Membrii Sfatului Þãrii Republicii Democratice Moldovenești, succesoarea guberniei Basarabia, dupã votarea Unirii cu Patria Mamã România, 27 martie / 9 aprilie 1918
Membrii Sfatului Þãrii Republicii Democratice Moldovenești, succesoarea guberniei Basarabia, dupã votarea Unirii cu Patria Mamã România, 27 martie / 9 aprilie 1918

Autor: Cristian Negrea

Deja cãtre sfârºitul lui ianuarie 1918, teritoriul Basarabiei era aproape complet curãþat de plaga bolºevicã. Armata românã disciplinatã, motivatã, dornicã de revanºã, a reuºit cu preþul unor lupte grele sã cureþe întreg teritoriul pânã la Nistru, obligând bandele ruseºti sã fugã dincolo de râu, aducând liniºtea ºi pacea atât de necesarã populaþiei basarabene greu încercate. Nu mai erau bande de soldaþi care jefuiau, violau, incendiau ºi omorau totul în calea lor. În locul lor veniserã soldaþii români care aveau ordine stricte sã nu se amestece în disputele politice. Au fost primiþi prin sate cu pâine ºi sare, au fost invitaþi pe la cumetrii sau nunþi, ofiþerii români au nãºit cupluri sau copii basarabeni, ºi pretutindeni s-au comportat cu onoare, fãcând cinste armatei române. Þãranii basarabeni erau lãmuriþi acum, nu le mai trebuiau demonstraþii, se înþelegeau perfect în limba românã cu aceºti soldaþi despre care lise spunea cã sunt moºieri. De fapt, în discuþiile, ºezãtorile la care au participat în comun, a fost limpede pentru toatã lumea cã sunt acelaºi popor, spre deosebire de stãpânii ruºi de pânã atunci care nici nu vorbeau limba lor, ba mai mult, îi tratau cu dispreþ ca ºi pe un popor inferior.

Despre cultura românilor

În aceastã idee trebuie menþionate scrierile autorilor ruºi care permanent încercau sã acrediteze ideea conform cãreia moldovenii, ºi prin extensie românii, sunt un popor inferior care au avut norocul sã fie „civilizaþi“, prin cucerire bineînþeles, de cultura superioarã a poporului rus. Aici sunt mari semne de întrebare. În primul rând, nu cred cã mujicul rus de rând era cultural superior þãranului basarabean sau român, ba dimpotrivã. De sute de ani cercetãtorii continuã sã descopere noi ºi noi comori artistice din sufletul þãranului român, nu degeaba folclorul nostru este poate unic în lume. „Veºnicia s-a nãscut la sat” spunea Lucian Blaga, ºi avea mare dreptate. Iar noi încã tot mai descoperim bucãþi din aceastã veºnicie, din acest patrimoniu unic ºi nepieritor al poporului român. Toþi marii autori, scriitori, compozitori români, ºi-au extras inspiraþia de la rãdãcini, din arborele imens al creaþiei populare, care încã este departe de a-ºi fi epuizat tainele. Folclorul nostru este unic în lume la fel ca ºi poporul român, „o enigmã ºi un miracol“, dupã cum spunea istoricul Gheorghe Brãtianu, ucis de comuniºti în închisoarea de la Sighet în 1953. Marii noºtri savanþi, Mircea Eliade, cel mai mare istoric al religiilor, marii noºtri filozofi, mândria universitãþilor din lume, Eugen Ionesco, Cioran ºi mulþi alþii, ºi-au extras seva din acest arbore al culturii populare, atât de vie ºi atât de necunoscutã chiar ºi astãzi. Sã mai spunem cã riturile noastre de sãrbãtori încã sunt enigme pentru cercetãtori din întreaga lume? Cã DOINA, acest cuvânt