Populația umanã se dubleazã la fiecare 100 de ani, în vreme ce cantitatea de inteligentã rãmâne aceeași.” Ce este mai grav e faptul cã cititorul sincer și bine intenționat al unor astfel de ”comori” ale ”ortodoxiei virtuale” ajunge sã devinã o specie de individ obtuz, ce poartã ochelarii de cal ai unor convingeri de un extremism înspãimântãtor, dar care este – în mod paradoxal -de o pasivitate vecinã cu nesimțirea, ceea ce îl face la fel de inofensiv ca și un personaj virtual al unui joc video, cu opinii, acțiuni și reacții doar în spațiul virtual. Este interesant acest fenomen de acaparare a atenției – și implicit a conștiinței individului – în spațiul virtual, fenomen ce funcționeazã precum sorbul unui maelstrom digital, ce prinde în capcana lui ciberneticã, minți și suflete, rupându-le de realitatea palpabilã, proiectându-le și menținându-le artificial într-o lume fantasmagoricã, LUMEA VIRTUALà A INTERNETULUI. Ca de obicei, mulți se vor grãbi sã mã contrazicã, chiar și numai de dragul polemicii. Dar voi aduce câteva argumente în sprijinul observațiilor mele: Pe unii dintre acești bloggeri cu specific ortodox, îi cunosc personal. Judecând dupã ”imaginea” site-urilor lor, ai spune cã acești oameni se roagã 36 din 24 de ore încontinuu, postesc de când s-au nãscut și sunt la un pas de sfințenie, ce mai, adevãrate modele demne de urmat. ”Mai catolici decât Papa”, cum spune o vorbã din popor. Bineânțeles, în fapt lucrurile nu stau tocmai așa. Respectivii sunt oameni ca și noi, cu pãcate și greșeli, dar buni în esența lor, bine intenționați, care cred în ceea ce fac. O singurã problemã zic eu cã au: dorința exacerbatã de ”misionarism” greșit înțeles, uneori împletitã cu o gâdiliturã plãcutã la orgoliu – datoritã ”succesului” de care se bucurã la cititori materialele publicate de ei, succes ce se transformã într-o confirmare tacitã cã acolo e vorba de Voia lui Dumnezeu ce se face prin ei, de convingerea nestrãmutatã cã fac ceea ce trebuie. Și astfel, roata se învârte mai departe, zi dupã zi, articol dupã articol, iar pentru cititorul ortodox, lumea devine un loc sumbru, înțesat de pericole și conspirații, în care sfârșitul terifiant al lumii este aproape, cu toatã cohorta de nenorociri prevãzute din timp, desigur, de profețiile cu care se hrãnesc zi de zi cu aviditate. Acești oameni uitã și se tem sã mai trãiascã normal, refuzã sã se mai bucure de prospețimea unei zile însorite, de zâmbetul unui copil, de darul neprețuit care este viața. Paralizați de frica Apocalipsei, unii refuzã sã mai trãiascã, sã se mai cãsãtoreascã, sã mai dea naștere la copii, în așteptarea iminentului Sfârșit. De aceea, nu poți conta ca acești oameni sã acționeze în vre-un fel, în viața realã, când vine vorba sã trebuiascã sã se mobilizeze pentru un țel comun. Atunci, preferã sã își gãseascã tot felul de scuze penibile decât sã iasã din pasivitatea ”cãlduțã” cu care s-au obișnuit. Interesant este cã acești oameni fantazeazã – pânã la obsesie, preocupați sã își salveze pielea – când va veni SFÂRȘITUL – visând fie sã întemeieze comunitãți departe de lume și de tehnologia dezlãnțuitã (precum populațiile Amish din SUA), fie sã se retragã în munți – în pãduri sau în peșteri – ”pânã va trece urgia”, uitând tocmai sfatul Mântuitorului, care spune cã „Cine vrea sã–ºi salveze viaþa o va pierde; cine, însã, îºi va pierde viaþa pentru mine ºi pentru evanghelie o va salva” (Mc 8,35). Astfel, într-un mod straniu și cu totul paradoxal, ceea c ear fi trebuit sã constituie ”hranã cereascã” pentru suflet, ”cuvânt de învãțãturã”, devine ”lecturã”, ”articol interesant”, informație senzaționalã, ce satisface pentru o clipã curiozitatea zãmislitã de mama ei, plictiseala, fiica cea micã a Diavolului.

În timp, se creeazã dependențe extrem de puternice și de toxice, care la generațiile mai noi iau forma unor boli nou apãrute, cum este Nomofobia („no mobile phobia”), frica de a ramane fara telefonul mobil (fãrã semnal sau baterie), ca principala sursa de comunicare.

Dependența respectivã nu privește doar telefonul mobil, ea cunoaște și forme mai subtile, cum este dependența de internet (ca mijloc de comunicare și informare).

Toate acestea exprimã doar un singur lucru: frica de ”singurãtate”, refuzul permanent al individului de a se regãsi, de a se centra în inima lui, ca ”oglindã a tuturor lucrurilor”, de a se regãsi acolo unde nu s-a cãutat niciodatã. Mã opresc aici cu meditația asupra acestei teme, dar promit sã revin cu altã ocazie și sã continui ideea pânã la finalitatea ei.]]>