Prima virtute – credinþa, deoarece prin credinþã obþii tot ce doreºti – a spus Domnul. Datoritã libertãþii, credinþa noastrã ori se micºoreazã ori se mãreºte. A doua virtute – dragostea nefãþarnicã pentru Dumnezeu ºi oameni – prin dragoste se împlineºte legea ºi se desãvârºeºte viaþa slujirii divine. Dragostea constã în predarea sufletului tãu celuilalt ºi în a nu face celuilalt ceea ce nu-þi doreºti þie. A treia virtute – postul. Consider post a mânca puþin o datã pe zi. Încã nefiind sãtul sã te ridici de la masã. A patra virtute – înfrânarea – mama ºi unirea tuturor virtuþilor. Înfrânarea este uciderea pãcatului, lepãdarea de patimi, începutul vieþii duhovniceºti ºi stãruinþa spre fericirea veºnicã. A cincea virtute – trezvia. Trezvia împreunã cu meditaþia purifica mintea de gândurile împrãºtiate, o face mai limpede ºi o îndeamnã la rugãciune. Privegherea chibzuitã veseleºte inima. A ºasea virtute – rugaciunea lui Iisus. Aceasta este lucrarea comunã a oamenilor ºi a îngerilor; prin aceastã rugãciune oamenii se apropie imediat de vieþuirea îngereascã. Rugãciunea este bucurie dumnezeiascã. A ºaptea virtute – smerenia ºi smerita înþelepciune. Smerenia inimii mântuieºte fãrã greutate pe omul bãtrân, bolnav, sãrac ºi neînvãþat; datoritã ei se iartã toate pãcatele. A opta virtute – tãcerea, ceea ce înseamnã despãrþirea de tulburãrile ºi grijile lumeºti sau tãcerea smeritã în mijlocul mulþimii oamenilor. Cel care îºi înfrâneazã limba ºi se abþine îºi va putea înfrâna întregul trup. A noua virtute – nelipirea de lucruri ºi desãvârºita sãrãcie. A zecea virtute – dreapta socotealã ºi smerita cugetare despre fiecare lucru, deoarece fãrã acestea te duci cãtre ce e rãu ºi nu ajungi sã înfãptuieºti binele. Fãrã aceste zece virtuþi arãtate mai sus este imposibil sã te mântuieºti.   Despre patimi ºi vicii dãunãtoare ºi despre naºterea unora din celelalte Înaintea fiecãrui pãcat diavolii îl conduc pe om spre urmãtoarele patimi: uitarea, mânia cumplitã, care este rãutatea neomeneascã ºi neºtiinþa, ca un întuneric dens. Aceste trei patimi preced fiecare pãcat. Cãci omul nici un pãcat nu poate sãvârºi înainte de a face rãu prin uitare, mânie sau neºtiinþã. Din acestea ia naºtere nesimþirea sufleteascã, ceea ce înseamnã cã mintea – ochiul sufletului, se întunecã ºi se umple de toate patimile. Înainte de toate se naºte necredinþa. Necredinþa dã naºtere iubirii de sine care este ºi începutul ºi sfârºitul ºi rãdãcina ºi sãmânþa tuturor relelor; ea este iubirea iraþionalã faþã de propriul trup, când peste tot ºi în toate lucrurile cautã sã-ºi aleagã pentru sine ceva folositor. Aceastã rãdãcinã rea a patimilor se dezrãdãcineazã prin dragoste, milã ºi renunþarea la voia proprie. Iubirea de sine dã naºtere egoismului ºi iubirii de argint, lãcomiei pântecelui, care înseamnã rãdãcina ºi cauza fiecãrui rãu. Din acestea douã: iubirea de sine ºi iubirea de argint, pãtrund în fiecare loc nefericirea ºi cumplitele fãrãdelegi. Atât în rândul mirenilor, cât ºi în rândul monahilor, iubirea de argint dã naºtere mândriei, din cauza cãreia diavolii au cãzut din slava cereascã. Mândria dã naºtere iubirii de slavã deºartã cu care s-a amãgit. Adam când ºi-a dorit sã fie ca Dumnezeu ºi prin care a adus suferinþa ºi blestemul pentru tot neamul omenesc. Iubirea de slavã deºartã dã naºtere iubirii de plãceri datoritã cãreia Adam a cãzut ºi a fost izgonit din Rai. Iubirea de plãceri dã naºtere lãcomiei pântecelui ºi desfrânãrii. Desfrâul dã naºtere mâniei care distruge cãldura sufleteascã ºi e dãunãtoare pentru fiecare virtute. Mânia dã putere pomenirii rãului care duce la rãcirea sufletului. Pomenirea rãului dã naºtere hulei rãutãcioase la adresa fratelui. Hula dã naºtere întristãrii premature ca o ruginã care îl mãnâncã pe om. Întristarea dã naºtere îndrãznelii nesãbuite. Îndrãzneala dã naºtere trufiei care acþioneazã împotriva virtuþilor. Trufia dã naºtere vorbãriei nemãsurate, iar vorbãria dã naºtere clevetelii. Dacã cineva învinge aceste patimi, acela poate fi supus de cãtre altele care sunt: frica, invidia, ura, fãþãrnicia, necredinþa, linguºirea, cârtirea, semeþia, iubirea lumeascã, rãutatea sufletului, laºitatea, îngâmfarea, obrãznicia, râsul care duce la cãdere, deznãdejdea în care omul singur se aruncã fãrã sã vadã iubirea de oameni ºi mila lui Dumnezeu, care îi mântuiesc pe cei pãcãtoºi, pentru cã nu existã pe pãmânt un asemenea pãcat pentru care sã nu existe iertare. Din urmãtoarele ºapte patimi – iubirea de sine, iubirea de argint, mândria cu trufia, pomenirea rãului, judecata, desfrânarea, deznãdejdea, reiese finalul tuturor patimilor. Dacã cineva nu se îndulceºte cu aceste patimi ºi le omoarã, acela dobândeºte urmãtoarele virtuþi: credinþa, dragostea, postul, înfrânarea, trezvia, rugãciunea, smerenia cu smerita înþelepciune, tãcerea ºi dreapta socotealã. Dacã cineva are numai una din principalele patimi, acela nicidecum nu va reuºi în ceva chiar dacã ar lucra împotriva celorlalte patimi ºi ar avea virtuþi ºi chiar dacã sângele sãu s-ar vãrsa pentru Hristos, rugãciunea lui nu va fi plãcutã lui Dumnezeu. Doamne Dumnezeule, izbãveºte-ne pe noi cu darul Tãu de orice patimi ºi ispite în veci. Amin. sursa: deveghepatriei]]>

CategoryCauze Naţionale
Write a comment:

Your email address will not be published.

© 2018 Cabinet de avocatura Mihai Rapcea

logo-footer