sfânt pentru orice român, nu are echivalent în nicio limbã a pãmântului? Grecii au un folclor populat de zei, grecii sunt unul dintre cele mai vechi popoare din Europa, cu o civilizaþie înfloritoare. Legendele Olimpului au fost ºi sunt studiate în întreaga lume. Spre deosebire de ei, românii au un folclor poate mai bogat, populat de eroi. Sunt eroi care luptã pentru biruinþa binelui, printre personaje fantastice care ar putea sã facã sã pãleascã cliºeele preluate cu elfi, dragoni, orci sau alte închipuiri mitologice. Noi îi avem pe Fãt Frumos, Ileana Cosânzeana, Greuceanu, Harap Alb ºi mulþi alþii. Folclorul nostru este populat cu balauri, iele, vrãjitoare, pitici, spâni, dar ºi cu personaje din creºtinãtatea timpurie, ca ºi Sfânta Vineri. Nu prea ºtiu sã fi dat ceva comparativ cultura popularã rusã, chiar ºi în materie de legende ºi balade cred cã le suntem superiori. Tot timpul ruºii, în cursul expansiunii lor ºi-au motivat tendinþele cum au putut mai bine, sub semnul eliberãrii creºtinilor de sub jugul pãgân, apoi când au cotropit creºtini, în numele ortodoxiei, când au ajuns sã cotropeascã popoare ortodoxe, în numele civilizãrii lor de cãtre cultura ruseascã superioarã. A apãrut comunismul, un alt pretext spre expansiune, în numele „eliberãrii” proletariatului mondial. Dupã cãderea comunismului, este coaptã ideea panslavistã. În momentul în care Rusia a cotropit teritorii poloneze sau româneºti, ideea civilizatoare a ocupaþiei nu prea a stat în picioare, deoarece atât nobilii polonezi, cât ºi boierii români aveau un nivel cultural net superior nobilimii ruse. Acesta este unul dintre motivele tendinþei continue de rusificare a elitelor, iar mai apoi, în timpul comunismului, când s-a vãzut cã aceastã politicã nu dã rezultate, pur ºi simplu de masacrare a acestor elite. Preoþi, învãþãtori, cãrturari, intelectuali, toþi cei ce aveau rolul de a lumina poporul, inclusiv þãrani înstãriþi au fost exterminaþi. Katyn, Gulag, cuvinte devenite comune acum. De ce nu au reuºit ruºii, cu aºa zisa lor civilizaþie superioarã faþã de cea a basarabenilor, sã asimileze populaþia basarabeanã, inferioarã cultural cum ziceau ei comparând-o cu cea a samoazilor? Mai mult, erau învãþaþi ruºi care susþineau cã limba moldoveneascã, respectiv cea românã, nu are mai mult de 200 de cuvinte! Atunci, de ce nu au fost asimilaþi basarabenii de marea culturã rusã în mai mult de o sutã de ani de stãpânire crudã, la fel cum au fãcut cu alte popoare siberiene, printre care ºi cel mai sus menþionat, al samoazilor, despre care nimeni nu a mai auzit nimic? Rãspunsul este simplu. O civilizaþie poate fi asimilatã doar de o alta superioarã, la fel cum românii i-au asimilat pe migratorii care s-au stabilit aici, fie cã vorbim de rãmãºiþele cumanilor sau ale slavilor. O civilizaþie inferioarã nu poate asimila una superioarã, o poate doar extermina. Iar românii, ca ºi polonezii, erau cultural superiori ruºilor, aºa se explicã rezistenþa lor constantã. Un singur exemplu. La începutul secolului XX, în Imperiul Rus funcþionau nouã universitãþi (Petersburg, Moscova, Kiev, Kazani, Odessa, Harkov, Varºovia, Tartu, Tomsk) dintre care patru erau înfiinþate de români.

