Apatia electorală nu este o boală, ci un simptom. Și ca orice simptom, ea spune ceva despre cauză. Cei care ne acuză cu reproș – „n-ai votat, n-ai dreptul să te plângi” – se prefac că nu înțeleg că tocmai votul repetat, ciclu după ciclu electoral, pentru aceleași figuri și aceleași combinații de culise, este cel care a produs forma de oboseală morală pe care astăzi o îmbracă majoritatea celor care, ca mine, au crezut.
Și am crezut. De douăzeci și cinci de ani, de când am depus jurământul ca avocat în Baroul București, am crezut că pot schimba ceva prin profesia nobilă de apărător al celor nedreptățiți. Că este o frăție a celor care înțeleg dreptul nu doar ca meserie, ci ca formă de demnitate publică. Că este, cum spuneau înaintașii noștri interbelici – Istrate Micescu, Take Ionescu, Petre Pandrea –, o elită intelectuală a societății românești. Am intrat în acest corp cu o naivitate pe care astăzi nu mi-o reproșez; o privesc cu un soi de duioșie tristă, ca pe un porter vechi al unui om care a dispărut în trecut.
În idealismul acela, am participat ca delegat al Baroului București la lucrările Congresului avocaților. Mi-am închipuit, ca prostul, că un congres este un loc unde se decid lucruri, unde se dezbat probleme, unde delegații vin cu mandat și pleacă cu rezultate. M-am trezit într-o sală în care lucrările zilei a doua erau, în mod constant, trecute pe plan secund, principală fiind ”socializarea” și ”poziționarea” pe tabere și grupuri de interese. Am cerut, atunci, lămuriri elementare. Am cerut, de pildă, o radiografie a fondului de proprietăți al Uniunii, Baroului și Casei de Asigurări – patrimoniu construit din contribuțiile noastre, ale tuturor avocaților români, pe parcursul a câtorva generații. Am cerut un audit. Gheorghe Florea, pe atunci președinte UNBR, mi-a răspuns senin că „nu există buget asigurat pentru așa ceva”. Audit la o uniune profesională cu zeci de milioane de euro în patrimoniu – nu există buget. Pentru seara festivă de la Intercontinental, exista. Pentru auditul activului propriu, nu.
Am cerut, în continuarea aceleiași logici, publicarea declarațiilor pe proprie răspundere ale aleșilor profesiei privind faptul că nu au făcut poliție politică în vechiul regim. O cerere absolut elementară într-o profesie care își revendică, formal, rolul de gardian al libertăților. Mi s-a râs în nas. Mi s-a spus, cu un soi de superioritate ostentativă, că „se află în plic sigilat, la păstrare”. La păstrare unde? La cine? Sub ce custodie? Tăcere. Plicul sigilat, ca arhivă a Securității în versiune corporatistă, devenea metafora perfectă a guvernării noastre interne: nimic nu se verifică, totul se garantează pe cuvântul celor pe care tocmai îi suspectezi.
Din acel idealism, în 2016, am acceptat să fiu vice-președinte al Asociației pentru Dialog și Solidaritate a Avocaților (ADSA). Credeam – și mai cred încă, abstract – că o echipă reformatoare, pătrunzând treptat în conducerea profesiei, poate schimba lucrurile dinăuntru. Visam la lucruri modeste, decente, civilizate. Visam la parcare gratuită pentru avocați la sediile instanțelor, ca să nu mai facem ocoluri umilitoare cu mașinile prin cartierele din jurul Palatului de Justiție. Îmi doream în locul băncilor tari de lemn, bănci capitonate pentru avocați în sălile de judecată, prin care să ni se recunoască egalitatea procesuală cu ceilalți actori instituționali. Visam la un club al Baroului, cu cantină sau restaurant, cum au confrații noștri din Anglia – Inns of Court, locuri unde profesia se construiește prin întâlniri repetate, prin conversații, prin transmiterea informală a experienței de la generație la generație. Visam, în fond, la sentimentul acela elementar pe care nu îl mai avem: că aparținem unei elite, în primul rând intelectuale, a acestei țări.
