Am 83 de ani ºi din pragul apusului privesc în urmã la anii zbuciumaþi ai vieþii mele. M-am nãscut în Basarabia, comuna Sângerei, judeþul Bãlþi. Fiicã de þãrani, am avut ocazia sã cunosc bine viaþa de la þarã. Acolo am petrecut cele mai fericite momente din viaþa mea. Copilãria, adolescenþa ºi tinereþea s-au suprapus cu perioada 1918-1940, adicã atunci când Basarabia era acasã, în sânul României. Mulþi tineri din Basarabia, printre care ºi eu, au învãþat în licee, ºcoli normale ºi de meserii din Þarã. S-a nãscut astfel o generaþie de intelectuali bine instruiþi, dar aproape toþi am cãzut pradã represiunilor bolºevice. Basarabia ocupatã în 1940 a fost decapitatã prin arestãri ºi deportãri în masã, prin acte de o violenþã nemaipomenitã. Pentru familia mea, abia înfiripatã, au început anii de calvar. Cu groazã îmi amintesc acum de acea perioadã. Sovieticii au pregãtit cotropirea din timp. La noi în sat erau mulþi diversioniºi plãtiþi de ruºi, care dãdeau foc grâului strâns, pentru a trezi nemulþumirea populaþiei, iar în paralel duceau o propagandã intensã, cum cã în Rusia viaþa este frumoasã. Se rãspândea ºi literaturã subversivã. În ziua de 28 iunie 1940, Radio Bucureºti a anunþat cedarea Basarabiei în urma ultimatului dat de U.R.S.S. A fost un ºoc. Te uitai în jur ºi parcã totul se schimbase. Domnea o atmosferã de incertitudine ºi apãsare. Unii locuitori au fugit peste Prut, s-au retras ºi autoritãþile române. Pe drum, deseori refugiaþii erau atacaþi de bande formate din provocatori ruºi. De la bun început, noul regim ºi-a arãtat cruzimea. A declanºat vânãtoarea de oameni. Dupã cotropire, am mai lucrat un an de zile în învãþãmânt, ca ºi ceilalþi învãþãtori. Toate manualele româneºti au fost arse. Noi a trebuit sã învãþãm alfabetul rusesc, toate cãrþile au fost traduse din limba rusã ºi a fost adoptat sistemul de învãþãmânt sovietic. În manuale erau multe neadevãruri, limba era stâlcitã, textele erau încãrcate cu conþinut ideologic. Limba noastrã devenise „moldoveneascã“. O simplã aluzie la limba românã te putea costa locul de muncã, în cel mai bun caz. În ºcoalã se învãþa istoria Rusiei, istoria U.R.S.S. ºi istoria Republicii Sovietice Moldoveneºti. Adevãrata istorie a românilor a fost interzisã. Astãzi mulþi nu-ºi cunosc trecutul. Pentru noi, intelectualii, toate acestea erau strãine ºi nu le puteam accepta. Fuseserãm educaþi ºi învãþaþi sã ducem lumina ºi adevãrul în rândul poporului. Puterea sovieticã pregãtea deportarea intelectualilor ºi a þãranilor gospodari din Basarabia. Rusia avea o experienþã bogatã în problema deportãrilor, rãmânea sã o aplice ºi asupra noastrã. La vreo trei sãptãmâni dupã instalarea noului regim, prin iulie 1940, a fost arestat Vasile Gafencu, vecin cu noi, membru în Sfatul Þãrii din 1918. El a fost luat într-o maºinã sub o escortã de soldaþi. Eram în curte ºi Gafencu ne-a fãcut cu mâna un semn de adio. Restul familiei lui a fost pusã pe lista de deportare din 1941. A avut noroc cã a început rãzboiul. În 1944 au fugit în România. Dar gheara sovieticã i-a ajuns ºi acolo; bãiatul lor, Valentin, a murit în închisoare în România. Soþul meu, Constantin Chele, era originar din com. Buhalniþa, jud. Neamþ. Dupã absolvirea ªcolii Comerciale din Piatra-Neamþ, a primit loc de muncã în com. Sângerei, Basarabia. În 1937, noi am întemeiat un cãmin. Dupã ocupaþia sovieticã din 1940, dintre ai noºtri s-au gãsit „cozi de topor“ care ticluiau declaraþii, iar pe baza acestora se întocmeau dosare. Soþul meu, care lucrase în Sângerei ca perceptor, a fost