Unirea

Dar românii basarabeni erau deja lãmuriþi de ascendenþa ºi apartenenþa lor la începutul lui 1918. Proclamarea independenþei faþã de Rusia a venit firesc, prin actul Sfatului Þãrii de la 24 ianuarie 1918, o datã cu rezonanþã istoricã în inima tuturor românilor. Era logic ºi firesc, Basarabia nu mai avea frontierã comunã cu Rusia în urma faptului cã Ucraina se declarase deja independentã. La 16 martie 1918, apare a doua pretenþie a Ucrainei faþã de Basarabia (prima, din vara lui 1917, a fost respinsã de adunãrile moldovene cu indignare) a premierului ucrainean Golubovici. Deputaþii din Sfatul Þãrii o resping ºi pe aceasta, se poate ca aceastã pretenþie directã sã fi grãbit actul de la 27 martie 1918. Între timp, guvernul român condus de generalul Averescu începe negocieri cu Rumcerodul de la Odessa prin intermediul colonelului Boyle. Scopul principal al lui Averescu era fãrã îndoialã eliberarea românilor arestaþi de bolºevici la Odessa. Vorbim aici de oficiali înalþi, inclusiv de generalul Coandã, fostul ataºat român la curtea þarului pe timpul rãzboiului. Se schimbã o serie de propuneri, printre care bolºevicii cer evacuarea de cãtre români a Basarabiei, în etape, ºi lãsarea doar a unei garnizoane de 10 000 de oameni pentru paza depozitelor ºi cãilor de transport. Deºi au fost unele acorduri în faza iniþialã pe timpul negocierilor, pânã la urmã tratativele au picat odatã cu ocuparea Odessei de cãtre austro-germani. Delegaþiile române între timp au fost eliberate. Aceste negocieri au fost folosite ulterior de cãtre istoriografii sovietici pentru a demonstra „ocuparea samavolnicã” a Basarabiei de cãtre România. Este un fals, au fost negocieri pe mai multe paliere, inclusiv eliberarea ostaticilor români, regimul de transport ºi multe altele. Sunt mai multe aspecte care în mod sigur Averescu le-ar fi urmãrit. Odatã, dorea sã-i liniºteascã pe Aliaþi cã armata românã nu-ºi împrãºtie forþele ºi va pãstra pe linia frontului suficiente trupe contra germanilor, mai ales dupã ce ruºii nu mai contau pe frontul românesc, ba dimpotrivã, eram nevoiþi sã luptãm ºi împotriva lor. Apoi, þinând cont cã eram siliþi sã pornim negocierile de pace cu Germania ºi Austro-Ungaria deoarece ºi ruºii fãceau la fel, Averescu nu dorea sã dea de înþeles cã ar accepta Basarabia ca ºi o compensaþie pentru o eventualã pierdere a Dobrogei cãtre bulgari la tratativele de pace. Indiferent, dupã alungarea Rumcerodului din Odessa de cãtre austro-germani, negocierile deveneau caduce, la fel cum s-a întâmplat ºi cu pacea de la Buftea-Bucureºti dupã înfrângerea Austro-Ungariei ºi Germaniei. Timpul se grãbea, evenimentele se succedau cu repeziciune. Ofensiva austro-germanã în Ucraina care a ajuns pânã la Odessa ne-a fãcut sã fim total înconjuraþi de Puterile Centrale, ce a mai rãmas din România ºi Basarabia, douã insule înconjurate de inamici, dar menite sã devinã una singurã. Încã de la începutul anului zemstvele (adunãrile de reprezentanþi) din diferite pãrþi ale Basarabiei trimiteau Sfatului Þãrii telegrame cu rezoluþii în care se cerea unirea cu þara mamã România. La 27 martie 1918, în ºedinþa Sfatului Þãrii, acesta a decis cu 86 de voturi pentru ºi 3 împotrivã (Balmez ªtefan, bulgar, Osmolovski Arkadie ºi Starenki Mihail, ucraineni), 36 abþineri ºi 13 absenþi, unirea Basarabiei cu România. Idealul spre care nãzuiserã generații de patrioți mai bine de o sutã de ani a devenit realitate prin vot, în mod democratic, în ziua de 27 martie 1918. “În numele poporului Basarabiei, Sfatul Þãrii declarã: Republica Democraticã Moldoveneascã (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunãre, Marea Neagrã ºi vechile graniþe cu Austria, ruptã de Rusia acum o sutã ºi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric ºi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure sã-ºi hotãrascã soarta lor de azi înainte ºi pentru totdeauna se uneºte cu mama ei România. Trãiascã unirea Basarabiei cu România de-a pururi ºi totdeauna!

