„Toți cei ce poartã un interes viu pentru țara lor s-au preocupat a opri exploatarea poporului prin jidovi. În România, chestiunea jidovilor nu este o chestiune religioasã; ea este o chestiune naționalã și totodatã o chestiune economicã. În România jidovii nu constituiesc numai o comunitate religioasã deosebitã; ei constituiesc în toatã putere cuvântului o naționalitate, strãinã de români prin origine, prin limbã, prin port, prin moravuri și chiar prin sentimente. Nu este, prin urmare, la mijloc persecuțiune religioasã; cãci, de ar fi așa, israeliții ar întâmpina interdicțiunea sau restricțiunea în exercițiul cultului lor, ceea ce nu este. Sinagogile lor nu s-ar ridica libere alãturea cu bisericile creștine. Învãțãmântul lor religios, publicarea lor de cult, asemenea nu ar fi învoite. Toți acei care au vizitat principatele, și îndeosebi Moldova, s-au înspãimântat de aspectul trist, spre a nu zice mai mult, ce-l înfãțișeazã israeliții polonezi care împoporeazã orațele noastre. Când ei au cercetate mai în fond comerțul, industria și mediile de conviețuire a acestei mulțimi, acești cãlãtori s-au spãimântat și mai mult, cãci au vãzut cã jidovii sunt consumatori fãrã a fi producãtori, și cã marea, și pot zice, singura lor industrie, este debitul bãuturilor… Eu nu am scos pe nici un evreu din domiciliul sãu pe simplul cuvânt cã dupã toate legile țãrii, israeliții din România nu au drept de domiciliu la sate, precum acesta este cazul și în Serbia. Eu am mãrginit închirierea pe viitor de cârciume și accisuri la israeliți, și mai în special, al cei ce se numesc galițiani și podoliani. Mãsura aceasta este întemeiatã pe regulamentul organic și pe legea votatã de adunarea generalã și sanctâționatã de Domnul Mihai Sturza si pe care nici o lege posterioarã n-a desfiintat-o pânã astãzi, ba chiar toti ministrii de inter ne si înainte si în urma convietuirii, au ordonat și menținut aplicarea ei. Dovadã sunt ordinele predecesorilor mei si anume: din 17 si 28 iunie 1861, din timpul ministrului Costa Foru, din 5 februarie 1866, subscris de generalul Florescu, din 11 martie și 11 aprilie 1866 cãtre Prefectura de Râmnicul- Sãrat, subscris de PrincipeleDimitrie Ghica etc. În aceastã situațiune nu un ministru, ci zece ministri, succedându-se la putere, unul dupã altul, n-ar putea face altfel decât ceea ce am fãcut eu și predecesorii mei. Miniștri ai României, ai unei tãri cu un regim constituțional, noi nu putem guverna decât cu voința națiunii. Suntem datori a ține seamã de trebuințele, de pãsurile, si pânã la un oarecare punct și chiar și de prejudiciile ei… Aceasta dovedește marea iritațiune din partea populațiunilor române, provenitã din grele suferinte și de o legitimã îngrijire, cãci este vocea unei națiuni ce se simte amenințatã în naționalitatea sa și în interesele sale economice. Aceastã voce strãinii o pot înãbuși, dar nu este permis nici unui ministru român, de orice partid ar fi, de a nu o asculta. De aceea, nu de astãzi, ci de pururea, în tot timpul si sub toate regimele, toți domnii, toți bãrbații de stat ai României, toți acei ce poartã un interes viu pentru țara lor, s-au preocupat de necesitatea de a opri exploatarea poporului român printr-un alt popor strãin lui, prin jidovi”.
(Din comunicarea Ministrului de Interne, Mihail Kogãlniceanu cãtre Ministerul de Externe, în iunie 1869, privitor la chestiunea jidoveascã. Publicatã în „Colectiunea de legiuirile României vechi și noi câte s-au promulgat pânã la finele anului 1870″, de Ioan M. Bujoreanu, București, 1873, Noua tipografie a laboratorilor români, partea F. Titlul, dispozițiuni și circulare, capitolul X, paginile 813-816).
Sursa: Site-ul destainuit
comentariu rapcea.ro: agresiunea evreiascã continuã la care este supus poporul român încã din vremea Domnitorului Mihai Sturza nu a încetat. Ea doar și-a schimbat forma, a fost adaptatã noilor condiții din România postdecembristã.
Principala problemã a ocultei evreiești a fost aceea de a concepe și duce la îndeplinire un plan de spoliere a avuției naționale, precum și a averii pãturii mijlocii (proprietãțile personale dobândite sub regimul comunist de așa-zisa clasã muncitoare).
În perioada 89 – 2009 evreii au pompat în România sume imense de bani, cu care au cumpãrat tot ce se putea cumpãra, cu predilecție imobile în centrele principalelor orașe din țarã. Speculațiile evreiești și pofta de înavuțire a românului corupt de mirajul bogãției ușor dobândite, au aruncat țara într-o spiralã dementã a împrumuturilor și tranzacțiilor imobiliare în care nimeni nu producea nimic, dar toatã lumea specula.
Apãruse în acea vreme dicționarul anunțurilor imobiliare, care conținea termeni de genul:
- “bloc nou”
- “fara imbunatatiri”
- “aproape de metrou” ”
- “fara probleme cu terasa”
- “se vinde mobilat”
- “vedere mixta”
- “proaspat renovat”
- “finisat lux”
- “confort 1, sporit”
- “intim”
- “g,f,t,p,um”
- “stradal”
- “Mariott”
- “imbunatatiri”
- “adiacent”
- “vedere lac”
- “2 boxe”
- “15 minute de centru”
- “accept credit”
- “bloc civilizat”
