieºte!” Dar zadarnic . . . zadarnic. Îndoiala a început sã prindã contur în mintea mea ºi m-am pierdut. Se sfârºise. Am rãmas împietrit, cu lacrimile ºiroindu-mi pe obraji. “Te rog,” mã uitam în sus, spre norii argintii care se perindau prin faþa lunii. “Te rog,” îi spuneam lui Dumnezeu, pe care nu-l vãzusem niciodatã. “Lasã-l sã trãiascã.” Pânã la urmã am încetat sã mã mai zbucium, am încetat sã mai sper. Era dincolo de puterile mele. Îl pierdusem. Doi iepuraºi au sãrit dintr-un tufiº sã se uite curioºi la mine, apoi la corpul fãrã viaþã al unui bãtrân, pe care îl þineam cu drag în braþe. ªi atunci am simþit-o – era aceeaºi Prezenþã pe care o cunoscusem cu multe luni în urmã. Îmi umplea corpul. O respiram; Ea mã respira. “Te rog,” am zis pentru ultima oarã, “ia-mã pe mine în loc.” O spusesem sincer, din suflet. ªi în clipa aceea am simþit pulsul care începea sã zvâcneascã în gâtul lui Soc. Mi-am lipit repede urechea de pieptul lui. Bãtaia puternicã, ritmicã, a inimii bãtrânului luptãtor îmi bubuia în ureche. Apoi am suflat viaþã în el, pânã când pieptul a început sã i se ridice ºi sã coboare în voie. Când Socrate a deschis ochii, eram cu faþa aplecatã deasupra lui, râzând, plângând încet, plin de recunoºtinþã. ªi amândoi eram scãldaþi în razele de argint viu ale lunii. Iepuraºii, cu blãniþa strãlucind, se uitau la noi. Apoi, auzindu-mi vocea, s-au retras în tufiº. “Socrate, eºti în viaþã.” “Vãd cã puterea ta de observaþie e ascuþitã ca briciul, ca de obicei,” a spus el slãbit. A încercat sã se ridice, dar se clãtina, iar pieptul îl durea, aºa cã l-am luat pe umerii mei, aºa cum fac pompierii, ºi am început sã-l car, pânã la capãtul potecilor, vreo trei km. De la Laboratorul de ªtiinþã Lawrence paznicul ar fi putut sã cheme o ambulanþã. Cea mai mare parte a drumului s-a odihnit tãcut pe umerii mei, în timp ce eu mã luptam cu oboseala, asudând sub greutatea lui. Din cand în cand îmi spunea: “Cel mai bun mod de a cãlãtori – hai sã facem asta mai des” sau “Hei rup!” M-am întors acasã numai dupã ce a fost internat la terapie intensivã, la Spitalul Herrick. În noaptea aceea mi-a revenit visul. Moartea îºi întindea mâna sã-l prindã pe Socrate; m-am trezit þipând. În ziua urmãtoare am rãmas cu el. A dormit în cea mai mare parte a timpului, dar dupã amiazã târziu a vrut sã vorbeascã. “Ok – ce s-a petrecut?” “Te-am gãsit întins acolo. Inima þi se oprise ºi nu mai respirai. Îmi-Îmi doream sã trãieºti.” “Aminteºte-mi sã te trec în testamentul meu. Ce-ai simþit?” “Asta a fost partea cea mai ciudatã, Soc. La început am simþit acel flux de energie trecând prin mine. Am încercat sã þi-l ofer þie. Aproape cã renunþasem, când…” “Sã nu spui niciodatã mori,” a decretat el. “Socrate, e ceva serios!” “Continuã – sunt numai ochi ºi urechi. Abia aºtept sã vãd cum s-a încheiat totul.” Am zâmbit: “ªtii prea bine cum s-a încheiat. Inima a început sã-þi batã din nou – dar numai dupã ce am încetat sã mã mai zbat. Prezenþa Aceea pe care o simþisem odatã – Ea þi-a pornit bãtãile inimii.” A încuviinþat din cap. “Ai simþit-O.” Nu era o întrebare, era o afirmaþie. “Da.” “Asta a fost o lecþie bunã,” a spus, întinzându-se încet. “O lecþie! Tu ai avut infarct ºi asta a însemnat o micã lecþie plãcutã pentru mine? Aºa vezi tu lucrurile?” “Da,” a spus, “ºi sper sã te foloseºti din plin de ea. Nu conteazã cât de puternici arãtãm, existã întotdeauna o slãbiciune ascunsã, care poate sã ne vinã de hac la un moment dat. Regulile Casei: “Pentru fiecare punct forte existã ºi o slãbiciune – ºi invers. Într-adevar, chiar de când eram copil, slãbiciunea mea a fost întotdeauna inima. Tu, tinere prieten, ai un alt fel de ‘problemã cu inima’.” “Eu am?” “Da. Tu nu þi-ai deschis inima într-un mod natural, ca sã-þi trezeºti emoþiile în felul în care ai fãcut-o asearã. Ai învãþat sã-þi controlezi corpul, ai ºi ceva control asupra  minþii, însã inima nu þi s-a deschis. Obiectivul tãu nu este invulnerabilitatea, ci vulnerabilitatea – faþã de lume, viaþã, ºi, drept urmare, faþã de Prezenþa pe care ai simiþit-O.” Am urmãrit sã-þi arãt, prin puterea exemplului, cã viaþa luptãtorului nu înseamnã perfecþiunea pe care þi-ai închipuit-o sau victoria; ea înseamnã iubire. Iubirea este sabia luptãtorului; oriunde ar tãia, dãruieºte viaþã, nu moarte.” “Socrate, vorbeºte-mi despre iubire. Vreau s-o înþeleg.” A râs încet. “Nu e ceva care sã fie înþeles; poate sã fie doar simþit.” “Bine atunci, ºi cum se simte?” “Vezi?” a spus, “Tu vrei s-o transformi într-un concept mental. Uitã de tine ºi simte!” M-am uitat în jos la el, realizând mãreþia sacrificiului sãu – cum s-a antrenat împreunã cu mine, fãrã sã dea niciodatã înapoi, chiar dacã ºtia cã are probleme cu inima – totul, numai ca sã-mi menþinã mie interesul treaz. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. “Acum simt, Soc…” “Prostii! Regretele nu sunt destul de bune.” Ruºinea mi s-a transformat în frustrare. “Uneori eºti chiar enervant, vrãjitor bãtrân! Ce vrei de la mine, sânge?” “Enervarea nu e destul de bunã,” a intonat el dramatic, scrutându-mã cu ochii holbaþi, ca un tâlhar din filmele mute. “Socrate, eºti complet sãrit,” am râs. “Asta e – râsul e destul de bun!” Amândoi am râs cu încântare; apoi, chicotind încet, a adormit. Am plecat tiptil. Când am venit sã-l vizitez a doua zi dimineaþã, arãta mai înzdrãvenit. L-am luat repede la rost: “Socrate, de ce ai insistat sã alergi cu mine ºi, ca ºi cum n-ar fi fost de-ajuns, ai fãcut toate sãriturile ºi þopãielile alea, când ºtiai cã puteau sã te omoare în orice clipã?” “De ce sã-mi fac griji? Mai bine sã trãieºti pânã mori. Sunt un luptãtor; calea mea este acþiunea,” a spus. “Sunt un învãþãtor; învãþ pe alþii prin exemplu personal. Într-o bunã zi s-ar putea sã-i înveþi ºi tu pe alþii, dupã cum þi-am arãtat – atunci vei înþelege cã doar cuvintele nu sunt de-ajuns; trebuie sã predai ºi tu prin puterea exemplului ºi numai ceea ce ai realizat prin proprie experienþã.” Apoi mi-a spus o poveste:   O mamã ºi-a adus copilul în faþa lui Mahatma Gandhi. L-a implorat: “Te rog, Mahatma. Spune-i fiului meu sã nu mai mãnânce zahãr.” Gandhi a tãcut, apoi i-a spus: “Adu-l pe fiul tãu peste douã sãptãmâni.” Nedumeritã, femeia i-a mulþumit ºi i-a spus cã va face dupã cum i-a zis. Dupã douã sãptãmâni, s-a întors împreunã cu fiul ei. Gandhi l-a privit pe copil în ochi ºi i-a spus: “Nu mai mânca zahãr.” Recunoscãtoare, dar surprinsã, femeia l-a întrebat, “De ce mi-ai spus sã-l aduc înapoi dupa douã sãptãmâni? Ai fi putut sã-i spui de prima datã.” Ghandi i-a rãspuns: “Acum douã sãptãmâni, mâncam ºi eu zahãr.”   “Dan, însuºeºte-þi ceea ce predai ºi predã numai ceea ce tu þi-ai însuºit deja.” “Ce-aº putea sã predau, altceva decât gimnasticã?” “Gimnastica este suficientã, atâta vreme cât o foloseºti drept un mijloc pentru a împãrtãºi lecþii mai universale,” a spus. “Respectã-i pe ceilalþi. La început dã-le ce vor ºi, poate dupã aceea, câþiva dintre ei vor dori sã primeascã ceea tu doreºti sã le oferi. Mulþumeºte-te sã-i înveþi mãrunþiºuri, pânã când va apare cineva care va cere mai mult.” “Cum voi ºti dacã cer mai mult?” “Vei ºti.” “Dar, Socrate, eºti sigur cã sunt destinat sã fiu profesor? Eu unul, nu mã simt ca ºi cum aº fi.” “Dai impresia cã te îndrepþi în aceastã direcþie.” “Asta mã face sã-mi amintesc de ceva ce am vrut sã te întreb mai demult – deseori pari sã-mi citeºti gândurile sau sã-mi cunoºti viitorul. Am sã dobândesc ºi eu într-o zi astfel de puteri?” Auzind acestea, Soc s-a întins, a deschis televizorul ºi a început sã se uite la desene animate. I l-am închis imediat. S-a întors cãtre mine ºi a oftat. “Speram cã ai sa laºi la o parte orice fascinaþie legatã de astfel de puteri. Dar acum, fiindcã ai adus vorba, am putea s-o rezolvãm ºi pe asta. Foarte bine, ce vrei sã ºtii?” “Pãi, pentru început, prezicerea viitorului. Se pare cã uneori eºti în stare sã faci asta.” “Citirea