Nu am titlu pentru chestia asta

Astãzi sunt depresiv. Este depresia aceea amestecatã cu disperare. Disperarea neputinței de a schimba ceva. Am sentimentul inutilitãții oricãrei acțiuni, al oricãrui demers dupã ce am fost asearã în Piața Universitãții. Am trãit sentimentul macabru al unei fieste mexicane a zilei morților, în care m-am plimbat printre oameni morți ce purtau mãști cu zâmbete tâmpe în timp ce scandau voioși sloganuri stereotipe, golite de conținut. Îmi vine sã urlu, sã smulg carnea de pe ei, sã le smulg fețele, mãștile, stereotipurile și ideile preconcepute, sã scormonesc cu mâini febrile în carnea lor, cãutând umanitatea, ființa aceea bunã și nobilã pe care o mimeazã. Am rãmas în piațã doar o gașcã de zombie ce se mișcã lent purtând pancarde cu mesaje fãrã sens, fãrã legãturã cu lumea realã. În lumea realã, nimãnui nu îi pasã de nimic, decât de sine însuși sau cel mult de familia lui. Pentru a ne pãstra respectul de sine, pentru a ne considera în continuare oameni, ne prefacem cã ne pasã. Indignarea în fața acestei cruzimi îmi umple ochii de lacrimi, abia acum. Nu atunci când s-a petrecut nenorocirea din Colectiv, nu în zilele când zeci de mii de oameni roiau pe strãzi șocați. ACUM, când suferința familiilor și victimelor își capãtã adevãratele proporții, iar oamenii s-au obișnuit deja și încep sã uite.

Cãci așa suntem noi alcãtuiți. Nu ne place suferința și o evitãm inconștient. Creem ziduri emoționale în spatele cãrora ne protejãm de durere, mai ales atunci când ea pare inevitabilã. Îi întoarcem spatele sub diferite pretexte, o politizãm, cãutãm vinovați refuzãm instinctiv sã o mai privim în fațã pentru a nu ne creea disconfort cu hidoșenia ei.

De aceea ne-am împuținat, noi cei din stradã. Atât ne-a luat: o sãptãmânã. Sã uitãm, sã cosmetizãm, sã ne obișnuim cu tragedia, cu moartea, cu suferința. Probabil cã eu sunt cel anormal. Imediat dupã incendiul din Colectiv erau unii, prieteni chiar, care mã acuzau cã sunt lipsit de empatie, cã judec prea rece, de la distanțã, evenimentul. Probabil cã așa sunt eu, oi avea genã de ardelean, care se prinde mai greu, cu întârziere. Și una peste alta mai e și ziua mea de nume. În care oamenii mã sunã, îmi scriu, mã felicitã. Probabil cã ar trebui sã mã bucur, sã fiu fericit însã nu am puterea moralã de a rãspunde decât la telefoanele obligatorii. Nu vã supãrați pe mine, cei cãrora nu vã rãspund. O voi face probabil mâine, când o sã-mi revin. Azi însã am atins deja limitele prefãcãtoriei, dacã mai continui mult se va rupe ceva în mine.

Nu știu de ce simt așa, nici de ce se întâmplã abia acum. Știu doar cã nu pot fi altfel în acest moment. Oare ce mã supãrã și mã întristeazã mai tare ? Numãrul crescut al morților sau inutilitatea lor ? Faptul cã suntem atât de ușor manipulabili în piațã, pe stradã sau naivitatea noastrã care permite Sistemului sã supraviețuiascã ? Mã urãsc în egalã mãsurã pe cât vã urãsc pe voi, ceilalți din piațã de la proteste. Cãci realizez cã sunteți tineri, fãrã experiențã, prãzi ușoare pentru manipulatorii versați. La vârsta voastrã gândeam exact la fel, deci nu vã pot acuza de nimic greșit, cãci cu toții aveții bune intenții.