Preºedintele Sfatului Þãrii, Ion Inculeþ

Vice-preºedinte, Pantelimon Halippa

Secretarul Sfatului Þãrii I. Buzdugan

Recunoașterea Unirii

Rusia bolșevicã, la fel cum ar fi fãcut și Rusia țaristã, nu s-a împãcat niciodatã cu pierderea Basarabiei, ci a încercat prin orice mijloace sã o recupereze. Pentru început, a confiscat tezaurul României depus la Petersburg cu garanția Aliaților, pentru a nu fi însușit de germani în cazul în care aceștia ar fi ocupat nordul Moldovei. Aceastã sechestrare nerezolvatã nici pânã astãzi reprezintã un act de brigandaj, de tâlhãrie internaționalã. Spre comparație, în 1939, Polonia este atacatã și ocupatã din douã pãrți, de Germania lui Hitler și U.R.S.S.-ul lui Stalin. O parte din populație, chiar și din armata înfrântã, guvernul și alți ofciali se refugiazã în România. Oficialitãțile vor pleca mai departe, cãtre Marea Britanie, dar o mare parte dintre civili vor rãmâne în România pânã la sfârșitul rãzboiului. Odatã cu guvernul, prin România a trecut și o mare parte din tezaurul polonez. Oficialitãțile române au avut grijã sã nu se întâmple nimic pe timpul transportului, astfel cã tezaurul polonez a fost îmbarcat la Constanța și expediat cu bine în Anglia, cu concursul generos al oficialitãților române. În 1918, bolșevicii fac mai mult decât confiscã tezaurul, dar la intrarea trupelor române în Basarabia îl aresteazã pe ministrul Diamandi la Petrograd, dar acesta este eliberat la intervenția insistentã a celorlalți ambasadori aliați. Bolșevicii nu mai respectau nici imunitatea diplomaticã a ambasadorilor. Radiograma lui Troțky anunțã confiscarea tezaurului, ruperea relațiilor cu România și expulzarea diplomaților, când de fapt ei au fost arestați, la fel cum s-a întâmplat cu generalul Coandã și ai lui la Odessa. La 1 mai, Lenin ne va da ultimatum, ca în trei zile sã evacuãm Basarabia și Bucovina (pe care nu o stãpâniserã niciodatã). La Conferința de Pace de la Paris, rușii, de fapt reprezentanții vechii Rusii, ai țarismului, deoarece bolșevicii nu erau recunoscuți ca reprezentanți legitimi ai Rusiei, au încercat sã conteste prin toate mijloacele valabilitatea unirii, dar fãrã succes. De aici se vede convergența de pãreri și aspirații internaționale ale țarismului și comunismului, ambele înclinate spre expansiune și dominație regionalã, chiar globalã, prin intermediul ideologiei, în cel din urmã caz. La Paris, rușii albgardiști au încercat fãrã succes sã acrediteze ideea anexãrii Basarabiei de cãtre România, jugul sub care zãcea poporul basarabean sub ocupația româneascã și multe altele. Au adus chiar și câțiva “țãrani basarabeni“, dovediți ulterior ca ucraineni, care sã se plângã de ocupația româneascã. Acești ruși îi aveau în frunte pe A.N. Krupenski (dintr-o familie de polonezi moldovenizați în secolul XVII, apoi rusificați în secolul XIX, fost mareșal provincial al nobilimii din Basarabia pânã în 1918), pe A.K. Schmidt (evreu de origine germanã, fost primar al Chișinãului) și pe Vladimir N. Țiganco (rus, fost conducãtor al fracțiunii țãrãnești din Sfatul Țãrii, s-a abținut de la votarea unirii). Lor li s-a opus delegația basarabeanã, pe lângã delegația româneascã la negocieri. Aceastã delegație basarabeanã, formatã din Ion Pelivan, Ion Codreanu, Sergiu Victor Cujbã (scriitor cunoscut mai mult sub pseudonimul Ștefan Basarabescu) și Emanoil Catelli. Ei au demonstrat românitatea Basarabiei și au demontat propaganda rusã prin conferințe, articole de presã, editarea de broșuri, discuții cu factorii responsabili ai Aliaților, care, în final, au recunoscut unirea Basarabiei cu România. Bolșevicii nu au recunoscut noile granițe ale României Mari, dar acestea au fost recunoscute de aliați. Nu au recunoscut unirea Basarabiei, deși la 1920, în preajma și timpul rãzboiului sovieto-polonez, când aveau nevoie de neutralitatea României erau gata sã o facã, doar pentru aceastã neutralitate. Ar fi sacrificat Basarabia pentru asta, dar de fapt nu este așa. Românii care au participat la luptele din Siberia în cursul rãzboiului civil dintre albi și roșii spuneau cã încheiau acorduri de încetare a focului cu bolșevicii, pentru ca a doua zi sã fie atacați de aceștia spunând cã nu recunosc nicio înțelegere cu burjuii. La fel au procedat rușii și mai aproape de zilele noastre, în anii 90, în timpul conflictelor din Georgia și Transnistria. U.R.S.S. a recunoscut granițele țãrilor baltice, ale Poloniei și ale Finlandei. Au împiedicat-o cu ceva aceste tratate sã le ocupe, pe unele total, pe unele parțial, începând cu 1939? L-a împiedicat pe Stalin sã ia teritorii pe care rușii nu le-au stãpânit niciodatã, cum ar fi Rutenia subcarpaticã, Bucovia de nord sau ținutul Herța? Pe Stalin, care spunea cã tratatele nu valoareazã nici mãcar cât bucata de hârtie pe care sunt scrise? În concluzie, chiar dacã U.R.S.S. și Stalin ar fi recunoscut unirea Basarabiei și granițele României Mari, asta nu i-ar fi împiedicat sã le cotropeascã atunci când momentul le-ar fi fost favorabil. Și asta indiferent dacã este vorba de Stalin, Brejnev sau Gorbaciov, dacã este vorba de U.R.S.S., Rusia țaristã sau cea postcomunistã. Ce dovadã mai bunã decât faptul cã Rusia nu lasã nici astãzi Republica Moldova pe drumul ei, ba mai mult și-a pus și trupele într-o regiune smulsã din teritoriul recunoscut de O.N.U.? Rusia nu s-a mulțumit cu nerecunoașterea unirii, ci a încercat sã o reocupe prin forțã, în același timp în care fãcea același lucru de-a lungul fostului imperiu al țarilor: Siberia, Ucraina, Georgia, Armenia și multe altele. Atunci, de ce nu și Basarabia? Dar ambițiile sovietice erau mai mari. Cu ajutorul bolșevicilor unguri, urmãreau întreaga Europã centralã. Un atac masiv, concomitent, din douã pãrți, de la est prin Basarabia de cãtre bolșevicii ruși, și de la vest, prin Transilvania, de bolșevicii unguri, ar fi avut drept rezultat dezmembrarea României, noua granițã între bolșevicii unguri și cei ruși devenind Carpații Orientali. Schimbul de telegrame între Lenin și Bela Kuhn este edificator, dar românii vor rezolva problema bolșevismului maghiar prin rãzboiul din 1919 ocupând Budapesta.