viitorului se bazeazã pe o percepere realistã a prezentului. Sã nu catadicseºti sã citeºti viitorul pânã când nu vei fi izbutit deja sã vezi clar prezentul.” “Bine, ºi despre citirea gândurilor?” am întrebat. Socrate a oftat. “Ce-i cu ea?” “Se pare cã eºti în stare sã-mi citeºti gândurile mai tot timpul.” “Da, la drept vorbind,” a recunoscut el, “ºtiu ce gândeºti mai tot timpul. ‘Gândurile’ tale sunt uºor de citit, pentru ca îþi sunt înscrise pe tot chipul.” Am roºit. “Înþelegi ce vreau sã spun?” a râs, arãtând spre faþa mea îmbujoratã. “ªi nu e nevoie sã fii magician ca sã citeºti pe chipurile oamenilor; jucãtorii de poker fac asta tot timpul.” “Dar despre puterile adevãrate?” S-a ridicat în capul oaselor ºi a spus: “Puterile speciale chiar existã. Însã pentru luptãtor aceste aspecte sunt complet irelevante. Nu te amãgi. Fericirea este singura putere care conteazã. Iar tu nu poþi sã ajungi la fericire; ea ajunge la tine – dar numai dupã ce ai renunþat la orice altceva.” Socrate începea sã se simtã obosit. M-a fixat cu privirea o clipã, ca ºi cum ar fi luat o decizie. Apoi a vorbit cu o voce blândã, dar fermã, rostind cuvintele de care mi-era teamã cel mai mult. “Acum mi-e clar cã eºti prins în capcanã, Dan – continuând sã cauþi fericirea în cu totul altã parte. Aºa sã fie. N-ai decât sã cauþi pânã când o sã te saturi. Ar fi bine sã pleci o vreme. Cautã ce vrei ºi învaþã ce poþi. Apoi vom vedea.” Vocea îmi tremura de emoþie. “Cât – cât de mult timp?” Cuvintele lui m-au zguduit. “Nouã sau zece ani ar trebui sã fie de ajuns.” Eram îngrozit. “Socrate, nu mã intereseazã chiar atât de mult puterile astea. Îþi spun cinstit, am înþeles ce mi-ai spus. Te rog, lasã-mã sã rãmân cu tine.” ªi-a închis ochii ºi a oftat. “Tânãrul meu prieten, sã nu-þi fie fricã. Steaua ta te va cãlãuzi; nu poþi sã te rãtãceºti.” “Dar când o sã ne mai vedem, Socrate?” “Atunci când cãutarea ta se va încheia – când se va încheia cu adevãrat.” “Când am sã devin un luptãtor?” “Luptãtor nu este ceva ce devii, Dan. Este ceva care, fie eºti, în acest moment, fie ceva ce nu eºti. Calea în sine îl creeazã pe luptãtor. ªi acum trebuie sã mã uiþi cu desãvârºire. Du-te ºi vino înapoi radiind.” Ajunsesem sã depind atât de mult de sfatul sãu, de certitudinea sa. Încã tremurând, m-am întors ºi m-am îndreptat spre uºã. Apoi am privit pentru ultima oarã în ochii aceia strãlucitori: “Am sã fac tot ce mi-ai cerut Socrate – în afarã de un singur lucru. N-am sã te uit niciodatã.” Am coborât scãrile, ieºind afarã pe strãzile oraºului, apoi am hoinãrit prin campus, cãtre un viitor incert. M-am hotãrât sã mã mut înapoi în Los Angeles, oraºul meu natal. Mi-am scos vechiul meu Vaillant din garaj ºi mi-am petrecut ultimul weekend în Berkeley împachetându-mi lucrurile. Cu gândul la Linda, am intrat într-o cabinã telefonicã ºi am format numãrul de telefon de la noul ei apartament. Când i-am auzit vocea somnoroasã, am ºtiut ce vroiam sã fac. “Scumpa mea, am câteva surprize. Mã mut în L.A.; vrei sã iei avionul mâine dimineaþã, spre Oakland, cât de repede poþi? Am putea sã mergem împreunã spre sud, cu maºina; e ceva despre care trebuie sã vorbim.” A urmat o pauzã la capãtul celãlalt al firului. “Oh, aº fi încântatã! Am sã iau avionul de ora 8 a.m. “Hm” – apoi a urmat o pauzã mai lungã – “Despre ce vrei sã vorbim, Danny?” “E ceva ce ar trebui sã te întreb în persoanã, dar îþi dau un indiciu: ceva despre cum sã ne unim vieþile, despre copii, despre cum ne trezim dimineaþa îmbrãþiºaþi.” A urmat o pauzã mai lungã. “Linda?” Vocea îi tremura. “Dan – nu mai pot sã vorbesc acum. Vin mâine dimineaþã cu avionul.” “Ne întâlnim la poarta PSA. La revedere, Linda.” “La revedere, Danny.” Apoi nu s-a mai auzit decât un bâzâit pe fir. Am ajuns la poartã la ora 8:45. Ea era deja acolo, cu ochii strãlucind, o frumuseþe cu pãrul roºcat aprins. A alergat spre mine, râzând, ºi m-a prins în braþe. “Ooh, e bine sã te îmbrãþiºez din nou, Danny!” Puteam sã-i simt cãldura corpului radiind într-al meu. Ne-am dus repede spre parcare, neºtiind ce sã ne spunem la început. Am condus înapoi spre parcul Tilden ºi am luat-o la dreapta, urcând spre Inspiration Point. Plãnuisem totul dinainte. I-am spus sã se þinã bine ºi era cât pe ce sã-i pun întrebarea, când ea ºi-a aruncat braþele în jurul meu ºi mi-a spus: “Da!” ºi a început sã plângã. “Am spus eu ceva?” Am glumit cam sec. Ne-am cãsãtorit la Curtea Municipalã din Los Angeles, în cadrul unei frumoase ceremonii private. O parte din mine se simþea foarte fericitã; altã parte era nespus de deprimatã. M-am trezit în miez de noapte ºi m-am dus tiptil în balconul din apartamentul nostru nupþial. Am început sã plâng pe tãcute. De ce simþeam cã pierdusem ceva, ca ºi cum aº fi uitat ceva important? Acel sentiment avea sã nu mã pãrãseascã niciodatã. Nu dupã mult ne-am mutat într-un apartament nou. Mi-am încercat norocul în vânzarea de asigurãri; Linda ºi-a gãsit un serviciu cu jumãtate de normã, casier la o bancã. Ne aranjasem o situaþie stabilã ºi ne simþeam bine, dar eu eram prea ocupat ca sã îmi dedic destul timp  proaspetei mele soþii. Noaptea târziu, în timp ce ea dormea, eu fãceam meditaþie. Dimineaþa devreme fãceam câteva exerciþii. Dar nu dupã multã vreme, responsabilitãþile serviciului îmi lãsau prea puþin timp pentru astfel de lucruri; tot antrenamentul meu ºi toatã disciplina începeau sã fie neglijate. Dupã ºase luni de muncã în vânzãri, mã sãturasem. Am avut o discuþie cu Linda, prima noastrã discuþie serioasã dupã mai multe sãptãmâni. “Iubito, ce-ar fi sã ne mutãm înapoi în California de Nord ºi sã ne cãutãm alte slujbe?” “Dacã asta vrei sã faci, Dan, eu n-am nimic împotrivã. În plus, mi-ar place sã fim mai aproape de pãrinþii mei. Sunt niºte dãdace foarte pricepute.” “Dãdace?” “Da. Cum te simþi în postura de tãtic?” “Vrei sã spui un copil? Tu – eu – un copil?” Am îmbrãþiºat-o îndelung, cu tandreþe. Nu mai puteam sã fac nici o miºcare greºitã dupã toate astea. A doua zi dupã ce am ajuns în Nord, Linda s-a dus în vizitã la pãrinþi, iar eu am plecat sã-mi caut ceva de lucru. Am aflat de la fostul meu antrenor, Hal, cã postul de antrenor de gimnasticã pentru bãrbaþi era liber la Unversitatea Stanford. M-am dus chiar în ziua aceea la un interviu pentru acest post, apoi am plecat cu maºina la socrii mei ca sã-i spun Lindei veºtile. Când am ajuns mi-au spus cã au primit un telefon de la Directorul Departamentului de Atletism de la Stanford ºi cã mi se oferea postul de antrenor, urmând sã încep din septembrie. Am acceptat: îmi gãsisem o carierã, cât ai bate din palme. La sfârºitul lui august s-a nãscut frumoasa noastrã fetiþã, Holly. Am încãrcat toate lucrurile noastre în maºinã ºi le-am dus în Menlo Park, într-un apartament confortabil în care urma sã ne mutãm. Linda, împreunã cu copilul au venit cu avionul dupã douã sãptãmâni. O vreme am fost mulþumiþi, dar curând m-am lãsat absorbit de munca mea, preocupat de desfãºurarea unui program intens de gimnasticã la Stanford. În fiecare dimineaþã devreme alergam kilometri întregi pe terenul de golf ºi deseori ºedeam singur pe malul lacului Lagunita. Din nou, energiile ºi atenþia îmi zburau în multe direcþii, dar, din nefericire, nu ºi în direcþia Lindei. A trecut un an aproape fãrã sã bag de seamã. Totul îmi mergea atât de bine; nu puteam sã înþeleg de ce aveam sentimentul stãruitor cã pierdusem ceva, cu mult timp în urmã. Imagini vii ale antrenamentului meu cu Socrate – alergãrile peste dealuri, exerciþiile ciudate noaptea târziu, orele în care îi vorbeam, îl ascultam ºi îl priveam pe enigmaticul meu profesor – erau amintiri care începeau sã se ºteargã. Nu mult dupã prima noastrã aniversare, Linda mi-a spus cã vrea sã mergem la un consilier marital. Vestea m-a bulversat complet, chiar atunci când credeam cã vom putea ºi noi sã ne relaxãm ºi sã ne petrecem mai mult timp împreunã. Consilierul ne-a fost de