Cred că trebuie respinsă din capul locului ficțiunea consolatoare conform căreia tehnologia ar fi neutră și ar conta doar uzul ei.
Tehnologiile poartă amprenta celor care le construiesc și le impun celor care le folosesc.
Mașinile proiectate pentru viteză au modelat orașe radical diferite de cele care ar fi rezultat din mașini proiectate pentru siguranță.
Rețelele de socializare construite pentru maximizarea atenției au produs minți diferite de cele pe care le-ar fi format rețele construite pentru întelegere.
Iar AI-ul, în forma sa dominantă comercială de azi, e construit cu obiective precise: angajare, dependență, înlocuirea efortului cognitiv, simularea companiei umane, persuasiune optimizată, predicție comportamentală.
Niciuna dintre aceste finalități, dacă te uiți onest la ele, nu duce spre un om mai inteligent și cu discernământ sau maturitate, cu atât mai puțin la un homo sapiens mai spiritual.
Direcția dominantă, dată de cei care construiesc și implementează această tehnologie la scară, este aceea a externalizării cognitive și emoționale.
Pe măsură ce delegăm AI-ului redactarea, sinteza, decizia, comunicarea afectivă chiar, atrofiem facultățile care se exersează doar prin uz.
Există deja literatură empirică serioasă privind impactul acestui fenomen pentru tehnologii anterioare – studii care arată cum GPS-ul a redus memoria spațială, cum motoarele de căutare au erodat capacitatea de a reține informație, cum smartphone-ul a redus capacitatea de atenție susținută.
AI-ul nu face decât să ducă acest proces în zona care până acum era considerată inalienabilă – formularea gândului, structurarea argumentului, însăși discursivitatea minții.
Pentru un om obișnuit care din 2030 nu va mai redacta nimic singur, întrebarea nu este dacă va deveni mai puțin capabil să gândească articulat, ci cât de mult.
Pe planul spiritualității, situația este mai gravă decât pe planul intelectual, fiindcă spiritualitatea autentică se constituie din exact ceea ce mediul AI subminează: tăcerea care permite contemplația, toleranța la incertitudine care permite căutarea, experiența directă care permite revelația, disciplina atenției care permite ascultarea, și întâlnirea autentică cu celălalt care permite ieșirea din sine.
Un univers în care întrebările primesc răspuns instant, în care singurătatea este populată de interlocutori artificiali mereu disponibili, în care orice fricțiune cognitivă e netezită – este un univers structural ostil practicii spirituale.
Tradițiile religioase au supraviețuit apariției radioului, cinematografului, televiziunii și internetului, dar fiecare strat de noutate tehnologică a săpat din substanța lor, a interpus între individ și Sine un strat înșelător al mirajului mistificării tot mai pronunțate a realității.
AI-ul atacă nu doar timpul disponibil pentru contemplație, ci însăși arhitectura interioară care o face posibilă.
Modelul istoric este consistent și descurajant.
Tiparul a democratizat lectura, dar a creat și propaganda industrială – și ce a dat lumii mai întâi nu a fost Erasmus, ci războaiele religioase.
Televiziunea a conectat planeta, dar a produs ceea ce Postman numea “amuzarea până la moarte” – degradarea discursului public în divertisment.
Internetul a fost vândut ca emancipare și a livrat capitalism de supraveghere.
Rețelele de socializare menite declarativ să apropie oamenii, au produs în realitate o criză de sănătate mintală documentată empiric printre adolescenți.
Nu există motive structurale să credem că AI-ul rupe acest tipar; există motive serioase să credem că îl intensifică, fiindcă atacă pentru prima dată stratul cognitiv însuși, ultimul refugiu al individului – capacitatea de a cunoaște lumea în mod direct și nemijlocit.
Direcția dată de cei care controlează tehnologia nu este, în opinia mea, neapărat rezultatul unei intenții malefice coordonate – ar fi mai puțin grav dacă ar fi. Este din păcate rezultatul unei logici economice care selectează inexorabil pentru produse care creează dependență, fiindcă acestea sunt cele rentabile – cu alte cuvinte rezultatul egoismului nostru funciar, al foamei oarbe de ”mai mult”, ce ne va strivi sub povara păcatului lăcomiei.
Adăugați la asta actorii statali care urmăresc capacități de supraveghere și influențare a maselor, și veți avea o presiune dublă, comercială și politică, către același tip de subiect uman: predictibil, captiv, ușor de mobilizat afectiv, incapabil de atenție susținută, dependent de proteze cognitive externe. Acesta este omul pe care îl produce mediul implicit al unui viitor augumentat de Inteligența Artificială. Nu fiindcă cineva îl vrea explicit, ci fiindcă piețele și statele converg asupra acestui ideal involuntar.
Există, totuși, o bifurcație, un drum diferit pentru o mică parte a Umanității. O minoritate va folosi AI-ul așa cum un meșter folosește o unealtă superioară – ca amplificator al capacităților proprii, nu ca substitut al lor. Această minoritate va fi mai capabilă, mai informată, mai performantă decât orice generație anterioară. Va apărea, probabil, o nouă figură de erudit asistat care va putea face în solitudine ce făceau înainte echipe întregi. Dar această minoritate, ca în toate revoluțiile mediatice anterioare, va fi mică, iar distanța dintre ea și masa care va consuma AI-ul ca opiu va fi mai mare decât distanța dintre Erasmus și țăranul analfabet din 1530. Polarizarea de clasă cognitivă va fi probabil cea mai dramatică consecință socială.
Opinia mea este că direcția implicită a sistemului pe cale să se instaureze la nivel global va duce spre involuție pentru majoritatea oamenilor și spre amplificare pentru o minoritate conștientă. Aceasta nu e fatalitate – este doar respectarea principiului universal al forței gravitaționale.
Rezistența personală este posibilă și a fost dintotdeauna posibilă în fața tehnologiilor consumatoare de suflet; monahismul a coexistat cu spectacolele Romei, Montaigne a scris în plină perioadă de propagandă religioasă, oameni de mare profunzime au existat și în secolul televiziunii. Dar rezistența necesită alegere deliberată, cadre civice care o susțin, și o vigilență interioară pe care majoritatea nu o va exercita.
Ce mă neliniștește cel mai mult nu e că AI-ul va distruge omul, ci că va produce o lume în care omul deplin redus va fi norma, iar omul integral va deveni o excepție care va da naștere unor comori culturale și spirituale incredibile, dar care din păcate nu vor mai fi apreciate de nimeni.
