CINE SUNT EU – CEL DE ACUM ?

de Mihai Rapcea Vã mai amintiþi, stimaþi colegi, de începuturile voastre în profesie ? Pentru mine, avocatura a început în anul de grație 2001… parcã a trecut o viațã de om de atunci. Și a trecut, cãci maestra mea de suflet, Felicia Ionescu (Dumnezeu sã o ierte, cãci între timp a lãsat patria lumeascã pentru Patria Cereascã) îmi repeta mereu, privindu-mã cu ochii de dincolo de care rãbãteau experiențele a 50 de ani de carierã în Justiție: „Ai grijã, cãci aceastã meserie este cea mai pierzãtoare de suflet din câte existã. Sã nu laºi profesia de avocat sã te schimbe.” Dacã m-a schimbat, acest lucru este sigur, cãci privind cu ochii memoriei, mã revãd emoþionat, cu palmele transpirate, cu pletele castanii, ondulate (cu greu am renunþat la ele !), blugi tãiaþi ºi nelipsitul rucsac, în primele mele zile de noviciat, amuºinând pe coridoarele Palatului de Justiþie înfiorându-mã de sentimentul acela complex de conflict, putere ºi bani pe care Justiþia îl are, cel puþin la noi. Vestimentaþia mea, neconformã cu spiritul ºi imaginea clasicã a avocatului de succes – îmbrãcat la 4 ace, cu ceas scump pe mânã ºi maºinã de lux, a constituit forma mea de rezistenþã în faþa schimbãrilor pe care le intuiam pe cale sã aparã. Bani am avut ºi înainte de a fi avocat, nu foarte mulþi, desigur, însã destui pentru o existenþã confortabilã. Viaþa era bunã în acele vremuri. Însã sentimentul de putere, de triumf, pe care þi-l conferã banul câºtigat prin puterea minþii ºi priceperii de avocat – rodul unor ani de pregãtire tot mai mulți – este unul inegalabil. Simþi cã stai altfel pe picioare, calci mai apãsat când ai în portofel mai mult decât îþi trebuie la acel moment – iar perspectivele sunt tot mai promiþãtoare. Acest sentiment îmbãtãtor al succesului, dublat de senzaþia de control ºi putere pe care þi-o dã stãpânirea legii ºi a mecanismelor ei este de naturã sã schimbe chiar ºi cel mai stãpân pe sine om. Cãci nu poþi rãmâne acelaºi în faþa atâtor schimbãri. Atitudinea oamenilor în primul rând, se schimbã faþã de tine. Se uitã în gura ta copleºiþi de orice cuvânt scos, precum credincioºii în faþa oracolului unei pythii moderne. κi pun încrederea în tine, uneori orbeºte, te privesc ca pe salvatorul destinului lor (lucru nu de puþine ori adevãrat !) acordându-þi respectul cuvenit unei Zeitãþi a Justiþiei Pãmântene. Îmbãtãtor sentimentul de importanþã de sine, nu-i așa !? Ei bine, aºa cum spunea ºi Al Pacino în genialul rol al diavolului din filmul „avocatul diavolului”, în replica de final, vanitatea/MÂNDRIA este pãcatul sãu favorit, cãreia prea puþini muritori îi scapã. Însã, pãcatul recunoscut ºi regretat, este pe jumãtate iertat – spunea un mare duhovnic. Aºadar, la aproape 13 ani distanþã de la acel moment de cotiturã al existenþei mele, mã privesc retrospectiv ºi mã întreb: ce a mai rãmas din mine, cel vechi ? Rememorând începuturile, am regãsit în amintiri, printre figurile familiare din zona Curþii de Apel, o veche cunoºtinþã. Întâlnind-o zilele acestea pe stradã, ea a avut rolul acela de catalizator, care a declanºat aceastã introspecþie, fapt pentru care îi mulþumesc. Este o sãrmanã cerºetoare, care are obiceiul de a cerºi doar în zona Palatului de Justiþie. Pentru mine, ea a constituit acel element imuabil, neschimbat, rãmas acelaºi din vremea începuturilor mele. Poate cã v-o amintiþi ºi voi, din vremea începuturilor voastre, iar dacã o veþi face, întrebaþi-vã ca ºi mine: CINE SUNT EU, CEL DE ACUM ? ]]>