ajutor, cu toate acestea între Linda ºi mine o umbrã începea sã prindã contur – poate cã apãruse chiar din noaptea nunþii noastre. A devenit mai tãcutã, mai rezervatã, luând-o ºi pe Holly în lumea ei. În fiecare zi veneam acasã de la servici vlãguit, cu prea puþinã energie rãmasã pentru vreuna dintre ele. În cel de-al treilea an al meu la Stanford am fãcut cerere de rezident de facultate, pentru a locui într-un unul dintre cãminele universitare, astfel încât Linda sã aibã ºi alþi oameni prin preajmã. Curând devenise evident faptul cã aceastã mutare fusese cât se poate de bunã, în special în latura romanticã. Ea ºi-a format o viaþã socialã proprie, iar eu eram scutit în felul acesta de o povarã pe care nu puteam sau nu vroiam s-o port. În primavara celui de-al treilea an la Stanford ne-am separat. M-am cufundat ªi mai adanc în munca mea ºi mi-am început din nou cãutarea interioarã. Îmi petreceam dimineþile împreunã cu un grup Zen, în sala noastrã de gimnasticã. Începusem sã studiez aikido, seara. Citeam din ce în ce mai mult, sperând sã descopãr vreun fir, vreo direcþie sau vreun rãspuns în legãturã cu treaba mea neterminatã. Când mi s-a oferit un post de facultate la Colegiul Oberlin, un colegiu rezidenþial de arte liberale în Ohio, pãrea o a douã ºansã pentru noi. Însã acolo am urmãrit doar o cãutare personalã a fericirii, cu ºi mai mare intensitate. Am predat ºi mai multã gimnasticã ºi am iniþiat douã cursuri – “Dezvoltare psiho-mentalã” ºi “Calea Luptãtorului Paºnic” – care reflectau câte ceva din principiile ºi deprinderile pe care le învãþasem de la Socrate. La sfârºitul primului meu an acolo, am primit o bursã specialã din partea colegiului ca sã cãlãtoresc ºi sã fac cercetãri într-un domeniu preferat. Dupã o cãsnicie nereuºitã, Linda ºi cu mine ne-am despãrþit. Luându-mi rãmas bun de la ea ºi de la fetiþã, am pornit în ceea ce speram cã va fi cãutarea mea finalã. Aveam sã vizitez multe locuri în lume – Hawaii, Japonia, Okinawa, India ºi alte pãrþi, unde am întâlnit niºte profesori extraordinari, ºcoli de yoga, de arte marþiale ºi ºamanism. Am avut multe experienþe ºi am descoperit o înþelepciune profundã, însã nu ºi o pace deplinã. Pe mãsurã ce cãlãtoriile mele se apropiau de sfârºit, am devenit chiar ºi mai disperat -nevoit sã ajung la o confruntare finalã cu întrebãrile care îmi rãsunau în minte: “Ce este iluminarea? Când voi gãsi pacea?” Socrate îmi vorbise despre toate astea, dar în vremea aceea eu n-aveam urechi sã-l aud. Când am ajuns în satul Cascais, pe coasta Portugaliei, ultimul popas al cãlãtoriei mele, întrebãrile au continuat sã se repete fãrã încetare, arzând ºi mai adânc în mintea mea. Într-o dimineaþã m-am trezit pe o plajã izolatã, unde îmi instalasem cortul de câteva zile. Privirea îmi aluneca spre apã, unde fluxul devora castelele de nisip ºi beþigaºe pe care le construisem cu atâta migalã. Dintr-un anumit motiv, asta mi-a adus aminte de propria moarte ºi de ceea ce Socrate urmãrise sã-mi comunice. Cuvintele ºi gesturile sale îmi reveneau în memorie, în frânturi ºi fãrâme, ca rãmurelele din castelul meu, acum împrãºtiate ºi plutind pe valurile mici: “Ia seama cã anii sunt trecãtori, Danny. Într-o zi vei descoperi cã moartea nu este ceea ce þi-ai imaginat, însã nici viaþa. ªi una ºi alta pot fi minunate, pline de schimbãri; sau, dacã nu te trezeºti, amândouã se pot transforma într-o dezamãgire considerabilã.” Râsul lui îmi rãsuna în memorie. Apoi mi-am amintit de un incident petrecut în staþia de benzinã: într-o zi eram cam apatic, iar Socrate m-a apucat brusc ºi a început sã mã zgâlþâie. “Trezeºte-te! Daca ai fi ºtiut cu siguranþã cã suferi de o boalã cronicã fatalã – dacã nu þi-ar mai fi ramas decât puþin timp de trãit – atunci n-ai fi risipit nici o picãturã din el! Ia seama, Dan, îþi spun – tu suferi de o boalã cronicã fatalã: se cheamã naºtere. Nu mai ai decât câþiva ani de trãit. Nimeni nu mai are! Aºa cã, fii fericit acum, fãrã motiv – sau nu vei fi deloc niciodatã.” Am început sã simt o grabã teribilã, însã nu aveam nicaieri unde sã mã duc. Aºa cã am rãmas acolo, ca un hoinar care scotoceºte plaja dupã nimicuri, care nu înceta niciodatã sã-ºi scotoceasca propria minte. “Cine sunt eu? Ce este iluminarea?” Socrate îmi spusese, cu mult timp în urmã, cã nici chiar pentru un luptãtor nu existã victorie asupra morþii; nu existã decât realizarea Aceluia care în realitate suntem cu toþii. Cum stãteam aºa, întins la soare, mi-am amintit cum am decojit ultima foaie de ceapã în biroul lui Soc, ca sã vãd “cine eram”. Mi-am amintit de un personaj din romanul lui J.D. Salinger, care, vãzând odatã pe cineva bând un pahar cu lapte, a spus: “Era ca ºi cum l-ai turna pe Dumnezeu în Dumnezeu, dacã înþelegi ce vreau sã spun.” Mi-am amintit visul lui Lao Tzu:   Lao Tzu a adormit ºi a visat cã era fluture. Când s-a trezit, s-a întrebat mirat: “Sunt un om care tocmai a visat cã era fluture sau un fluture adormit, care acum viseazã cã este om?”   M-am plimbat pe plajã, fredonând întruna un cântecel de grãdiniþã:   “Vâsleºte, vâsleºte, vâsleºte, încet, cu barca pe râu în jos Fii vesel, fii vesel, fii vesel, viaþa nu-i decât un vis frumos.   Dupã ce m-am plimbat toatã dupã-amiaza, m-am întors la adãpostul meu, ascuns dupa câteva stânci. Am cãutat în rucsac ºi am scos de acolo o carte veche, pe care o cumpãrasem din India. Era o traducere zdrenþuitã, de poveºti spirituale populare. Rãsfoind-o, am dat de o poveste despre iluminare:   “Milarepa cãutase pretutindeni iluminarea, dar nu gãsea nicãieri vreun rãspuns – pânã într-o zi, când a vãzut un bãtrân, care mergea încet pe o cãrare de munte, cãrând un sac greu în spinare. Imediat Milarepa ºi-a dat seama cã acest bãtrân cunoºtea secretul pe care el îl cãutase cu disperare de mulþi ani. “‘Moºule, spune-mi, te rog, ce ºtii. Ce este iluminarea?’ Bãtrânul i-a zâmbit o clipã, apoi ºi-a azvârlit povara pe umeri, îndreptându-ºi spatele. ‘Da, înþeleg!’ a þipat Milarepa. ‘Recunoºtinþa mea veºnicã. Dar, te rog, încã o întrebare. Ce urmeazã dupa iluminare?’ Zâmbind din nou, bãtrânul ºi-a apucat iar sacul, l-a sãltat pe umeri ºi, potrivindu-ºi astfel povara, ºi-a continuat drumul.”   În aceeaºi noapte am avut un vis:   Eram în întuneric, la poalele unui munte înalt, cãutând dupã fiecare piatrã un giuvaer preþios. Valea era cufundatã în întuneric ºi de aceea nu puteam sã gãsesec giuvaerul. Apoi mi-am îndreptat privirea spre piscul sclipitor al muntelui. Dacã giuvaerul era de gãsit, atunci ar fi trebui sã fie în vârf. M-am cãþãrat tot mai sus, începând o cãlãtorie sinuoasã, care mi-a luat mulþi ani. În final, am ajuns la capãtul ei. Mã scãldam în lumina strãlucitoare. Viziunea mea devenise clarã, dar bijuteria nu era încã de gãsit. M-am uitat jos, în valea aflatã dedesubt, departe, acolo unde începusem sã mã caþãr cu mulþi ani în urmã. Doar atunci am realizat cã giuvaerul fusese întotdeauna înãuntrul meu, chiar ºi atunci, ºi cã lumina strãlucise întotdeauna. Numai ochii mei fuseserã închiºi.   M-am trezit în miez de noapte, în lumina licãrind a lunii. Aerul era cãlduþ, iar lumea tãcutã, în afarã de valurile ritmice ale fluxului. I-am auzit vocea lui Soc, însã ºtiam cã nu-i decât o altã veche amintire: “Iluminarea nu este o atingere, Dan; este o realizare. ªi atunci când te trezeºti totul se schimbã ºi nimic nu se schimbã. Dacã un orb îºi dã seama cã poate vedea, înseamnã cã s-a schimbat lumea din cauza asta?” Am rãmas ºi am privit lumina lunii scânteind pe mare ºi poleind cu argint munþii îndepãrtaþi. “Care era zicala aceea despre munþi, râuri ºi marea cãutare?” “Ah, da,” mi-am amintit:   “La început munþii sunt munþi, iar râurile sunt râuri. Apoi munþii nu mai sunt munþi, iar râurile nu mai sunt râuri. În final munþii sunt munþi, iar râurile sunt râuri.”   