Atacuri bolșevice dupã unire

Frontul de est a rãmas problematic dupã desființarea Ungariei bolșevice de trupele române, aici luptele și provocãrile vor continua fãrã încetare. Voi da numai câteva exemple. Noaptea de 6 spre 7 ianuarie 1919, județul Hotin, 83 de soldați bolșevici înarmați trec Nistrul, împart arme populației rusofone și îndeamnã la rãscoalã, în zona localșitãții Atachi. Coducãtorii sunt Liscun și Tocan. Noi treceri de trupe și de arme fac sã se extindã mișcarea antiromâneascã și la Bârnova, Romancãuți, Ocnița (Lipnic), sub conducerea unui anume Maievski. Regimentul 40 Cãlugãreni, regimentul 35 Matei Basarab și un batalion condus de ofițerul Lascãr intervin. Luptele dureazã mai multe zile, bolșevicii fiind aruncați peste Nistru. În aceste lupte cade generalul Stan Poetaș, eroul de la Topraisar, Neajlov și Mãrãșești. Ulterior i s-a ridicat o statuie la Atachi, dispãrutã dupã 1940. Dupã câteva zile, un nou atac prin surprindere asupra Hotinului. Bolșevicii, trecuți peste Nistru, îmbrãcați ca și oamenii locului, surprind pichetele de grãniceri. Soldații români schingiuți, mutilați, cu limbile tãiate și ochii scoși sunt spânzurați de copacii înghețați. Șeful siguranței din Hotin a fost aruncat în puțul fortãreței. Armata românã condusã de generalul Davidoglu intervine și aruncã bolșevicii care au scãpat înapoi dincolo de Nistru. Tactica bolșevicilor se diversificã, îmbinând activitatea subversivã, atacurile armate cu presiunile internaționale. Permanent, în Basarabia, Siguranța statului descoperea și aresta nuclee teroriste care depozitau arme și împãrțeau materiale de propagandã bolșevicã. Dupã calculul ministrului de interne Gheorghe Tãtãrãscu, în perioada 1919 – 1924 au fost descoperite 118 filiale teroriste și efectuate 3 002 de arestãri. Odatã la câteva zile se producea câte un incident în care erau implicați agenții bolșevici, așa cum a fost de exemplu aruncarea în aer la 10 decembrie 1922 a clãdirii siguranței din Tighina. În rest acești agenți asasinau, aruncau în aer poduri și alte obiective, jefuiau, provocau deraieri de trenuri, atacau pichete de grãniceri sau patrule românești. Ciocnirile la granițã cu teroriștii ce încercau sã treacã Nistrul deveniserã ceva obișnuit. În grupuri de 15 – 30, uneori mai mulți, treceau înarmați cu pistoale, grenade, explozivi, chiar cu mitraliere. Deseori se dãdeau adevãrate lupte de duratã variabilã, pânã la câteva zile, între grãnicerii, jandarmii români sau chiar unitãți ale armatei cu aceste bande. Un exemplu al unei astfel de lupte a fost publicat în ziarul Timpul (Atacuri bolșevice dupã unire) sub forma raportului prefectului județului Cetatea Albã referitor la atacul bolșevic din 6 – 7 octombrie 1921. Cea mai spectaculoasã acțiune teroristã bolșevicã a fost plasarea unei bombe în Senatul României la 8 decembrie 1920. Bomba, plasatã cu o searã înainte între scaunul prezidențial și cel al principelui moștenitor a explodat la ora 14.30 înaintea începerii ședinței, mai devreme decât era programat, și a ucis pe episcopul greco-catolic de Oradea Demetru Radu, pe ministrul justiției Dimitrie Greceanu și pe senatorul Spirea Gheorghiu, ultimii doi câteva zile mai târziu în urma rãnilor. Șeful anarhiștilor bolșevici care au pus bomba era Max Goldstein, care încercase în luna precedentã asasinarea lui Constantin Argetoianu, unul dintre cei mai anticomuniști politicieni români ai vremii, dar atentatul a eșuat, sãrind în aer doar o parte a vagonului cu care se deplasa Argetoianu. Max Goldstein a fost arestat și a murit de pneumonie la închisoarea Doftana în 1924.