Mi-aș dori sã fiu arhanghelul al cãrui nume îl port, sã vã pot lovi cu sabia de foc a discernãmântului în creștet, sã vã despic în douã ignoranța, sã vã fac sã realizați adâncimea ignoranței în care vã zbateți, în care ne zbatem. Oribil ! Sã țipi împotriva Bisericii, opunându-i Spitalul. Știți voi, mãi imbecililor, unde au apãrut primele Spitale ? Pe lângã biserici, mãi ignoranților. Se numeau bolnițe și erau alternativele la lãsatul bolnavilor sã moarã. Caritatea creștinã a fost cea care a dat primul spital, pânã atunci medicii îi tratau doar pe cei care își permiteau costurile tratamentului.

Vindecã Spitalul sufletul ? Vindecã poate psihologul sufletul ? Cu ce veți înlocui Biserica dacã o veți dãrâma, ce veți pune în locul ei ? Spitalul ?  Mã doare când vãd tinerii transformați în oi ce behãie la unison mesaje al cãror sens profund nu îl înțeleg. Am sentimentul cã particip la Revoluția Francezã în care se vrea spânzurarea ultimului politician cu mațele ultimului preot. De unde a apãrut toatã acesastã anarhie ? Unde a existat ea, de unde a izbucnit ? Cum de nu a vãzut-o nimeni ? Asta este noua generație ? Când s-a putut pierde în halul ãsta și cine a dus-o în direcția asta ?

Mã doare în egalã mãsurã suferința victimelor cu suferința pe care o resimt în fața ateismului vesel, mascat abil, al celor ce ridicã pumnul strâns împotriva Bisericii. Mulți dintre ei, dacã îi întrebi, afirmã cã ei sunt totuși credincioși, îl iubesc pe Dumnezeu și pe Iisus Hristos. Și totuși urãsc Biserica Lui, pentru cã e coruptã, ia șpagã, manipuleazã oamenii, îndoctrineazã masele. Da, știu: opiul popoarelor, religia. Am prins la învãțãmântul politic teza asta. Îi aparține lui Lenin, lui Carl și Marx, toți evrei urâtori de Hristos. Dar voi nu aveți de unde sã știți asta pentru cã nu citiți. Credeți cã voi ați descoperit aceste idei și le susțineți cu entuziasmul tinereții voastre.

Nu vreți lideri pentru cã vi s-a inoculat ideea preconceputã cã lider = politician = corupție/hoție/manipulare. Nu înțelegeți cã a dãrâma fãrã a construi este un nonsens. Cã anarhia nu a dus niciodatã nicãieri decât la dictaturã. Refuzați sã înțelegeți cã ura voastrã împotriva Sistemului nu va duce nicãieri decât la dezbinare și distrugere. CÃ dacã nu ne iubim și nu ne încredem unii în alții, în puterea Binelui din noi, nu vom reuși nimic. Aceiași politicieni vor rãmâne în continuare la putere iar noi, cu fiecare nou eșec vom fi și mai slabi, și mai dezamãgiți, și mai puțin încrezãtori în forțele noastre, și mai înfrânți.

Vã e fricã de lideri pentru cã la mulți dintre voi vã e fricã de mediocritatea voastrã. Nu vreți ca altul mai bun, mai deștept, mai bine pregãtit sã se ridice dintre voi și sã vã conducã. De ce altul, când pot fi eu ? spuneți voi. Mai bine întro confortabilã egalitate în care ne pândim unii pe calții ca nu cumva sã se ridice vre-unul mai sus decât ceilalți, decât sã ne acceptãm adevãrul despre noi: cã nu toatã lumea e fãcutã sã gândeascã, sã vorbeascã, sã conducã, sã reprezinte.

Știți ce ? VÃ MERITAȚI SOARTA. Veți fi încã o generație ratatã pe altarul prostiei și orgoliului. Sper ca mãcar copii voștri sã învețe ceva din tâmpenia voastrã de papagali ignoranți care nu înțeleg nici mãcar ce repetã.

V-am supãrat ? Nu trebuie. Ce sunteți voi, am fost și eu. Ce sunt eu, veți fi și voi, peste 20 de ani. Hai, fiți veseli. Sigur aveți Mihai și Mihaele, Gabrieli și Gabriele de sãrbãtorit, de felicitat, chit cã voi vã pișați pe Bisericã și tradițiile ei. La mulți ani în fericitã ingoranțã, cãci ceea ce nu cunoști nu îți poate face rãu. Fericiți cei sãraci cu duhul, nu-i așa ?