M-am ridicat, am alergat pe plajã ºi m-am aruncat în oceanul întunecat, înotând departe de þãrm. M-am oprit cã sã mã odihnesc, când brusc am simþit o creaturã care înota în adâncurile negre, undeva sub picioarele mele. Era ceva care se îndrepta spre mine, cu repeziciune: era Moartea. M-am avântat sãlbatic spre þãrm ºi m-am întins pe nisipul ud, gâfâind. Un crab micuþ mi-a trecut prin faþa ochilor, târându-se, ºi s-a ascuns în nisip, în timp ce un val a trecut peste el. M-am ridicat, m-am uscat ºi mi-am luat hainele pe mine. Mi-am strâns bagajul la lumina lunii. Apoi, luându-mi rucsacul pe umeri, mi-am spus în sinea mea: “Mai bine sã nu începi niciodatã; daca ai început, mai bine terminã.” ªtiam cã venise timpul sã plec acasã. În timp ce avionul ateriza pe pista de la aeroportul Hopkins din Cleveland, simþeam cã îmi creºte îngrijorarea în ceea ce privea cãsnicia ºi viaþa mea. Trecuserã mai mult de ºase ani. Mã simþeam mai bãtrân, dar nu ºi mai înþelept. Ce-aº fi putut sã le spun soþiei ºi fiicei mele? Oare îl voi revedea pe Socrate – ºi dacã da, ce-aº fi putut sã-i aduc? Linda ºi Holly mã aºteptau când am coborât din avion. Holly a alergat spre mine, gângurind de bucurie ºi m-a strâns tare în braþe. Îmbrãþiºarea mea cu Linda a fost plãcutã ºi caldã, dar lipsitã de orice intimitate, ca ºi cum l-ai îmbrãþiºa pe un vechi prieten. Era evident cã timpul ºi experienþa ne purtaserã în direcþii diferite. Linda ne-a condus acasã de la aeroport. Holly a adormit împãcatã în poala mea. Linda nu fusese singurã în absenþa mea, dupã cum am aflat. ªi-a fãcut prieteni – ºi iubiþi. ªi, curând dupã întoarcerea mea la Oberlin, soarta mi-a scos în cale pe cineva foarte special; o studentã, o tânãrã dulce pe care o chema Joyce. Pãrul ei negru scurt, tuns breton, îi încadra chipul drãguþ, luminat de un zâmbet fermecãtor. Era micã ºi plinã de viaþã. M-am simþit foarte intens atras de ea, aºa cã ne petreceam împreunã fiecare ora disponibilã, plimbându-ne ºi discutând, colindând grãdinile de arbori, pe lângã apele liniºtite. Mã simþeam în stare sã vorbesc cu ea într-un fel în care nu fusesem niciodatã capabil sã vorbesc cu Linda – nu pentru cã Linda n-ar fi putut înþelege, ci pentru cã drumurile ºi interesele ei se aflau în altã parte. Joyce a absolvit în primãvarã. A vrut sã rãmânã lângã mine, dar eu mã simþeam dator faþã de cãsnicia mea, aºa cã, din nefericire, ne-am despãrþit. ªtiam cã n-am s-o uit niciodatã, dar familia mea trebuia sã fie pe primul loc. În mijlocul iernii urmãtoare, Linda, Holly ºi cu mine ne-am mutat înapoi în California de Nord. Poate cã eram eu prea ocupat cu munca ºi cu mine însumi, dar asta a constituit lovitura de graþie în cãsnicia noastrã; nici un semn prevestitor nu fusese atât de trist cum a fost acea îndoiala sâcâitoare, continuã, ºi acea melancolie, pe care le-am simþit în noaptea nunþii noastre – acea îndoialã dureroasã, acel sentiment cã ar trebui sã-mi amintesc de ceva, care se petrecuse cu mulþi ani în urmã. Numai când eram împreunã cu Joyce scãpam de asta. Dupã divorþ, Linda ºi Holly s-au mutat într-o casã veche frumoasã. Eu m-am lãsat absorbit de munca mea, predând gimnastica ºi aikido la YMCA-ul din Berkeley. Tentaþia de a trece pe la benzinãrie era arzãtoare, dar nu aveam de gând sã mã duc pânã când nu eram chemat. ªi pe deasupra, cum aº fi putut sã mã întorc? Nu aveam nimic sã-i arãt dupã toþi anii care trecuserã. M-am mutat la Palo Alto ºi trãiam singur, la fel de singur cum fusesem dintotdeauna. Mã gândeam la Joyce de multe ori, dar ºtiam cã nu aveam dreptul s-o sun; încã mai aveam treburi neterminate. Am reînceput antrenamentul, cu forþe proaspete. Am exersat, am citit, am meditat ºi am continuat sã-mi direcþionez întrebãrile din ce în ce mai adânc în mintea mea, ca o sabie. În câteva luni am început sã trãiesc o stare reînnoitã de bunãstare, pe care nu o mai simþisem de ani întregi. În tot acest timp, am început sã scriu, consemnând caiete întregi de notiþe din perioada cand îl vizitam  pe Socrate. Speram cã, evocând timpul petrecut împreunã cu el, am sã descopãr vreun indiciu nou. Însã nimic nu se schimbase cu adevãrat – cel puþin nimic din ce vedeam eu – de când mã izgonise. Într-o dimineaþã stãteam pe treptele din faþa micului meu apartament, privind în depãrtare. Reflectam la ce se petrecuse în ultimii opt ani. Când am început eram un tâmpit, apoi aproape cã devenisem un luptãtor. Apoi Socrate m-a trimis în lume sã învãþ ºi am devenit iar un tâmpit. Pãreau o risipã – toþi aceºti opt ani. ªi stãteam aºa pe trepte, cu privirea pierdutã deasupra oraºului, pânã la munþii de dincolo de acesta. ªi, dintr-odatã, pe mãsurã ce atenþia îmi devenea din ce în ce mai pãtrunzãtoare, conturul munþilor începea sã capete o aureolã finã sclipitoare. În acea clipã am ºtiut exact ce trebuia sã fac. Mi-am vândut ºi ultimele bunuri care îmi rãmãseserã, mi-am luat rucsacul în spate ºi am fãcut autostopul înspre sud, spre Fresno, apoi am luat-o spre est, prin munþii Sierra Nevada. Era sfârºitul verii – timpul cel mai nimerit ca sã te rãtãceºti prin munþi.     8   Poarta se deschide     Pe un drum îngust, pe undeva pe lângã Lacul Edison, am început sã strãbat o regiune despre care îmi pomenise odatã Socrate – în adâncul muntelui, în sus, cãtre inima sãlbãticiei. Simþeam cã acolo, în munþi, sau aveam sã gãsesc rãspunsul – sau aveam sã mor. Într-un fel aveam dreptate în ambele sensuri. Am urcat pe pajiºti alpine, printre culmi de granit, croindu-mi drum prin desiºuri de brad ºi pin, pânã sus, în þinutul lacurilor de înãlþime, unde oamenii sunt mai rari decât puma, cãprioara sau micile ºopârle care se tupilau pe sub pietre când mã apropiam. Am fãcut popas chiar înainte de asfinþit. În ziua urmãtoare am urcat ºi mai sus, peste întinderi mari de granit, pânã la marginea pãdurii. M-am cãþãrat printre bolovani uriaºi, luând-o de-a dreptul printre defileuri ºi strâmtori. Dupã amiazã am cules rãdãcini comestibile ºi fructe de pãdure, ºi m-am întins lângã un izvor cristalin. Pentru prima datã, dupã ani întregi, se pãrea cã eram ºi eu mulþumit. Mai târziu, în acea dupã amiazã, am hoinãrit prin pãdurile sãlbatice, prin umbra mãrãciniºurilor dese, ºi m-am întors la tabãrã. Apoi am pregãtit niºte lemne pentru foc, am mai mâncat un pumn de mâncare ºi am meditat sub un brad falnic, abandonându-mã în voia munþilor. Dacã aveau ceva sã-mi ofere, eu eram gata sã accept. Dupã ce s-a întunecat, m-am aºezat în faþa focului trosnind, încãlzindu-mi mâinile ºi faþa, când, din umbrã a apãrut Socrate! “Eram prin apropiere, aºa cã m-am gândit sã trec pe-aici,” a spus. Mut de uimire ºi de încântare, l-am îmbrãþiºat, ne-am luat la trântã, râzând, tãvãlindu-ne prin noroi, murdãrindu-ne din cap pânã-n picioare. Apoi ne-am curãþat hainele ºi ne-am aºezat lângã foc. “Arãþi aproape la fel, bãtrâne luptãtor – nici mãcar un an peste sutã.” (Arãta mai bãtrân, dar ochii sãi gri îºi pãstraserã licãrul.) “Tu, în schimb,” a zâmbit el ºugubãþ, mãsurându-mã din cap pânã-n picioare, “arãþi mult mai bãtrân, însã nu cu mult mai deºtept. Ia spune-mi, ai învãþat ceva?” Am oftat, cu privirea în gol, la foc. “Ei bine, am învãþat sã-mi fac singur ceaiul.” Am pus un vas micuþ pe grãtarul pe care mi-l meºterisem singur ºi am fãcut un ceai aromat, folosind niºte ierburi pe care le gãsisem în drumeþia mea din ziua aceea. Nu mã aºteptam sã am musafiri. I-am oferit lui cana mea ºi mie mi-am pus ceai într-un castronel. În final, cuvintele au început sã curgã mai departe. În timp ce vorbeam, disperarea, pe care o þinusem în frâu atât de mult timp, a rãbufnit pânã la urmã. “Nu am ce sã-þi aduc, Socrate. Sunt încã rãtãcit – nu sunt mai aproape de poartã decât eram când ne-am întâlnit prima oarã. Eu te-am dezãmagit pe tine ºi viaþa m-a dezamãgit pe mine; viaþa mi-a frânt inima.” Jubila. “Da! Inima ta a fost frântã, Dan – frântã pentru a scoate la ivealã poarta, care strãluceºte înãuntru. E singurul loc unde n-ai cãutat. Deschide-þi ochii, nãtãfleaþã – aproape cã ai ajuns!” Confuz