mutat la Bãlþi în calitate de controlor financiar, dupã ce a susþinut un examen. În iunie 1940, el a trimis toatã arhiva în Þarã, dar nu a plecat, fiindcã eu urma sã nasc în scurt timp. Din Bãlþi a revenit în Sângerei. De câteva ori a încercat sã obþinã de la autoritãþile sovietice permisiunea de a pleca cu familia în România, dar nu i s-a aprobat, probabil ne aflam deja pe lista neagrã. Nu departe de noi, în casa lui Nicã Grãjdieru, era sediul miliþiei. Am observat cã în seara zilei de 12 iunie 1941, în curtea miliþiei s-au adunat mai multe cãruþe. Nu ne imaginam ce poate însemna asta. Am înþeles peste câteva ore, noaptea. La orele douã s-a bãtut la ambele uºi ale casei, cea din faþã, la prispã, ºi cea din spate, pe care o foloseam permanent. Soþul meu a deschis uºa din faþã, iar mama pe cea din dos. Atunci a intrat un grup de oameni, din cauza haosului nu mai þin minte câþi au fost. Printre ei era unul Borisov.Rus de origine, urmãrit de bolºevici, se refugiase în satul nostru ºi lucra ca felcer. A acceptat colaborarea cu puterea de care fugise pânã atunci. Un altul dintre ei a strigat în limba rusã sã ne grãbim, sã nu luãm cu noi nimic, cãci totul ni se va da acolo unde ne duc. Eram speriaþi ºi nu ºtiam ce sã facem. Mama ne-a dat 400 de ruble. Unul dintre cei veniþi, pe nume Pascaru, originar din Transilvania, s-a apropiat de mine ºi-mi tot spunea încet sã iau cât mai multe lucruri. El era de meserie învãþãtor, dar deþinea un post în Comitetul raional. A deschis dulapul ºi mã îndemna sã iau haine, dar eu nu l-am ascultat. Fiica noastrã de 11 luni, Lidia se trezise ºi se uita speriatã în jur. Fratele meu mai mic, Miºa, o îmbrãca, iar ea gângurea „tpru-tpru“, ceea ce însemna „mergem la plimbare“. Bietul copil, nu avea de unde sã ºtie ce plimbare era pregãtitã pentru noi. Imediat dupã ce au intrat în casã, ne-au pus sã ridicãm mâinile sus ºi ne-au controlat de arme, ceea ce nouã ni s-a pãrut absurd. Soþul meu s-a pierdut ºi ºedea pe scaun alb ca varul, nu se putea îmbrãca. Fratele meu îl ajuta. Cãlãii tot strigau: „Mai repede, mai repede, nu luaþi nimic cu voi!“. Îndemnatã pe furiº de Pascaru, am reuºit, totuºi, sã pun câteva lucruri într-o ladã. Erau, în mare parte, hãinuþe de-ale fetei. Pãrinþii plângeau. Cel mai nemilos a fost Borisov. Astfel, în grabã, am fost goniþi din casã ºi, sub escorta baionetelor, duºi la cãruþa care aºtepta în drum. Apoi ne-au transportat pânã la capãtul satului, unde am fost îmbarcaþi într-o maºinã. Eram ºase familii. Nicã Donea cu soþia Olga, þãrani din sat; d-na Valentina, soþia avocatului Enãchescu; familia Þucanov cu cei doi copii; Corneliu Dendrino cu doi copii ºi familia de învãþãtori Mocanu, Nicolae ºi Ana. Pe N. Mocanu l-au ridicat din spital, unde zãcea la pat grav bolnav. Nu putea nici mãcar sã meargã singur. Soldaþii l-au luat într-o pãturã ºi l-au aruncat în maºinã. Deja se zorea de zi, iar isprava groaznicã era înfãptuitã. De dupã deal se vedea o geanã albã. Satul dormea. Bãrbatul meu s-a uitat în jur ºi a rostit disperat: „Rãmâi cu bine, sat frumos, n-o sã te mai vãd niciodatã!“ Vorbele lui au fost profetice. De la bun început am fost trataþi ca niºte criminali. Sãrmanul Mocanu se vãita în suferinþele bolii, iar noi nu puteam sã-l ajutãm cu nimic. Iar paznicii îl tot tachinau: „Taci, cã la nimic nu-þi folosesc vãicãrelile tale.“ Fata mea a început sã plângã. Ea era cel mai mic pasager al acestui camion odios. Când fata a început a plânge, un soldat a strigat: „Nu plângeþi! Din satul vostru vor mai fi ridicate încã 170 de familii.