Spaima de a nu uita

Te-ai așezat vreodatã în fața întinderii albe, imaculate, a spațiului de scris, fãrã gânduri, fãrã altã tendințã sau intenție decât aceea de a scrie, fãrã sã ai idee despre ce urmeazã sã scrii ? Este un proces spontan, asemãnãtor creației poveștilor de la gura sobei, în care nici mãcar povestitorul nu știe unde îl va duce frâul liber dat imaginației.

Așa cã aștept la copca creației, precum un eschimos cu harponul strâns în mâini, gata de vânãtoare pe nemãrginita întindere a oceanului înghețat al minții mele,  întrebându-mã înfrigurat ce balaur, ce focã sau dragon va ieși de-acolo la suprafațã, sã soarbã aerul proaspãt al Existenței ?

Vânãtoarea de fantasme este un exercițiu necesar pentru eschimosul din mine, care nu poate trãi în Realitatea durã, înghețatã a lumii, fãrã sã se hrãneascã periodic cu fanteziile proprii, sau ale altora. Nu întâmplãtor, ”devorãm” romane, filme, ficțiune cu o poftã ce este egalã cu cea a necesitãții de evadare din cotidian.

Uneori din adâncuri ies creaturi plãcute, lucruri și ființe adorabile, pe care le prezentãm lumii cu mândrie, considerând cã ne reprezintã. Însã alteori adâncurile clocotesc iar din haos se ridicã lucruri ce nici mãcar nu pot fi definite ca monstruoase. Cele mai terifiante sunt cele ce nici mãcar nu au contact sau reprezentare în realitatea noastrã finitã. Idei și concepte abstracte ce fascineazã și totodatã îngrozesc, prin lipsa lor de umanitate.

A aduce în sfera exprimãrii astfel de ideații poate fi un lucru dificil, asemãnãtor prinderii cu plasa sau cu lasoul a unei creaturi informe, extraterestre.

Sã dau un exemplu care mã bântuia zilele acestea și care nu poate fi recepționat de cãtre cititor decât printr-un examen propriu al propriei persoane, printr-o sondare a propriei memorii, care sã reproducã în cititor ce vreau sã transmit.

Întrebare ție, cititorule: încearcã sã îți amintești: care este prima ta amintire ca persoanã conștientã !? Închide ochii și pornește pe cãrãrile memoriei. Cât de departe poți ajunge în trecutul tãu, și ce anume îți condiționeazã accesul la amintire ? Unde te-ai oprit ? E o amintire plãcutã, sau dureroasã ? Ce anume ți-a fixat-o ? Încearcã sã simți cum erai atunci ca persoanã/personalitate/exprimare/experiențã/inteligențã. Aveai deja structurat nucleul personalitãții ? Cât de diferit erai de cel de acum ?

Memoria este ca o ușã cãtre trecut. Pe mãsurã ce luminezi încãperile ei, revin detalii și amintiri pe care le credeai complet uitate. Prin asociere, revin chipuri, evenimente, povești și amãnunte pe care în existența noastrã actualã le ignorãm, deși ele sunt parte din noi, din edificiul personalitãții noastre. Pentru mine, șocul constã în capacitatea noastrã de a merge mai departe prin viațã, veseli și inconștienți, într-o deplinã uitare a tot și a toate, fãrã sã resimțim aceste pierderi. Este un sentiment teribil, îngrozitor, de nesuportat. Uitarea. Incapacitatea de a nu putea menține toate detaliile trecutului, prezente în conștiințã. Sunt îngrozit de faptul cã umblu prin lume precum tipul din filmul Ghajini, care nu își putea aminti mai mult de ultimele 15 minute din viața lui, și încerca sã descopere criminalul tatuându-și informațiile noi pe piele, pentru a avea un element de continuitate. Mã simt oribil de amputat. Amputat de memorie, de continuitatea existenței proprii. Poate de aceea existã atât de mulți oameni care trãiesc la voia întâmplãrii, vieți banale, repetitive ? Ei, te-ai trezit ? Urlã ceva în interiorul tãu, fãrã oprire ? E spaima de a nu uita din nou.