ºi frustrat, nu puteam decât sã stau acolo îmbufnat. Soc m-a încredinþat din nou. “Încã puþin ºi eºti gata – eºti foarte aproape.” M-am repezit sã-i întrerup vorba, nerãbdãtor: “Aproape de ce?” “De capãt.” Pentru o clipã frica mi-a dat fiori pe ºira spinãrii. M-am bãgat repede în sacul de dormit, iar Socrate ºi l-a desfãcut pe al lui. Ultima impresie din noaptea aceea a fost aceea a ochilor profesorului meu, strãlucind, ca ºi cum ar fi privit prin mine, prin foc într-o altã lume. Când se iviserã primele raze de soare, Socrate era deja treaz, ºezând lângã un pârâiaº din apropiere. M-am aºezat ºi eu lângã el ºi am rãmas tãcut o vreme, aruncând pietricele în apã ºi ascultându-le plescãitul. Tãcut, s-a întors ºi m-a privit îndeaproape. În noaptea aceea, dupã o zi lipsitã de griji, în care am hoinãrit, am înotat ºi am fãcut plajã, Socrate mi-a spus cã vrea sã audã despre tot ce îmi aminteam cã am simþit de cand îl vãzusem ultima oarã. I-am povestit trei zile ºi trei nopþi – mi-am epuizat depozitul de amintiri. Socrate a vorbit foarte puþin în acest timp, întrebându-mã din cand în când câte ceva, dar foarte scurt. Imediat dupã ce a asfinþit soarele, mi-a fãcut semn sã vin ºi eu lângã foc. Am rãmas nemiºcaþi, bãtrânul luptãtor ºi eu, amândoi cu picioarele încruciºate pe pãmântul moale, în creierul munþilor Sierra Nevada. “Socrate, toate iluziile mi-au fost spulberate, dar se pare cã nu a rãmas nimic care sã le ia locul. Mi-ai arãtat zãdãrnicia cãutarii. Dar ce poþi sã-mi spui despre calea luptãtorului paºnic? Nu e asta o cale, o cãutare?” A râs cu poftã ºi m-a zgâlþâit de umeri. “Dupã tot acest timp, în sfârºit vii ºi tu cu o întrebare deºteaptã! Însã rãspunsul se aflã chiar sub nasul tãu. Tot timpul þi-am arãtat calea luptãtorului paºnic, nu calea spre luptãtorul paºnic. Atâta vreme cât pãºeºti pe cale, eºti un luptãtor. În aceºti opt ani, þi-ai abandonat câmpul de luptã, ca sã te duci sã-l cauþi în altã parte. Dar calea este acum; întotdeauna a fost aºa.” “ªi ce sã fac acum? Încotro sã pornesc de aici?” “Cui îi pasã?” a strigat el voios. “Un prost este ‘fericit’ când poftele îi sunt satisfãcute. Un luptãtor este fericit fãrã motiv. Asta este ceea ce face din fericire disciplina ultimã – dincolo de orice altceva te-am învãþat.” În timp ce intram în sacii de dormit, i-am vãzut faþa lui Soc strãlucind roºiatic în lumina focului. “Dan,” a spus el moale, “asta este ultima tema pe care þi-o mai dau de fãcut vreodatã, dar e valabilã pentru totdeauna. Acþioneazã fericit, simte-te fericit, fii fericit, fãrã absolut nici un motiv din lume. Apoi poþi sã iubeºti ºi sã faci ce vrei.” Deveneam din ce în ce mai somnoros. Cu ochii închizându-mi-se, i-am spus încet: “Dar, Socrate, unele lucruri ºi unii oameni sunt foarte dificil de iubit; se pare cã este imposibil sã fii fericit totdeauna.” “Chiar ºi aºa, Dan, asta înseamnã sã fii un luptãtor. Vezi, Dan, eu nu-þi spun cum sã fii fericit, ci îþi spun doar sã fii fericit.” Cu aceste vorbe am adormit. Socrate m-a trezit cu blândeþe, chiar dupã ce s-au ivit zorii. “Aveam un drum lung de fãcut,” a spus. Curând am pornit spre þinutul de sus. Singurul lucru care-i trãda vârsta lui Soc sau problemele cu inima era pasul sãu mai încet la urcuº. Încã o datã mi-am adus aminte de aceastã slãbiciune a profesorului meu ºi de sacrificiul sãu. N-aº mai fi putut sã risipesc vreodatã preþiosul timp petrecut împreunã cu el. În timp ce urcam din ce în ce mai sus, mi-am amintit o poveste ciudatã, pe care nu o înþelesesem niciodatã pânã atunci.   O femeie sfântã mergea pe marginea unei prãpãstii. Jos, pe fundul prãpastiei, a vãzut o leoaicã moartã, înconjuratã de puii ei, care plângeau. Fãrã ezitare femeia s-a aruncat în prãpastie, pentru ca aceºtia sã aiba ce sã mãnânce.   Poate cã într-un alt loc, într-un alt timp, Socrate ar fi fãcut la fel. Am urcat din ce în ce mai sus, cea mai mare parte a drumului în tãcere, pe grohotiºuri, apoi spre culmile de deasupra pãdurii. “Socrate, încotro ne îndreptãm?” l-am întrebat, în timp ce fãceam un scurt popas. “Mergem pe un deluºor mai aparte, un loc sfânt, pe cel mai înalt platou de prin locurile astea. Era un loc de îngropãciune pentru un vechi trib american, atât de mic, încât cãrþile de istorie nu i-au consemnat vreodatã existenþa, dar aceºti oameni au trãit ºi au muncit în singurãtate ºi pace.” “Cum de ºtii toate astea?” “Am strãmoºi care au trãit printre ei. Acum hai sã mergem; trebuie sã ajungem pe platou înainte sã se întunece.” În momentul acela eram dispus sã am încredere în Socrate, indiferent ce s-ar fi petrecut – ºi totuºi aveam un sentiment tulburãtor cã eram în mare pericol ºi cã Socrate îmi ascundea ceva. Soarele era ameninþãtor de jos; Socrate ºi-a înteþit pasul. Respiram din greu acum, sãrind ºi cãþãrându-ne, agãþându-ne cu mâinile ºi cu picioarele de pe o stâncã pe alta, adânc în umbrã. Socrate a dispãrut într-o crãpãturã dintre douã stânci, iar eu l-am urmat printr-un tunel îngust, format de stâncile imense, apoi am ieºit iar în câmp deschis. “În caz cã te vei întoarce singur, vei fi nevoit sã treci prin aceastã trecãtoare,” mi-a spus Socrate. “Este singura cale de intrare sau de ieºire.” Începeam sã-i pun întrebãri, dar m-a potolit. Lumina pãlea din ce în ce mai mult când am urcat pe ultima culme. Acolo, dedesubtul nostru se afla o depresiune în formã de amfiteatru, înconjuratã de stânci abrupte, acum acoperite de umbrã. Ne-am îndreptat spre amfiteatru, direct spre un vârf crenelat. “Suntem apropape de lãcaºul funerar?” am întrebat nervos. “Stãm cu picioarele pe el,” a spus, ” ne aflãm printre fantomele unui popor strãvechi, un trib de luptãtori.” Vântul a început sã se înteþeascã, ca ºi cum i-ar fi accentuat cuvintele. Apoi a urmat sunetul cel mai straniu pe care l-am auzit vreodatã – ca o voce umanã, gemând. “Ce fel de vânt mai e ºi ãsta?” Fãrã sã-mi rãspundã, Socrate s-a oprit în faþa unei gãuri negre de la baza stâncii ºi mi-a spus: “Hai sã intrãm.” Instinctele îmi semnalau din rãsputeri pericol, dar Soc intrase deja. Mi-am aprins lanterna, am lãsat în urmã vântul care gemea ºi am mers dupã lanterna lui palidã, tot mai adânc în peºterã. Fascicolul pâlpâind al lanternei mele îmi arãta cavitãþi ºi crãpãturi în stâncã, ale cãror capete nu le puteam zãri. “Soc, nu-mi place sã mã afund atât de adânc în muntele ãsta.” M-a scrutat cu privirea. Dar, spre uºurarea mea, s-a îndreptat spre gura peºterii. Nu cã ar mai fi contat; afarã era la fel de întuneric ca ºi înãuntru. Ne-am instalat tabãra, iar Socrate a scos un mãnunchi de lemne din rucsac. “Mã gândeam cã s-ar putea sã avem nevoie de astea,” a spus. Nu dupã mult focul trosnea. Corpurile noastre formau umbre bizare, stâlcite, dansând sãlbatic prin peºterã, pe peretele din faþa noastrã, dupã cum ardeau flãcãrile. Arãtând cãtre umbre, Socrate a spus: “Aceste umbre din peºterã sunt imaginea esenþialã a iluziei ºi a realitãþii, a suferinþei ºi a fericirii. Iatã o poveste anticã rãspânditã de Platon:   A fost odatã un popor care îºi trãia toatã viaþa într-o Peºterã a Iluziilor. Dupã mai multe generaþii, acei oameni au ajuns sã creadã cã propriile lor umbre, proiectate pe pereþi, aveau substanþã realã. Numai miturile ºi poveºtile religioase mai vorbeau despre o posibilitate mai îmbucurãtoare. Obsedaþi de jocul umbrelor, oamenii au început sã se obiºnuiascã ºi sã devinã înrobiþi de realitatea lor întunecatã.”   