“ Dar a început rãzboiul ºi „isprava“ bolºevicã a continuat mai târziu, în 1949, cu alte zeci de mii de familii deportate. Noi eram primii, cu noi a început calvarul… Ne-au dus la gara Pãmânteni din Bãlþi, unde ne-au descãrcat ca pe niºte vite într-o ogradã plinã cu alþi nenorociþi ca noi. Ograda era împrejmuitã cu sârmã ghimpatã ºi peste tot erau paznici. Sãrmanul Mocanu ofta pe pãtura lui, sub gard. Acolo am stat pânã dupã-amiazã. A urmat o altã etapã – încãrcarea în vagoane. Eram flãmânzi, mâncasem numai ce ne-a pus mama la repezealã, o bucatã de pâine cu brânzã. Într-o asemenea stare însã, nu-þi venea sã mãnânci. Am mers, împreunã cu soþul ºi fiica mea, pânã la staþia ªoldãneºti. Acolo cãlãii au intrat în vagoane ºi le-au ordonat bãrbaþilor sã coboare, spunându-ne cã la locul de destinaþie ne vom reîntâlni. Dar a fost minciunã. Bãrbatul meu a luat fata în braþe, a sãrutat-o, ºi-a luat rãmas bun de la mine. A fost ultima clipã în care am fost toþi trei împreunã. Era un adio pe veci… Acolo, la ªoldãneºti, fetiþa noastrã a primit ultimul sãrut de la tatãl ei ºi apoi toatã viaþa nu a avut cui spune „tatã“. La el au rãmas diplomele noastre de studii, banii pe care ni i-a dat mama, iar eu am rãmas cu fata ºi lada cu câteva haine mai vechi. Vagoanele în care eram transportaþi erau niºte vagoane pentru vite, murdare de bãlegar, fãrã geamuri, doar sus de tot, sub tavan, o fereastrã micã cu gratii. Ne-am aºezat fiecare pe unde am putut. Bietul Mocanu a rãmas cu noi ºi a mers cu noi pânã la Novosibirsk, unde l-au luat ºi l-au dus la Mareninsk. Nu cred sã fi ajuns pânã acolo, abia mai pâlpâia viaþa în el. În vagoanele acelea murdare autoritãþile au fãcut o singurã „comoditate“, un mic veceu. Pazã era multã, de parcã noi toþi, inclusiv copiii, am fi comis mari crime. Vieþile noastre nu valorau nimic pentru ei, asta am simþit-o de la început. Mâncare au început sã ne dea peste mult timp, când mergeam deja prin Rusia. Era proastã, dar îþi potoleai cât de cât foamea. Cu toatã disperarea ce mã cuprindea, undeva în subconºtient mã gândeam cã trebuie sã rezist pentru copil. ªi mereu aveam în gând o întrebare, pe care mi-am pus-o toatã viaþa ºi mi-o pun ºi acum: „De ce? Pentru ce?“ Fata îmi zâmbea nevinovat, iar eu mã vedeam singurã, fãrã sprijin, ºi mã gândeam cum sã rezist ºi s-o salvez. Erau momente de incertitudine ºi de groazã. Eram cu toþii, în acele vagoane, mânaþi de o forþã brutalã ºi nu eram apãraþi de nici o lege. Rãmânea numai credinþa în Dumnezeu. ªi dacã mai trãiesc astãzi, este numai datoritã bunului Dumnezeu, care în momente de grea cumpãnã fãcea în aºa fel încât sã scap; simþeam cum o forþã invizibilã, dar puternicã, mã ajuta. Acuma, la vârsta mea, îmi este greu sã rãscolesc aceste amintiri triste, tot zbuciumul prin care am trecut. Am hotãrât sã scriu toate acestea în numele celor care au murit acolo ºi care nu mai pot sã spunã nimic. Dupã atâþia ani de zile, nu pot uita momentul când a pornit trenul din gara Pãmânteni – femeile ºi copiii plângeau, se auzeau rãcnete disperate. Când am trecut peste Nistru, din toate vagoanele s-au auzit iarãºi rãcnete ºi plânsete. În vagoane erau instalate difuzoare, prin care se fãceau unele anunþuri. Când am ajuns în oraºul Kuibîºev, la 22 iunie 1941, am aflat cã a început rãzboiul. Dupã acest anunþ, trenul nu mai staþiona în gãri, ci mergea într-una, cu mici opriri pentru a ni se aduce mâncare. A treia zi dupã anunþarea rãzboiului am ajuns în Ufa, apoi au urmat oraºele Celeabinsk, Barnaul, Omsk. De la Omsk, dupã o zi