Tatar Bunar

O altã acțiune de referințã a bolșevicilor în Basarabia a fost tentativa de organizare a unei rãscoale la Tatar Bunar, în sudul Basarabiei, în 1924, cea mai mare acțiune subversivã bolșevicã. Inițial, bolșevicii au tatonat terenul, mai întâi în reginea de nord, care avea avantajul pentru ei cã era populatã în parte cu ucraineni. În noaptea de 3 spre 4 iunie 1924, o barcã sprijinitã de soldații bolșevici din stânga Nistrului a trecut la Lopatna, atacând postul de grãniceri români cu 15 grenade și peste 400 gloanțe trase din stânga Nistrului. Atacatorii au fost respinși. La 13 august 1924, un detașament de 150 de cãlãreți sovietici, deci Armata Roșie, trece Nistrul la 30 kilometri de Hotin și jefuiește satul Ianouți. Sunt respinși dupã o luptã cu cavaleria românã. Se tatoneazã și în sud, la Limanul Nistrului, la sfârșitul lunii iulie, trei tentative respinse de grãnicerii români. Pânã la urmã se decide asupra sudului, datoritã amestecului etnic considerat favorabil de conducerea sovieticã. În secret sunt transportate arme și muniții pe mare sau pe lacul Sãrãțica și sunt depozitate în ascunzãtori, mai ales în zona localitãții Tatar Bunar. Acțiunea trebuia coordonatã cu una din nord, dar la 1 septembrie 1924 este descoperitã de Siguranțã o organizație teroristã la Chelmenenț, în județul Hotin. Dupã o luptã aprigã, teroriștii sunt arestați și este descoperitã o mare cantitate de armament, aceastã acțiune anihilând acțiunea bolșevicã din nord. Conducãtorii acțiunii subversive de la Tatar Bunar au fost Andrei Kliușnikov (cunoscut sub pseudonimul Ninin, rus nãscut în gubernia Reazan, fost sanitar pe frontul moldovean, apoi conducãtor al mișcãrii bolșevice din sudul Basarabiei în 1917-1918), Iustin Batiscev (pseudonim Almazov), Alexandru Dobrovolski (Gromov), Simion Koba (Krasnâi), Statstenco (rus din Ucraina), Barbalat (evreu) și Kolțov (rus). Acțiunea a început la 11 septembrie 1924. O bandã înarmatã condusã de Kolțov a ocupat satul Nicolaevna, 30 km de Cetatea Albã. Au fost uciși primarul, soția lui, un țãran și doi jandarmi. Au început jafurile și distrugerile. Nenin a ocupat Tatar Bunarul, un târg de vreo 10 000 de locuitori și localitãțile împrejmuitoare, și a anunțat cã Rusia a pornit rãzboiul împotriva României și el este aici sã porneascã revoluția. A împãrțit arme populației rusești și lipovene, silindu-i sã ia parte la revoltã. Unii au luat parte de bunãvoie, alții siliți. Au fost tãiate firele de telefon și telegraf, pentru a izola localitatea și s-au dispus patrule pentru ca nimeni sã nu poatã fugi. Cruzimea a fost fãrã margini, sediul primãriei a fost incendiat pentru a carboniza cadavrele. Au fost jefuiți comercianții, mãrfurile, banii și mijloacele de transport au fost “rechiziționate“. Postul de jandarmi a fost atacat de un grup de bandiți conduși de Grigorie Cernenco, comandantul și doi jandarmi fiind uciși. Nenin a rãspândit vestea cã urmeazã sã soseascã douã regimente de cavalerie sovietice, dinspre Tighina și Cetatea Albã. Un grup de teroriști este trimis la Acmanghit, dar șeful postului de jandarmi a reușit sã fugã la Sãrata, de unde a adunat 40 de civili voluntari și împreunã cu ei a pornit împotriva teroriștilor. I-a blocat câteva ore pânã la sosirea a douã companii de soldați români însoțiți de țãrani voluntari. În lupta de la Acmanghit, Kolțov a fost ucis. Armata românã și teroriștii s-au confruntat la Tatar Bunar la 17 septembrie 1924. Când rândurile teroriștilor s-au mai rãrit, Nenin a dat ordin de retragere spre Nerusai, apoi în dimineața urmãtoare spre Galilești, de unde sã ajungã la Vâlcov, pe Dunãre. Un detașament de soldați români i-a încercuit și a capturat 120 dintre ei. Nenin și Batișcev s-au ascuns într-un câmp de porumb, iar în timp ce Nenin dormea, Batișcev i-a furat o valizã cu 200 000 lei și a fugit. În timp ce Nenin se strecura printre saline, un jandarm l-a recunoscut și l-a împușcat. Mai târziu a fost arestat și Batișcev. Au fost arestate peste 500 de persoane, dintre care doar 9 români. Au fost inculpate 279 de persoane, procesul începând la 24 august 1925 și încheindu-se la 2 decembrie 1925. Sentința a fost confirmatã în 1926. Printre avocați au fost prezenți și Henri Barbusse și Henri Torres. Din 279 de inculpați, 85 au fost condamnați la închisoare de la 6 luni la 6 ani, 2 persoane la 15 ani muncã silnicã și una (Batișcev) la muncã silnicã pe viațã. Dupã eșecul de la Tatar Bunar, Stalin decide înființarea R.S.S. Moldoveneascã la 11 octombrie 1924, în stânga Nistrului, pentru a servi ca un punct de referințã la pretențile sovietice asupra Basarabiei și a României. 8 434 kmp cu o populație de 576 306 locuitori, 60% moldoveni, chiar dupã statisticile sovietice, care dãdeau o populație de peste 500 000 de moldoveni la stânga Nistrului. Capitala a fost inițial la Balta, apoi la 1928 la Bârzula (Kotovsk) și mai târziu la Tiraspol. Chiar la prima ședințã a Comitetului Central, la 9 noiembrie 1924, secretarul general al acestei republici, un ucrainean a dezvãluit sensul întemeierii acestei republici sovietice moldovenești: “Trãiascã Republica Moldoveneascã autonomã, leagãnul României Sovietice“. Basarabia a rãmas a României pânã la 1940, când tot echilibrul european s-a prãbușit prin alianța dintre Stalin și Hitler. Iar rãzbunarea bolșevicã pentru umilințele îndurate prin blocarea atât timp a pãtrunderii comunismului spre centrul și sudul Europei de cãtre eroica Românie va fi cumplitã și nu va ocoli pe nimeni.