Eram cu privirea aþintitã la umbre ºi simþeam cãldura focului în spate, în timp ce Socrate îºi  continua firul povestirii. “De-a lungul istoriei, Dan, au existat ºi excepþii binecuvântate ale acestor prizonieri ai Peºterii. Este vorba de cei care s-au sãturat de jocul umbrelor, care au început sã se îndoiascã de el, care n-au mai fost satisfãcuþi de umbre, indiferent cât de sus ar fi sãrit acestea. Ei au devenit cãutãtori ai luminii. Doar câþiva mai norocoºi au gãsit o cãlãuzã care i-a pregãtit ºi care i-a purtat dincolo de orice iluzie, la lumina soarelui.” Captivat de povestea lui, priveam dansul umbrelor pe pereþii de granit, în lumina galbenã. Soc a continuat: “Toþi oamenii din acestã lume, Dan, sunt prinºi, ca într-o capcanã, de Peºtera propriilor minþi. Numai acei câþiva luptãtori care vãd lumina, care se elibereazã, renunþând la tot, abandonându-se totului, pot sã râdã în eternitate. ªi astfel vei face ºi tu, prietene.” “Pare de neatins, Soc – ºi, într-un fel, înfricoºãtor.” “Este dincolo de cãutare ºi dincolo de fricã. Odatã ce s-a petrecut, vei vedea cã nu-i decât ceva evident, simplu, obiºnuit, trezit ºi fericit. Este însãºi realitatea, cea de dincolo de umbre.” S-a aºternut o tãcere adâncã, ruptã doar de zgomotul lemnelor trosnind. L-am privit pe Socrate, care pãrea cã aºteaptã ceva. Aveam un sentiment apãsãtor, dar lumina abia mijitã a zorilor, conturând gura peºterii, mi-a înviorat starea de spirit. Însã chiar atunci peºtera s-a învãluit din nou în întuneric. Socrate s-a ridicat brusc ºi s-a dus spre ieºire, iar eu l-am urmat îndeaproape. Aerul mirosea a ozon când am ieºit afarã. Puteam simþi electricitatea staticã ridicându-mi pãrul de pe ceafã. Apoi furtuna s-a dezlãnþuit. Socrate s-a întors cu faþa la mine. “Nu ne-a mai rãmas prea mult timp. Trebuie sã evadezi din peºterã; eternitatea nu e prea departe!” Fulgerele au brãzdat cerul. Trãznetul a lovit o stâncã în depãrtare. “Grãbeºte-te!”, mi-a spus Socrate, cu o precipitare în glas pe care n-o mai auzisem pânã atunci. În clipa aceea, am fost cuprins de Sentimentul acela – sentimentul care nu fusese greºit niciodatã – ºi mi-a ºoptit cuvintele: “Fereºte-te, Dan, – Moartea stã la pândã.” Apoi Socrate a vorbit din nou, cu glas rãuprevestitor ºi tãios. “E periculos aici. Întoarce-te în peºterã, cât mai departe.” Am început sã-mi caut lanterna în rucsac, dar s-a rãstit la mine: “Miºcã!” M-am retras în întuneric ºi m-am sprijinit de perete. Respirând din greu, l-am aºteptat sã vinã sã mã ia, dar dispãruse. Eram gata sã mã duc sã-l chem, când am fost izbit din spate, aproape pierzându-mi cunoºtinta – ceva ca un cleºte m-a înºfãcat brusc de ceafã cu o forþã zdrobitoare ºi m-a tras înapoi, adânc în peºterã. “Socrate!” am urlat. “Socrate!” Strânsoarea din ceafã a dispãrut, însã dupa aceea a început o durere cu mult mai teribilã: capul îmi era zdrobit din spate. Am urlat iar ºi iar. Chiar înainte sã-mi fie strivit craniul, de presiunea aceea înnebunitoare, am auzit aceste cuvinte – era, fãrã nici o îndoialã, vocea lui Socrate: “Aceasta este ultima ta cãlãtorie.”   Cu o trosniturã groaznicã, durerea a dispãrut. M-am chircit, prãbuºindu-mã cu o bufniturã înfundatã. A fulgerat ºi, în lumina orbitoare de o clipã, am putut sã-l vad pe Socrate stând aplecat asupra mea, privind în jos. Apoi s-a auzit sunetul de tunet parcã venit din altã lume. Atunci am ºtiut cã eram pe moarte. Un picior îmi atârna inert pe marginea unui hãu adânc. Socrate m-a împins în prãpastie ºi am cãzut, izbindu-mã ºi zdrobindu-mã de pietre, în mãruntaiele pãmântului ºi apoi, strecurat printr-o deschizãturã, am fost scos din munte la lumina soarelui, unde corpul meu sfârtecat s-a rostogolit în jos, aterizând în cele din urmã pe un muºuroi, pe o pajiºte verde, udã, departe, departe dedesubt. Corpul îmi era o bucatã de carne sfârtecatã. Corbi, rozãtoare, insecte ºi viermi au venit sã se înfrupte din carnea aceea aflatã în descompunere, pe care mi-o imaginasem odatã ca fiind ‘eu’. Timpul trecea din ce în ce mai repede. Zilele se scurgeau ca clipele, iar cerul devenise o clipire rapidã, o succesiune de luminã ºi întuneric, pulsând din ce în ce mai repede, pânã când a devenit doar o ceaþã; zilele s-au transformat în sãptãmâni, iar sãptãmânile în luni. Anotimpurile se schimbau ºi rãmãºiþele corpului începuserã sã se dizolve în pãmânt, îngrãºându-l. Zãpezile îngheþate ale iernii mi-au pãstrat oasele o clipã, însã pe mãsurã ce anotimpurile treceau în cicluri din ce în ce mai rapide, chiar ºi oasele au devenit praf. Din corpul meu s-au hrãnit florile ºi copacii, care au crescut ºi au murit pe pajiºte. Pânã la urmã chiar ºi pajiºtea a dispãrut. Devenisem parte din corbii care se înfruptaserã din carnea mea, parte din insecte ºi din rozãtoare ºi parte din animalele prãdãtoare care le vânau, într-un mare ciclu al vieþii ºi morþii. Am devenit strãmoºii lor, pânã când, în cele din urmã, s-au întors ºi ei în pãmânt. Numitul Dan Millman, care trãise cu mult timp în urmã, dispãruse pentru totdeauna, n-a fost decât o clipitã a timpului fãrã margini – însã Eu am rãmas neschimbat de-a lungul veacurilor. Acum eram Sinele meu, Conºtiinþa care veghea totul, eram totul. Toate pãrþile mele separate aveau sã continue pentru veºnicie; veºnic schimbându-se, veºnic noi. Acum am realizat cã Secerãtorul Întunecat, Moartea, de care lui Dan Millman îi fusese atât de fricã, a fost marea lui iluzie. La fel ºi viaþa sa, a fost tot o iluzie, o problemã, nimic mai mult decât un incident amuzant, când Conºtiinþa s-a uitat pe Sine. În timpul vieþii, Dan nu a reuºit sã treacã prin poartã; nu ºi-a realizat natura sa adevãratã; a trãit în mortalitate ºi fricã, singur. Dar Eu ºtiam. Mãcar dacã ar fi ºtiut ºi el atunci ceea ce ºtiu Eu acum.   Zãceam pe piatrã, în peºterã, zâmbind. M-am ridicat, sprijindu-mã de perete, apoi am cãutat cu privirea în întuneric, nedumerit, dar fãrã fricã. Ochii au început sã mi se deprindã cu întunericul ºi am vãzut un om cu pãrul alb, ºezând lângã mine, zâmbind. Apoi, de la de mii de ani depãrtare, s-a întors totul ºi, pentru moment, m-am simþit întristat de revenirea mea în forma muritoare. Apoi mi-am dat seama cã asta nu mai conta – nimic n-ar mai fi putut sã conteze. Asta m-a frapat, ca fiind ceva foarte amuzant; totul mi se pãrea astfel, aºa cã am început sã râd. M-am uitat la Socrate; ochii noºtri licãreau extatic. ªtiam cã ºtia ce ºtiam. Am sãrit spre el ºi l-am îmbrãþiºat. Am început sã dansãm prin peºterã, râzând în hohote de moartea mea. Dupã aceea ne-am strâns lucrurile ºi am început sã coborâm muntele. Am luat-o pe scurtãturã, prin trecãtoare, în jos, prin crãpãturile dintre stânci, prin grohotiºuri, spre tabãra principalã. Eu nu vorbeam prea mult, dar râdeam deseori, pentru cã, de fiecare datã când mã uitam în jur – la pãmânt, la cer, soare, copaci, lacuri, râuri – îmi aminteam cã toate acestea eram Eu! În toþi aceºti ani, Dan Millman a crescut, strãduindu-se din rãsputeri sã “fie cineva”. Fiindcã tot veni vorba de trecut! El a fost cineva, într-adevar, cineva ferecat într-o minte fricoasã ºi într-un corp muritor. “Aºa deci,” mã gândeam, “Acum am sã joc rolul lui Dan Millman din nou ºi ar fi mai bine sã mã folosesc de asta, sã profit de câteva secunde în plus de eternitate, pânã când au sã treacã ºi astea. Dar acum ºtiu cã nu sunt doar o bucatã de carne – ºi acest secret are cea mai mare importanþã!” Nu existã nici un mod de fi descris impactul acestei revelaþii. Eram pur ºi simplu treaz. ªi astfel m-am trezit la realitate, eliberat de orice semnificaþie sau de orice cãutare. Ce ar mai fi fost de cãutat? Toate cuvintele lui Soc deveniserã vii odatã cu moartea mea. Acesta era paradoxul în toate astea, partea comicã a lor, precum ºi marea schimbare. Toate cãutãrile, toate realizãrile, toate idealurile, erau la fel de plãcute ºi la fel de inutile. Un val de energie mi-a pãtruns în corp. Am fost copleºit de fericire ºi am izbucnit în hohote de râs; acesta era râsul unui om fericit fãrã motiv. ªi astfel am coborât, trecând pe lângã lacurile de înãlþime, pe lângã marginea pãdurii, apoi prin pãdurea deasã, îndreptându-ne spre pârâul unde ne instalasem tabãra cu douã zile în urmã – sau cu o mie de ani în urmã. Îmi pierdusem toate regulile, toate moravurile, toatã frica, acolo, pe muntele acela. Nu mai puteam fi controlat de nimic ºi de nimeni. Ce pedeapsã ar fi putut sã mã