ºi o noapte, am ajuns în Novosibirsk. Aici trenul nostru a fost tras aproape de cheiul portului de pe malul fluviului Obi. Era o apã mare, încât abia îi zãream celãlalt mal. Aveam în faþã doar incertitudine ºi o presimþire grea în suflet… Despre bunicii mei dupã tatã, Ion ºi Mãrioara Cucu, despre mama mea Anica ºi despre fratele meu Ion, mai mare decât mine cu doi ani, am primele amintiri. Tata, Gheorghe Cucu, a fost luat în armata þaristã în primul rãzboi mondial, când eu aveam doar zece luni, ºi a luptat pe front, de la Riga la Hotin. Când s-a terminat rãzboiul, împlinisem deja 5 ani. Din acele vremuri, mi s-au întipãrit în mintea mea de copil lucruri vãzute de mine sau auzite din spusele celor adulþi, despre cum treceau pe la noi prin Basarabia, prin satul meu natal, cete de soldaþi ruºi, pe care îi numeam „moscali“. Lumea se temea de ei, cãci se îmbãtau des, iar la mânie tãiau cu sabia. La noi în casã a stat într-o vreme un „moscal“, Vasica, mai mereu beat. Striga, cânta, juca, iar noi copiii ne temeam de el ºi când venea, fugeam pe cuptor. Mama, îmi aduc aminte, avea ºi ea fricã de el. Bunelul stãtea ºi dormea cu noi în casã. Într-o zi, era iarnã, afarã era frig, noi ne jucam pe cuptor, iar mama cu bunelul s-au dus cu treburile pe la vite. A venit Vasica beat, abia se þinea pe picioare, ºi a lãsat uºa deschisã. Fratele Ion a strigat sã închidã uºa, cã ne este frig. Nu ºtiu dacã a înþeles sau nu ce i-a spus Ion, dar s-a supãrat, a luat cociorva [vãtraiul] de sub vatrã ºi s-a nãpustit la noi pe cuptor. Ion s-a înghesuit lângã mine, iar el a început a ne strânge cu cociorva la perete. M-am speriat ºi am început sã þip cât mã þinea gura. Fereastra de pe cuptor dãdea în ograda vitelor ºi mama cu bunelul, auzind þipetele noastre disperate, au alergat repede. Mama, ajungând înaintea bunelului, l-a apucat pe „moscal“, care stãtea în gura cuptorului ºi ne ghigosea la perete, ºi l-a trântit jos. „Moscalul“ fiind beat, nu se putea scula. Bunelul l-a ajutat sã se ridice, ocãrându-l într-o ruseascã stâlcitã, i-a luat sabia ºi l-a culcat pe laiþa de sub fereastrã ºi a stat lângã el de pazã. Frica de „moscal“ a dãinuit pânã am crescut ºi am început a pricepe la viaþã. „Moscalii“ treceau pe rând, se opreau prin sat, jefuiau, erau cazuri când ucideau, iar lumea avea mare fricã de ei. Auzeam de la cei mari cã e „sloboda“ [liber], au început a-i jefui pe boieri ºi pe cei bogaþi. Îl auzeam pe bunelul zicând: „Moscalii iºtea pradã cu toþi rãii laolaltã, pradã ºi ucid pe cei avuþi ºi tot zic cã sunt revoluþionari, cã a venit vremea celor sãraci sã punã mâna pe stãpânire.“ Îmi aduc aminte, era primãvarã, noi ne jucam pe afarã, când într-o bunã zi a venit altã armatã care-i fugãrea pe „moscali“, prinzându-i pe cei care au comis jafuri ºi punându-i sã aducã înapoi lucrurile furate. Mare ne-a fost mirarea cã noii veniþi ºtiau limba noastrã; noi le ziceam „moscali“, iar ei ne spuneau: „Noi nu suntem moscali, noi suntem soldaþi români, suntem de acelaºi neam cu voi.“ Bunelul îi zicea bunicuþei: „Ne-am deprins cu moscali ºi acum nu îþi vine se crezi cã ne-a venit neamul nostru, vorbim ºi ne înþelegem, ne spun cã o sã ne dea pãmânt la þãrani, cã asta este porunca regelui, cã acuma vom avea rege, ºi nu împãrat.“ „Toate ar fi bune, dacã ar veni Gheorghe acasã, la copchii“ – plângea bunicuþa. Într-o duminicã, stãteam la fereastrã ºi mã uitam în ogradã cum se jucau câinii, când deodatã, vãd un „moscal“. Am strigat speriatã: „Mamã, vine un moscal, a sãrit pârleazul la noi în ogradã!