PLAGIATUL

Recent, am publicat un roman (nu ºtiu dacã l-aþi citit) intitulat „ªtiuca de aur”. Aria sa de investigaþie este largã, diversã (poate prea diversã, mi s-a reproºat), abor­dez acolo circa nouã teme majore ºi cincisprezece minore, am ºase personaje principale ºi douãzeci ºi cinci secundare, plus descrieri de peisaje, obiceiuri folclorice ºi matrimo­niale din diferite locuri ale þãrii etc. I-am pus titlul acesta pentru cã personajul principal, mergînd în Deltã ºi nefiind pescar, prinde întîmplãtor o ºtiucã aurie, întîmplare care are în viaþa lui o semnificaþie anume. La numai o lunã de la publicarea cãrþii mã trezesc cu o citaþie prin care eram anunþat cã am fost dat în jude­catã pentru plagiat de cãtre un autor cu numele V. D. Pîiniºoarã-Sascut. Citaþia era însoþitã de actul de acuzare, acesta însumînd 47 de pagini. Neavînd aici spaþiul necesar pentru a-1 reproduce în întregime, am sã fac un scurt rezumat al documentului respectiv, citind fragmentele importante. In primele douãzeci de pagini, V. D. Pîiniºoarã-Sascut informa organele de justiþie cã este autorul unei cãrþi fun­damentale intitulatã „ªtiuca ca reginã a bãlþii”, consa­cratã exclusiv acestui peºte de elitã ºi cã respectiva carte a fost împiedicatã sistematic sã fie tipãritã de mine, în cîrdãºie cu mai mulþi editori. Citez : „Pentru a vã face o idee despre moravurile care existã în acest sector de activitate, vreau sã vã spun cã în ziua în care mi se res­pingea cartea la Editura „I. L. Caragiale” pa motiv cã este nulã din punct de vedere artistic, agramatã ºi stupidã, pe uºã a intrat autorul încriminat, cu manuscrisul romanului la subþioarã, s-a îmbrãþiºat cu directorul, s-au pupat, dupã care au bãut o cafea împreunã, veseli nevoie mare. Dar mîrºãvia lor n-a rãmas aici. La toate editurile la care mergeam apoi, cartea mea era respinsã, inclusiv la cea Enciclopedicã sau a Academiei. De ce ? Simplu. Cei doi anunþau celelalte edituri, telefonic sau telegrafic: vedeþi cã vine unul cu o carte aºa ºi-aºa, sabotaþi-l”. Moralitatea oribilã a autorului reiese, de altfel, în toatã goliciunea ei, mai ales dintr-un fragment foarte elocvent al romanului. Dupã ce prinde ºtiuca de aur, personajul o duce acasã, la Bucureºti, o face rasol, cu mujdei ºi maionezã, ºi cheamã mai mulþi prieteni la masã. Cine credeþi cã erau printre aceºtia ? Un editor ºi un critic literar, adicã unul care-i publicã cartea ºi altul care i-o laudã, ºi atunci noi, debutanþii, unde sã mai gãsim un locºor ? Nu mã refer numai la mine, care, fiind pensionat numai de doi ani ºi beneficiind de o sãnãtate excelentã, am posibilitatea sã mai aºtept, dar existã persoane al cãror debut nu mai poate fi amînat nici mãcar cu o zi din pricina gripelor care bîntuie trimestrial”. In urmãtoarele 27 de pagini ale actului de acuzare, D. Pîiniºoarã-Sascut venea cu numeroase argumente care sã demonstreze plagiatul meu. El susþinea cu neruºinare cã i-am furat întreaga carte, deºi lucrarea lui avea 400 de pagini, în timp ce capitolul meu despre prinderea ºtiucii se întindea doar pe cinci pagini. Dar ce plagiasem, de fapt ? S-o luãm pe puncte : 1.      Faptul cã eu numeam ºtiuca „stãpînã a bãlþilor”, iar el „reginã a bãlþilor”, ceea ce era acelaºi lucru, dupã opinia sa. 2.      În modestul meu fragment erau descrise cele douã modalitãþi de a prinde o ºtiucã: cu peºtiºor viu sau cu linguriþã de metal, linguriþa fiind, la rîndul ei, tot de douã feluri : rotativã sau „piºcot”. Acuzatorul susþinea cã aceste detalii le-am furat din lucrarea lui, deºi eu le aflasem de la un bãtrîn pescar dunãrean.. 3.  Atît la mine, cît ºi la V. D. Pîiniºoarã-Sascut, se vorbea despre cele patru feluri în care poate fi mîncatã ºtiucã: prãjitã, rasol, umplutã sau chifteluþe. Mi se mai aduceau ºi alte acuze, dar mai importante erau cele expuse mai sus. În final, el cerea ca instanþa judecãtoreascã sã mã oblige sã-mi cer public scuze pentru fapta mea ignobilã sau sã-i cedez toate drepturile de autor pe care le încasasem de pe urma respectivei cãrþi. Aveam de ales. M-am dus la tribunal, unde am stat de vorbã cu preºe­dintele, o persoanã amabilã ºi cumsecade, care m-a înþeles întru totul, dar care mi-a mãrturisit cã nu mã poate ajuta cu nimic, singura soluþie fiind sã-mi angajez un avocat. Cunoºteam unul, tînãr, capabil ºi iubitor de li­teraturã. I-am telefonat. Acesta ºtia cazul. (îl ºtia, de alt­fel, tot Bucureºtiul). —  Nu aveþi nici o ºansã, mi-a zis el, cu tristeþe. Acest Pîiniºoarã-Sascut ºi-a angajat cel mai mare avocat din þarã, un tip strãlucit ºi imbatabil. Va cîºtiga în mod sigur. —  Bine, dar e stupid ! am strigat eu. —  Pãi tocmai de-aia. Acest maestru e specialist în procese stupide. N-aveþi nici o ºansã sã scãpaþi. Cereþi-i scuze lui Pîiniºoarã-Sascut. —  Asta nu ! Orice, dar asta nu ! Am ajuns acasã extrem de tulburat. Aceastã întîmplare întrecea, prin absurdul ei, orice închipuire. Eu, pla­giator al lui V. D. Pîiniºoarã-Sascut, un veleitar idiot, probabil schizofrenic, obligat sã mã apãr la tribunal, umilindu-mã pentru toatã viaþa, precum Caragiale în faþa lui Caion! Cum e posibil aºa ceva ? Cum e posibil ? Din cauza indignãrii, am plîns în braþele soþiei. Aceasta m-a liniºtit cum numai ea ºtie s-o facã, dupã care am stat toatã noaptea de vorbã, întorcînd lucrurile pe toate feþele, cu calm ºi luciditate. N-are rost sã vã povestesc aici ce-am discutat, care au fost argumentele mele ºi, mai ales, ale ei. N-au nici o importanþã. în încheiere, vã rog sã-mi îngãduiþi sã folosesc acest prilej pentru a face urmãtoa­rea declaraþie : „ Stimate ºi preþuite V. D. Pîiniºoarã-Sas­cut ! Iartã-mã ! N-am sã mai fac !”.]]>