mai înspãimânte? ªi, deºi nu aveam nici un cod de comportament, simþeam ce e era echilibrat, ce era potrivit ºi ce era iubitor. Eram capabil de acþiune iubitoare ºi nimic altceva. O spusese chiar el; ce altã putere ar fi putut sã fie mai mare decât asta? Mi-am pierdut mintea ºi am coborât în inimã. Poarta se deschisese în sfârºit ºi m-am rostogolit prin ea, râzând, pentru cã ºi ea fusese tot o glumã. Era o poartã fãrã poartã, o altã iluzie, o altã imagine pe care Socrate o þesuse în pânza realitãþii mele, aºa cum îmi promisese cu multã vreme în urmã. În sfârºit, vãzusem ce era de vãzut. Calea continua la nesfârºit; însã acum era plinã de luminã. Pânã când am ajuns la tabãra noastrã s-a lãsat întunericul. Am fãcut focul ºi am mâncat câteva fructe uscate ºi seminþe de floarea soarelui, ultimele provizii pe care le aveam în rucsac. Abia atunci a început Socrate sã vorbeascã, în timp ce lumina focului se juca pe feþele noastre. “Ai s-o pierzi, ºtii doar.” “Ce sã pierd?” “Viziunea asta. Este rarã – posibilã doar printr-o combinaþie improbabilã de împrejurãri – însã este tot o experienþã, aºa cã ai s-o pierzi.” “Poate cã aºa e, Socrate, dar cui îi pasã?” am râs eu. ” Mi-am pierdut ºi mintea ºi se pare cã nu-i nicãieri de gãsit!” A ridicat din sprâncene, plãcut surprins. “Bine, atunci se pare cã mi-am terminat treaba cu tine. Datoria mea e plãtitã.” “Oho! am zâmbit mirat. “Vrei sã spui cã azi e ziua absolvirii pentru mine?” “Nu, Dan, azi e ziua absolvirii pentru mine.” S-a ridicat, ºi-a luat rucsacul în spate ºi a luat-o din loc, topindu-se în umbrã. Era timpul sã mã întorc la benzinãrie, acolo unde începuse totul. Într-un fel, aveam sentimentul cã Socrate era deja acolo, aºteptându-mã. În zori, mi-am luat rucsacul ºi am început sã cobor muntele. Drumul înapoi, prin sãlbãticie, a durat câteva zile. Am fãcut autostop-ul pânã la Fresno, apoi am luat-o pe ºoseaua 101, în sus, pânã la San Jose, apoi înapoi spre Palo Alto. Era greu de crezut cã plecasem de acasã doar cu câteva sãptãmâni în urmã, un “cineva” fãrã speranþã. Am despachetat ºi apoi am pornit cu maºina spre Berkeley, unde am ajuns pe la trei dupã amiazã, pe strãzile binecunoscute, cu mult înainte ca Socrate sã vinã la lucru. Am parcat mai sus, pe strada Piedmont ºi apoi am luat-o pe jos prin campus. ªcoala tocmai începuse, iar studenþii erau ocupaþi cu studenþia lor. M-am plimbat pe Telegraph Avenue ºi m-am uitat la negustorii care îºi jucau perfect rolul de negustori. Peste tot pe unde am fost – magazine de þesãturi, pieþe, cinematografe ºi saloane de masaj – toþi întruchipau perfect ceea ce credeau ei cã sunt. Am luat-o în sus, spre Universitate, apoi de-a lungul bulevardului Shattuck, trecând pe strãzi ca o fantomã fericitã, precum spectrul lui Buddha. Vroiam sã le ºoptesc oamenilor la ureche: “Trezeºte-te! Trezeºte-te! În curând persoana care crezi tu cã eºti va muri – aºa cã acum trezeºte-te ºi mulþumeºte-te cu aceastã învãþãturã: Nu e nevoie de nici o cãutare; realizarea nu duce nicãieri. Nu are absolut nici o importanþã, aºa cã fii fericit acum! Iubirea este singura realitate a lumii, pentru cã totul este Unul, vezi tu. ªi singurele legi sunt paradoxul, umorul ºi schimbarea. Nu existã nici o problemã, nu a fost ºi nu va fi niciodatã. Renunþã sã te mai zbaþi atât, scoate-þi din minte chinul ãsta, aruncã-þi cât colo grijile ºi relaxeazã-te în armonie cu lumea. Nu e nevoie sã te împotriveºti vieþii; fã doar cât poþi mai bine. Deschide-þi ochii ºi vezi cã eºti mult mai mult decât îþi imaginezi. Tu eºti lumea, tu eºti universul; eºti tu însuþi ºi toþi ceilalþi, de asemenea! Totul este minunata Piesã de Teatru a lui Dumnezeu. Trezeºte-te, regãseºte-þi simþul umorului. Nu te îngrijora, doar fii fericit. Eºti deja liber!” Am vrut sã-i spun asta fiecãrui om pe care îl întâlneam, dar dacã aº fi fãcut-o, ar fi putut sã creadã cã sunt þicnit sau chiar periculos. ªtiam ce înseamnã înþelepciunea tãcerii. Magazinele se închideau. Peste câteva ore urma sã înceapã schimbul lui Soc la benzinãrie. Am plecat cu maºina pânã la poalele dealurilor, am lãsat-o undeva, apoi m-am cãþãrat pe o stâncã, de unde se vedea golful. Am privit în jos pe deasupra oraºului San Francisco, în depãrtare, ºi la Poarta de Aur. Puteam sã simt totul, pãsãrile aciuate în cuiburile lor, în pãdurile din Tiburon, Marin ºi Sausalito. Simþeam  viaþa oraºului, îndrãgostiþii îmbrãþiºându-se, rãufãcãtorii la treabã, voluntarii sociali dãruind cât puteau ºi ei. ªi ºtiam cã toate astea, ºi bunele ºi relele, ceea ce era sus ºi ceea ce era jos, sacru ºi profan, fãceau toate parte în mod perfect din Piesã. Fiecare îºi juca rolul atât de bine! Iar eu însumi eram întreaga piesã, fiecare crâmpei din ea. Am contemplat lumea de la un capãt la altul ºi am învãluit-o toatã în iubire. Mi-am inchis ochii ca sã meditez, dar mi-am dat seama cã meditam acum dintotdeauna, cu ochii larg deschiºi. Dupã miezul nopþii am pornit spre benzinãrie; clopoþelul mi-a vestit sosirea. Din biroul luminat cãlduþ, a ieºit prietenul meu, un bãrbat voinic, care arãta de vreo 50 de ani; zvelt, armonios, graþios. A venit împrejur, la portiera ºoferului, zâmbind în colþul gurii ºi spunând: “Facem plinu`?” “Fericirea are rezervorul plin,” i-am rãspuns, apoi am fãcut o pauzã. Unde mai vãzusem oare expresia aceea? Ce ar fi trebuit oare sã-mi amintesc? În timp ce Soc punea benzinã, eu am spãlat geamurile; apoi am parcat maºina în spatele benzinãriei ºi am intrat în birou pentru ultima oarã. Era ca un loc sfânt pentru mine – un templu neobiºnuit. În seara aceea, camera pãrea electrizatã; ca ºi cum ceva era pus la cale, cu siguranþã, dar habar n-aveam ce anume. Socrate a cãutat în sertarul sãu ºi a scos un caiet mare, zdrenþuit ºi îngãlbenit de vreme, pe care mi l-a înmânat. În el erau notiþe scrise dantelat, cu migalã ºi fineþe. “Acesta este jurnalul meu – însemnãri din viaþa mea, de când eram tânãr. În el vei gãsi rãspuns la toate întrebãrile tale neformulate. Este al tãu acum, þi-l dãruiesc. Þi-am dat tot ce am putut. Acum depinde numai de tine. Treaba mea e terminatã, dar tu încã mai ai treabã de fãcut.” “Ce-ar putea oare sã mai rãmânã de fãcut?” am zâmbit. “Vei scrie ºi îi vei învãþa pe alþii. Vei trãi o viaþã obiºnuitã, învãþând cum sã rãmâi obiºnuit într-o lume zbuciumatã, de care, într-un fel, nu mai aparþii. Rãmâi un om obiºnuit ºi vei putea fi de folos celorlalþi.” Socrate s-a ridicat de pe scaunul lui ºi ºi-a aºezat cu grijã cana pe birou, lângã a mea. M-am uitat la mâinile lui. Strãluceau, radiind mai luminos decât le vãzusem vreodatã. “Mã simt foarte ciudat,” mi-a spus cu o voce surprinsã. “Cred cã trebuie sã ies.” “Vrei sã te ajut cu ceva?” am spus, gândindu-mã cã îl doare stomacul. “Nu.” Cu privirea aþintitã în gol, ca ºi cum nici eu, nici camera nu mai existam, s-a dus încet spre uºa pe care scria ‘Privat’, a deschis-o ºi a intrat. Mã întrebam dacã se simþea bine. Aveam impresia cã aventura noastrã în munþi îl epuizase, ºi totuºi strãlucea mai tare ca oricând. Ca de obicei, Socrate, nu era de înþeles. Am stat acolo pe canapea cu privirea la uºã, aºteptând sã se întoarcã. Am strigat prin uºã: “Hei, Socrate, în seara asta strãluceºti ca un licurici. Ai mâncat þipar electric la cinã? E musai sã vii pe la mine de Crãciun; ai fi un ornament grozav de pus în brad.” Am crezut cã am vãzut o strãfulgerare de luminã prin crãpãtura uºii. Ehei, dacã s-ar fi ars becul, cum s-ar fi grãbit sã-ºi termine treaba! “Soc, ai de gând sã-þi petreci acolo toatã seara? Eu credeam cã luptãtorii nu se constipã niciodatã.” Au trecut cinci minute, apoi zece. Stãteam acolo, cu jurnalul sãu preþios în mâini. L-am strigat, o datã, de douã ori, dar n-am primit nici un rãspuns. Deodatã mi-am dat seama; nu era posibil, dar ºtiam cã se petrecuse. Am sãrit ca ars ºi am alergat la uºã, trântind-o atât de tare, încât a lovit faianþa cu un zãngãnit, care a rãsunat a