“ Mama s-a uitat pe fereastrã ºi a strigat ieºind pe uºã: „Ãsta-i tatãl vostru!“ Am ieºit amândoi ºi ne uitam la el stingheri, ne era fricã de el, cã era moscal. Ne-a luat pe rând în braþe, ne-a sãrutat: „Copiii mei dragi, v-am lãsat micuþi, ºi acuma vã gãsesc mari. Dar unde este Vasile?!“ Vasile era fratele nostru mai mare. „Vasile a murit, l-a aruncat un cal, lovindu-l la cap“, a rãspuns mama plângând. A plâns ºi tata. Au venit ºi buneii, au plâns de durere dupã Vasile ºi de bucurie cã tata este viu. Tata le-a povestit cum a fost luat prizonier la asediul Lvovului ºi dus în Germania, unde a stat tot restul rãzboiului. Tata povestea: „Pe toþi prizonierii din alte þãri îi chemau acasã, pe noi nu ne chema nimeni, de asta am venit aºa de târziu. Pe noi ne-au trimis în Rusia, unde acum îi revoluþie… Cu greu mi-au dat drumul de acolo; noi ne-am cerut acasã, în Basarabia, am spus cã avem copii. Ne-au adus pânã la Nistru, aici am fost preluaþi de soldaþii români, care ne-au dat de mâncare – pâine ºi brânzã –, spunându-ne: «De-acum, fiecare la casa lui.» Aºa cã am venit cu trenul de la Râbniþa pânã la Bãlþi.“ Îmi aduc aminte cã bunica mã lua lângã ea la scãrmãnat lânã. Mã chema sã îmi spunã o poveste. Numai cã mã aºez eu lângã bunica la scãrmãnat lânã, când aud strigând: „Licã Mãrioarã! Licã Mãrioarã!“ „Iaca s-a trezit ºi Þurca ºi vrea de mâncare“, zicea bunicuþa, cu greu sculându-se de jos, þinându-se de ºale, ca sã iasã afarã la chemarea Þurcãi. Era o evreicã – vecinã cu noi, care avea doi copii, pe Haica ºi pe Iþic, care erau de seama noastrã ºi ne jucam cu ei, mai ales seara, împrejurul casei lor, unde creºteau buruieni înalte, de nu se vedea calul din ele, strãbãtute de o singurã cãrare de la stradã pânã la uºa casei. ªtrulea, bãrbatul Þurcãi, stãtea toatã ziua în prãvãlia pe care o aveau. Erau diferiþi de noi, dar ca vecini, pãrinþii mei ºi buneii se împãcau bine cu aceasta familie. „Ce vrei fa, Þurcã?“ o întreba bunica. „Poate ai un ulcioraº cu lapte prins, dar sã fie proaspãt, ºi vreo 4-5 ouã tot proaspete…“ Bunicuþa îndeplinea cererea jupânesei Þurca, cãutând prin cuibare ouã proaspete, iar în trihorn [spaþiul dintre hornul cuptorului ºi perete] lapte prins ºi le da jupânesei. Apoi se frãsuia [se plângea]: „Cam puþintel îmi dai, fa, Þurcã. Ia vezi de mai socoate ºi tu câtã trudã ºi alergãturã este în urma vacii, º-apoi orãtãniile de gãini mãnâncã mult.“ „Lasã, licã Mãrioarã, sã fie ºi de pomanã, sã ai ºi pe lumea cealaltã“ – îi rãspundea Þurca. „Pe mine, fa, Þurcã, tot mã pui sã-þi fac pomanã, iar tu niciodatã nu faºi pomanã, când cumpãr de la tine ºeva. Þie nu-þi trebuie pe ºealaltã lume?“ Dupã ce plãtea jupâneasa pe lapte ºi pe ouã, mai zicea: „Vezi, licã Mãrioarã, poate-mi mai dai oleacã de pãtrunjel, mãrar ºi vreo câþiva cãþei de usturoi.“ „Mâncate-ar puricii cu Þurca ta! La tine în ogradã cresc buruiene cât casa ºi nu-þi poþi pune pintrijel, mãrar, usturoi. ª-apoi eu îþi dau, nu-i mare lucru, dar te-ai deprins a nu face nimica. Eu nu pot sã stau cât þii leacul, mã învârtesc toatã ziua, cã dacã nu alerg ziua, noaptea nu pot sã dorm“, îi spunea bunica din fugã, dându-i din cele cerute. „ªi hai, fa, carã-te mai repede cã nu am timp de ºezut.“ Conversaþiile de acest gen erau aproape zilnice, erau complet lipsite de rãutate ºi fiecare îºi ducea ritmul sãu de viaþã. autor: Ecaterina Chele sursa: Fundatia Culturala Magazin Istoric]]>

CategoryCauze Naţionale
Write a comment:

Your email address will not be published.

© 2018 Cabinet de avocatura Mihai Rapcea

logo-footer