Visele acestea modeste – nici măcar revoluționare – au fost călcate în picioare de propriii noștri lideri. Aleșii reformei s-au dovedit, în marea lor majoritate, oameni care și-au tranzacționat votul nostru, votul fiecăruia dintre noi, în calcule meschine, în înțelegeri oculte cu marile case de avocatură, punând pe funcțiile vitale ale profesiei oameni de paie care încasează un salariu generos și, în rest, nu fac nimic. Nici măcar avocatură nu mai fac. Conducerea profesiei de avocat din România s-a transformat, sub ochii noștri, într-o structură de sinecuri, un sistem de locuri călduțe plătite gras din banii noștri, în care „aleșii” – precum sindicaliștii care, scoși din producție, pierd treptat orice legătură cu cei pe care îi reprezintă – au uitat cu desăvârșire de confrații care i-au trimis acolo.
Memoriile, solicitările, propunerile – sute de pagini, ani de muncă animați de aceeași credință naivă – au intrat într-un fel de gaură neagră administrativă. Niciun răspuns. Niciodată. Nici de la Baroul București, nici de la UNBR. Nu un refuz argumentat, nu o respingere motivată – pur și simplu, tăcere instituțională. Forma supremă de dispreț, în Levantul nostru birocratic, este aceea de a nu te recunoaște nici măcar prin negație.
Ultima încercare a fost, acum câteva luni, când împreună cu o delegație de confrați, am mers în audiență la decan pentru a cere sprijinul instituțional al Baroului în dezbaterile publice privind Ordonanța 32/2026 a Guvernului Bolojan. Ordonanță prin care, sub pretextul „reformei pieței muncii”, avocaților le este pur și simplu interzisă practicarea profesiei într-un domeniu care, până ieri, ne aparținea de drept: obținerea avizelor pentru muncitorii străini. Domeniu transferat, ca prin minune, firmelor de partid, intermediarilor cu pile la putere, întregului ecosistem clientelar care a învățat că în România, când vrei să iei un segment de piață, nu trebuie să devii competitiv – trebuie doar să convingi un ministru să elimine concurența prin ordonanță de urgență. Decanul nostru, ales, plătit, instalat să apere prerogativele profesiei, a ridicat din umeri. Profesia, în persoana organelor sale de conducere, nu a reacționat. Nici UNBR-ul.
Iar astăzi, în acest început de săptămână, Baroul mă bombardează cu e-mailuri și SMS-uri, somându-mă să votez. N-au avut cvorum săptămâna trecută – semn că nu sunt singurul obosit. Vor să mai votăm o dată, ca să se poată desfășura un congres formal, fără nicio legătură cu viața reală a avocatului român. Un congres în care se va discuta despre „activități rezervate în era insecurității profesionale”, despre AI și platforme juridice – orice, dar nu despre faptul că, în acest moment, statul român ne fură, prin ordonanță, dreptul de a profesa.
Ironia – pe care numai un avocat o poate gusta pe deplin – este că e-mailul de la Barou a venit imediat după mesajul primit în SPV de la ANAF. Mesaj prin care mi se cere să declar și, în consecință, să restitui sub formă de impozit suplimentar de 40% valoarea „ajutorului COVID” primit în plandemie. Ajutor pe care, evident, nu l-am încasat. Dar pe care sunt obligat, sub sancțiune, să declar formal că nu l-am încasat, pentru a nu mă încărca Sistemul „din burtă”, cu un impozit calculat pe o sumă imaginară. Acesta a fost, în fond, „ajutorul” mult lăudat pe care aleșii noștri din Parlament și din Guvern – dintre care, să nu uităm, o treime sunt confrați avocați, membri ai aceluiași UNBR care astăzi îmi cere să-l votez – ni l-au acordat în perioada pandemiei. Ajutorul pentru care ne-au reproșat ulterior, public, că nu suntem „suficient de recunoscători”.