Profiluri de eroi

Dupã cum spuneam mai devreme, unirea a fost votatã la 27 martie 1918 cu trei voturi împotrivã, un bulgar și doi ucraineni. Pantelimon Halipa ne spune de soarta unuia dintre cei doi ucraineni, Mihail Starenki. Dupã câțiva ani, a plecat în Ucraina lui, la stânga Nistrului, în raiul comunist. Halipa spune cã a revenit dupã nici doi ani, într-un hal de nerecunoscut, slab, cu îmbrãcãmintea zdrențuitã. Halipa l-a întreținut pânã și-a gãsit un serviciu. În mod sigur cã s-a lãmurit de binefacerile comunismului, din moment ce a venit înapoi, cum a putut, și nu a fost singurul. Au fost cazuri de evrei, ruși, lipoveni, care în 1940 aruncau cu pietre în armata românã ce se retrãgea în urma ultimatumului, iar dupã un an de stãpânire comunistã, au primit armata românã cu flori, apoi la a doua retragere, în 1944, s-au retras în România numai sã nu ajungã din nou în raiul comunist. Nu este de mirare atunci cã, la 1940, bolșevicii i-au ucis pe membrii Sfatului Țãrii pe care i-au gãsit, nu numai pe cei care au votat pentru unire, ci și pe cei care au votat împotriva unirii. Voi enumera doar o micã parte dintre patrioții basarabeni care au luptat din rãsputeri pentru unire și soarta lor. Anton Crihan s-a nãscut la 1893 în satul Sângerei, județul Bãlți. La Universitatea din Odessa se întreține lucrând corector într-o tipografie. Izbucnirea revoluției îl aduce la Chișinãu, deputat în Sfatul Țãrii, lider al Blocului Moldovenesc. Ministru adjunct al agriculturii a prezidat comisia care a elaborat instrucțiunile pentru comitetele agrare din Basarabia privitor la împãrțirea pãmânturilor. Arestat de bolșevici la 6 ianuarie 1918, este eliberat de soldații basarabeni și fuge la Iași pentru a chema armata românã. Voteazã unirea și devine deputat de Bãlți în Parlamentul României Mari. Doctor în economie politicã la Sorbona (1932). În guvernul țãrãnist din 1932-1933 a fost subsecretar de stat în ministerul agriculturii, în acre calitate a fãcut ca Facultatea de Agronomie sã se transfere de la Iași la Chișinãu. Conferențiar, apoi profesor la aceastã facultate. În 1948 pleacã în strãinãtate, având soția din Paris. S-a stabilit în Saint Louis, S.U.A., unde a militat constant pentru scoaterea Basarabiei de sub tutela U.R.S.S. și reintegrarea în cadrul statului român. A murit la 9 ianuarie 1993, anul în care ar fi împlinit 100 de ani. Vasile Gafencu a învãțat sã scrie în armatã. A votat unirea în 1918, apoi s-a înscris la Universitatea din Iași pe care o abandoneazã din lipsa banilor. Acceptã postul de învãțãtor în satul natal, Sângerei. A fost arestat de sovietici în 1940 și nu se mai știe nimic de el. Emanoil Catelli, nãscut 1883, Zgârdești, județul Bãlți. Școala militarã din Odessa, la 1917 cãpitan în armata rusã. Tot la 1917, președinte al Comitetului Național Moldovenesc din Odessa. Membru în delegația basarabeanã de la Conferința de Pace de la Paris. În perioada interbelicã a fost prefect de Bãlți și apoi senator, dupã care s-a retras în zona natalã Împroprietãrit cu 50 ha de pãmânt, datoritã faptului cã a fãcut parte din Sfatul Țãrii. La 28 iunie 1940 nu a vrut sã plece dincolo de Prut, cu toate rugãmințile prietenilor. Spunea cã „mișcarea noastrã naționalã trebuie sã aibã și martiri“. Doamne, dar câți martiri a avut! Arestat de N.K.V.D. la 5 iulie 1940, ucis în Gulag, la Sverdlosk, 18.02.1943. Teodor Neaga, nãscut la 1880, Dânceni, județul Lãpușna. La 1917 a fost președinte al Congresului Învãțãtorilor și Profesorilor moldoveni din Basarabia la care s-a hotãrât introducerea alfabetului latin și naționalizarea învãțãmântului în Basarabia. A votat unirea, deputat între 1926-1927. Arestat de N.K.V.D. și ucis în Gulag, la Penza, 20.05.1943. Daniel Ciugudeanu, nãscut la 1885, Șirãuți, județul Hotin. Absolvã Facultatea de Medicinã din Kiev la 