gol în toatã baia. Mi-am amintit strãfulgerarea de luminã, cu câteva minute în urmã. Socrate intrase în baia asta, strãlucind, apoi a dispãrut. Am rãmas acolo mult timp, pânã când am auzit sunetul familiar al clopoþelului benzinãriei, apoi un claxon rãguºit. Am ieºit ºi am fãcut plinul, mecanic, luând banii ºi dând restul din buzunarul meu. Când m-am întors în birou, am observat cã nici mãcar nu mã încãlþasem. Am început sã râd; râsul meu a devenit isteric, apoi m-am potolit. M-am aºezat pe canapea, cu spatele rezemat, pe pãtura veche mexicanã, acum tocitã ºi destrãmatã, ºi m-am uitat prin camerã, la covorul galben, decolorat de vreme, la biroul vechi de nuc ºi la distribuitorul de apã. Am vãzut amândouã cãnile – a lui Soc ºi a mea – aflate încã pe birou, ºi, în cele din urmã, scaunul lui, gol. Apoi i-am vorbit. Indiferent unde s-ar fi aflat bãtrânul luptãtor ºugubãþ, eu trebuia sã am ultimul cuvânt. “Ei bine, Soc, iatã-mã, prins din nou între trecut ºi viitor, plutind între cer ºi pãmânt. Ce-aº putea sã-þi spun ca sã fie de-ajuns? Îþi mulþumesc, învãþãtorul meu, inspiraþia mea, prietenul meu. O sã-mi fie dor de tine. Adio.” Am plecat de la benzinãrie pentru ultima oarã, minunâdu-mã. ªtiam cã nu-l pierdusem, nu cu adevãrat. Avusesem nevoie de toþi aceºti ani ca sã vãd ceea ce era evident, cã Socrate ºi eu nu fusesem niciodatã diferiþi. În tot acest timp am fost unul ºi acelaºi. Am trecut pe aleile mãrginite de copaci ale campusului, am traversat râul, apoi pãdurile umbroase din afara oraºului – urmându-mi Calea în continuare, calea spre casã.   EPILOG   RÂSETE ÎN VÂNT   Trecusem de poartã; vãzusem ceea ce era de vãzut; îmi realizasem adevãrata naturã, cocoþat pe un munte înalt. ªi totuºi, la fel ca bãtrânul care îºi lua povara pe umeri ºi îºi continua drumul, ºtiam cã, deºi totul se schimbase, nimic nu se schimbase. Trãiam aceeaºi viaþã umanã obiºnuitã cu responsabilitãþi umane obiºnuite. Trebuia sã mã adaptez sã duc o viaþã fericitã, utilã, într-o lume care fusese ofensatã de cineva care nu mai era interesat de vreo cãutare sau de vreo problemã. Un om fericit fãrã motiv poate sã-i calce pe alþii pe nervi, dupã cum aveam sã aflu! Au fost multe ocazii când am început sã-i înþeleg ºi chiar sã-i invidiez pe cãlugãrii care-ºi duceau traiul de zi cu zi în peºteri îndepãrtate. Însã fusesem ºi eu în peºtera mea. Timpul în care am primit trecuse; acum sosise timpul în care trebuia sã dãruiesc. M-am mutat din Palo Alto în San Francisco ºi am început sã lucrez ca zugrav. De îndatã ce m-am mutat într-o casã, m-am ocupat de niºte treburi neterminate. Nu mai vorbisem cu Joyce de la Oberlin. I-am gãsit numãrul din New Jersey ºi am sunat-o. “Dan, ce surprizã! Ce mai faci?” “Foarte bine, Joyce. Am trecut prin multe în ultima vreme.” Apoi a urmat o pauzã pe fir. “Uh, ce mai face fetiþa ta – ºi soþia ta?” “Linda ºi Holly sunt bine. Linda ºi eu am divorþat de câtva timp.” “Dan,” – ºi a urmat încã o pauzã – “De ce ai sunat?” Am tras aer adanc în piept. “Joyce, aº vrea sã vii în California, sã trãieºti cu mine. Nu am nici o îndoialã în ceea ce te priveºte – în ceea ce ne priveºte. E destul spaþiu aici…” “Dan,” a râs Joyce. “Te miºti mult prea repede pentru mine! ªi când propui sã aibã loc aceastã micã modificare?” “Acum sau cât poþi de curând. Joyce, am atâtea sã-þi spun – lucruri pe care nu le-am spus nimãnui. Le-am þinut în mine atât de mult timp. Vrei sã mã suni imediat ce vei lua o hotãrâre?” “Dan, eºti sigur de asta?” “Da, crede-mã, ºi am sã aºtept aici în fiecare searã sã mã suni.” Cam dupã douã sãptãmâni am primit un telefon, pe la 7:15 seara. “Joyce!” “Te sun de la aeroport.” “De la aeroportul Newark? Pleci? Adicã vii?” “De la aeroportul San Francisco. Tocmai am sosit.” Pentru o clipã nu m-am prins. “Cum aeroportul San Francisco?” “Da,” a râs ea, “ªtii tu, pista de aterizare din sudul oraºului? Deci, vii sã mã iei sau fac autostopul?” În zilele care au urmat, am petrecut fiecare clipã liberã împreunã. Am renunþat la slujba de zugrav ºi am început sã predau într-o micã salã de gimnasticã în San Francisco. I-am povestit despre viaþa mea, în cea mai mare parte cum este descrisã ºi aici, ºi totul despre Socrate. Ea a ascultat cu atenþie. “ªtii Dan, am un sentiment nostim când îmi povesteºti despre omul ãsta – ca ºi cum l-aº cunoaºte.” “Ei bine, orice e posibil,” am zâmbit. “Nu, serios, ca ºi cum l-aº fi cunoscut! Ceea ce nu þi-am spus nicodatã, Danny, este cã am plecat de acasã chiar înainte sã încep liceul.” “Ei,” am rãspuns, “asta chiar e ceva neobiºnuit, dar nu din cale-afarã.” “Partea ciudatã este cã anii aceia, începând din momentul când am plecat de acasã pânã când am venit la Oberlin, reprezintã un gol complet în memoria mea. ªi asta nu e tot. La Oberlin, înainte sã apari tu, îmi amintesc cã aveam niºte vise, vise foarte ciudate, despre cineva ca tine – ºi despre un bãrbat cu pãrul alb! ªi pãrinþii mei – pãrinþii mei, Danny …” Ochii ei mari, luminoºi, s-au deschis larg ºi s-au umplut de lacrimi. “… pãrinþii mei întotdeauna mã alintau… ” Am cuprins-o de umeri ºi am privit-o în ochi. În clipa urmãtoare, în amintirile noastre s-a deschis o fereastrã comunã, ca un ºoc electric, când a spus: “mã alintau… Joy.” Ne-am cãsãtorit de faþã cu niºte prieteni, în munþii Californiei. Aº fi dat orice sã pot împãrtãºi acel moment cu omul de la care începuse totul, pentru amândoi. Apoi mi-am amintit de cartea de vizitã pe care mi-o dãduse – aceea pe care s-o folosesc când aveam cu adevãrat nevoie de el. Am considerat cã atunci era momentul. M-am furiºat deoparte pentru câteva clipe ºi am traversat drumul, unde era o moviliþã, de unde se vedeau pãdurile ºi dealurile arcuite. Era o grãdinã cu un singur ulm, aproape ascuns între butucii de viþã de vie. Am cãutat în portofel ºi am scos cartea de vizitã, dintre alte hârtii de-ale mele. Era cam roasã pe la colþuri, dar încã strãlucitoare.   Luptãtor, S.A. Socrate, Propietar. Specializare în: Paradox, Umor ºi Schimbare Doar Urgenþe!   Am þinut-o în mâini ºi am rostit uºor: “Aºa, Socrate, vrãjitor bãtrân ce eºti. Fã-þi treaba. Vino pe la noi în vizitã, Soc!” Am aºteptat, apoi am încercat din nou. Nu s-a petrecut nimic. Absolut nimic. Doar o rafalã rãzleaþã de vânt, pentru o clipã – asta a fost tot. Dezamãgirea m-a luat prin surprindere. Pãstrasem în secret speranþa cã ar putea cumva sã se întoarcã. Dar nu avea sã mai vinã; nici acum, nici altãdatã. Mâinile mi-au cãzut moi pe lângã corp, apoi mi-am lãsat privirea în pãmânt. “Rãmas bun, Socrate. Rãmas bun, prietene.” Mi-am deschis portofelul ca sã pun cartea de vizitã înapoi, uitându-ma din nou la sclipirea ei neºtearsã. Cartea de vizitã se schimbase. În loc de “Doar Urgenþe!” era un singur cuvânt, strãlucind mai tare decât celelalte. Era scris: “Fericire!” Darul sãu de nuntã. În clipa aceea o adiere caldã m-a mângâiat pe faþã, mi-a rãvãºit pãrul, iar din ulm s-a desprins o frunzã care, în cãderea ei, m-a atins pe obraz. Mi-am dat capul pe spate, râzând din inimã ºi m-am uitat în sus, printre ramurile rãsfirate ale ulmului, la norii care treceau agale pe deasupra. Apoi mi-am aruncat privirea peste gardul de piatrã, la casele presãrate în pãdurea verde de dedesubt. Vântul a suflat din nou în rafale ºi o pasãre singuraticã s-a înãlþat în apropiere. Apoi am simþit adevãrul reieºind din toate acestea. Socrate nu venise, pentru cã nu plecase niciodatã. Se schimbase doar. El era ulmul de deasupra mea, el era norii hoinari ºi pasãrea ºi vântul. Ei aveau sã fie întotdeauna învãþãtorii mei, prietenii mei. Înainte sã mã întorc la soþia mea, la casa mea, la prietenii mei ºi la viitorul meu, am cuprins cu privirea lumea din jurul meu. Socrate era acolo. Era pretutindeni.    ]]>

Write a comment:

Your email address will not be published.

© 2018 Cabinet de avocatura Mihai Rapcea

logo-footer

                

Share via
Copy link
Powered by Social Snap