Și aici se vede de ce profesia de avocat nu este un caz particular, ci o radiografie a societății românești, în care, ca într-un țesut bolnav, se văd toate metastazele. Aceeași logică prin care conducerea profesiei nu răspunde nevoilor membrilor corpului profesional o regăsim în logica primarului care nu răspunde petițiilor cetățenilor, a deputatului care nu răspunde scrisorilor alegătorilor, a președintelui care nu răspunde poporului. Aceeași transformare a funcției publice în sinecură o vedem la toate nivelurile statului – de la Autoritatea pentru Reformă Feroviară, devenită paradigmă a inutilității remunerate, până la consiliile de administrație ale companiilor de stat. Aceeași tranzacționare a voturilor pe sub masă, în înțelegeri oculte cu marile interese, o vedem și la nivel parlamentar, unde nu mai contează cu cine te-ai dus la urne, ci cu cine s-a întâlnit liderul tău în spatele ușilor închise.
Boala noastră, ca societate, nu este apatia. Apatia este, repet, simptomul. Boala se cheamă incapacitatea structurală de a rămâne dedicat binelui comun după ce ai ajuns la putere. Este o boală a caracterului colectiv, alimentată de o cultură politică în care „a ajunge sus” nu mai înseamnă a sluji, ci a parveni. În care funcția nu este o sarcină, ci o pradă. În care „aleșii” – fie ei deputați, primari, consilieri sau decani de barou – se separă, prin chiar actul alegerii lor, de cei care i-au trimis acolo, și încep, lent dar irevocabil, să gândească împotriva lor.
Scriam acum o lună, în articolul despre lecția Ungariei, că Fidesz a câștigat în 2010 și a guvernat șaisprezece ani nu pentru că a țipat mai tare în mitinguri, ci pentru că, începând din 2002, a construit în teritoriu o rețea de zece mii de cercuri civice locale, în care, zi de zi, oameni cu convingeri lucrau cu alți oameni, îi educau, îi organizau, îi ajutau practic. Munca aceasta, de furnică, este singura formă de politică serioasă. Și este exact ceea ce noi, românii, nu facem. Nu am făcut-o în profesia de avocat, unde ADSA ar fi trebuit să fie ceea ce au fost Polgári Körök pentru Fidesz – o școală a reformei, dusă în teritoriu, pe paliere mărunte și concrete. Nu o facem nici la nivel național, unde fiecare „mișcare patriotică” se naște pe scenele televiziunilor, trăiește pe Facebook și moare la urne, pentru că nu are dincolo de declarații niciun fel de țesut civic real.
Apatia electorală este, în această cheie, o formă inteligentă de protest. Este refuzul tăcut al celor care au înțeles că votul nostru, dat în condițiile actuale, nu schimbă decât eticheta de pe sinecură. Este expresia unei oboseli morale care, dacă va fi corect citită de cineva, ar putea fi punctul de plecare pentru altceva. Nu pentru încă un partid de protest, nu pentru încă o ieșire stradală cu pancarte, scandări și vuvuzele. Pentru ceva mai modest și mai greu: pentru reconstrucția lentă, în teritoriu, a unor structuri civice serioase – în profesia mea, în comunitățile noastre, în asociațiile noastre – care să formeze, în timp, o generație de oameni capabili să rămână dedicați binelui comun și după ce vor ajunge la putere.
Până atunci, voi continua să nu răspund la SMS-urile Baroului. Și o voi face, paradoxal, dintr-un soi târziu de fidelitate față de cei douăzeci și cinci de ani de credință în profesia aceasta. Pentru că a vota astăzi ar însemna să mă mint – pe mine și pe ei. Iar minciuna, fie ea și sub formă de buletin de vot, este exact ceea ce ne-a adus aici.
