Un prim eºec – culoarea soarelui: Prietenul meu Cãlin Marinescu era orb. Nu din naºtere ci în urma ºocului suferit la cutremurul din 1977 – era student ºi locuia în blocul Scala. ªi-a vãzut pãrinþii înghiþiþi de moloz. În câteva luni dupã cutremur era orb complet. L-am cunoscut orb. Scria poezie, fãcea traduceri ºi juca ºah. Existã o lume a nevãzãtorilor – am aflat. Într-o zi, tot povestind, mi-a spus cã orbii nu vãd negru, cã el ºi cei mai mulþi dintre noii lui prieteni din lumea orbilor, vãd alb lãptos. M-am mirat foarte tare, „cum, voi nu vedeþi negru?”, am întrebat. „Nu, nici vorbã. De fapt, n-am mai vãzut negru de când eram vãzãtor”. „Mã tot gândesc, mi-a spus într-o altã zi, sã scriu o scrisoare, un fel de raport în care sã spus lucrurile pe care le vãd eu acum, cu toþi ochii mei, ca orb”, apoi a râs. „Nu ºtiu însã dacã voi reuºi sã rezolv problema ºi nici nu mã dumiresc cui ar trebui sã i-o trimit – fiindcã nu vreau sã o înregistrez, e doar o scrisoare sau un raport”. Mai târziu mi-a spus care era problema pe care trebuia sã o rezolve, cea mai importantã problemã a lui: „Deºi la început îmi pãrea simplu, acum, când încerc, nu mai gãsesc calea – nu te gândi cã sunt orb ºi nu vãd poteca. Tu ºtii, a continuat, cã existã orbi ca mine, care au orbit oarecând ºi orbi din naºtere – pur ºi simplu aºa s-au nãscut. Ei bine, cu cei care sunt orbi din naºtere, nu pot vorbi. Nu ne putem înþelege”. Tãceam ºi mã strãduiam sã intuiesc unde vrea sã ajungã. „Nu ºtiu cum sã-i fac sã înþeleagã care e culoarea soarelui. Nu ºtiu nici de unde sã pornesc – n-avem nici un punct comun. (Lipsa vederii nu este un punct de început, deºi aºa ai putea crede). Am încercat de mai multe ori. Trãiesc un eºec”. Nu m-am mai „vãzut” cu Cãlin o perioadã destul de lungã – venise decembrie 1989. Într-o dupã amiazã, m-a anunþat cã vrea sã vorbeascã cu mine. M-am dus. Mã aºtepta în picioare, în hol. De cum am intrat, mi-a spus: „ªtiu, am greºit, de aceea a ºi fost un eºec”. Am dat mâna cu el ºi credeam cã vom intra ºi ne vom aºeza. A continuat în picioare: „Nu galben, nu pot culoarea soarelui. Nu acum ºi nu dintr-odatã. Roºu e culoarea”. „De ce?”, am întrebat cu totul derutat. Mi-a povestit cã s-a spovedit ºi s-a împãtãºit cu douã zile în urmã, ºi de atunci vede culoarea roºu. Apoi mi-a spus cã a început sã comunice cu orbii din naºtere – le-a spus cã ceea ce vãd ei, dupã împãrtãºanie, e roºu. Plângea. Cãlin Marinescu a murit ºi a plecat într-o lume unde nu vede nici nergu , nici alb lãptos. Mi-a lãsat însã mie problema lui: cum faci un orb din naºtere sã înþeleagã culoarea soarelui? Cum îi faci pe conducãtorii României sã înþeleagã cã Hristos a Înviat? Ei sunt orbi din naºtere. S-ar putea ca roºul lui Cãlin sã fie un început? Nu, pentru cã ei, orbii care conduc corabia pe care ne aflã noi, nu pot ajunge la roºu. Ei nu se pot întâlni cu Trupul ºi Sângele lui Hristos. Aceºti orbi merg pe alte drumuri – nici unul dintre ele nu duce la Damasc. Cu siguranþã. Îmi pare rãu, dar trebuie sã mãrturisesc cã nici pânã acum n-am gãsit soluþia, Cãline. Sursa: Revista AXA]]>

CategoryCauze Naţionale
Write a comment:

Your email address will not be published.

© 2018 Cabinet de avocatura Mihai Rapcea

logo-footer

                

Share via
Copy link
Powered by Social Snap