1913. Arestat în mai 1912 de ohrana țaristã pentru activitate naționalã în cadrul societãții Deșteptarea din Kiev. În ianuarie 1918 este însãrcinat cu formarea unui guvern acceptat de Sfatul Țãrii la 16 ianuarie. A salutat unirea, a fost ministru fãrã portofoliu, vicepreședinte al Camerei Deputaților, senator și președinte al Senatului. În vara lui 1940 fondeazã Cercul basarabenilor, cu scopul de a ajuta refugiații din Basarabia. Din 1941 este mobilizat ca medic militar, pensionat în 1946. Arestat în 1950, moare în închisoare în ziua urmãtoare. Ion Pelivan, nãscut la 1876, Rãzeni, județul Chișinãu. Facultatea de drept a universitãții din Dorpat (1903). Arestat și condamnat de autoritãțile ruse la un an de închisoare și cinci ani de deportare în nordul Rusiei, dincolo de Cercul polar, la Viatka și Arhanghelsk. În colaborare cu Constntin Stere, Emilian Gavrilițã și alții fondeazã primul ziar de limba românã Basarabia (1906 – 1907), în timpul revoluției ruse de atunci. Participã la fondarea Partidului Național Moldovenesc în 1917. A fost propus la președenția Sfatului Țãrii, dar i-a cedat locul lui Ion Inculeț, mai agreat de minoritãțile din Basarabia. A votat unirea și a fost membru al delegației basarabene la Conferința de Pace de la Paris, unde a publicat ziarul Viața Basarabiei în limba francezã, precum și o serie de broșuri pentru popularizarea cauzei basarabene. Participant la Conferința de la Geneva (1922), ministru de justiție (1919 – 1920), deputat în mai multe legislaturi. Arestat de comuniștii români și închis la Sighet alãturi de generația unirii, ca și Iuliu Maniu sau Gheorghe Brãtianu. A murit la 25.01.1954. Ion Codreanu, numit și Moș Ion Codreanu, nãscut la 1879 în Ștefãnești, județul Soroca, pe malul Rãutului, a fost un personaj deosebit, un adevãrat fenomen, apropiat mai mult de legendã, la fel ca și un alt Moș de la altã unire, Moș Ion Roatã. Viața lui Moș Ion Codreanu este atât de extraordinarã, încât pare desprinsã dintr-un roman, dar nu este așa. Moș Ion Codreanu a fost numit așa de cãtre Constantin Stere, mai mare cu 14 ani, dar a fost atît de fermecat de înțelepciunea profundã a acestuia și de dragostea sa de neam încât i-a dedicat și un personaj din cartea sa “În preajma revoluției“, cel al lui Ion Coman. Moș Ion Codreanu era complet analfabet când a fost înrolat în armata țaristã. A învãțat carte în armatã, de la ofițerii ruși revoluționari. Și-a fãcut o culturã rarã, de autodidact, învãțând germana ca sã-i poatã citi pe filozofii germani. În 1905 a luat parte la rãscoala de la Brest-Litovsk, înãbușitã în sânge. Când s-a tras în rãsculați, s-a trântit la pãmânt, fiind descoperit mai târziu teafãr printre cadavre. În Sfatul Țãrii a votat unirea, apoi a fost delegat la Conferința de Pace de la Paris. A fost deputat, dar în adâncul sãu a rãmas același țãran îndrãgostit de pãmântul românesc. Toți cei cu care stãtea de vorbã erau fermecați de glasul sãu și de înțelepciunea vorbelor sale, fie cã era vorba Sfatul Țãrii sau de Parlamentul României. De exemplu, în Parlament, dupã o polemicã cu Nicolae Iorga, în timp ce vorbea, unii din partizanii lui Iorga au început sã vocifereze, dar marele istoric s-a întors spre ei strigându-le “Ascultați-l bine pe țãranul acesta, aveți multe de învãțat de la el!” Apoi, când a coborât de la tribunã, Nicolae Iorga l-a întâmpinat și l-a îmbrãțișat. La 28 iunie 1940, era la câmp, a fost arestat de NKVD, bãtut cu cruzime, schingiuit și torturat, totul numai pentru a recunoaște în scris cã unirea de la 1918 s-a fãcut sub presiunea și amenințarea baionetei românești. A refuzat cu încãpãțânare. A stat în celulã o vreme cu Teodor Neaga. La 25 mai 1941 a fost schimbat cu Ana Pauker, fiind unul dintre cei doi foști deputați din Sfatul Țãrii arestați de sovietici și care au reușit sã scape (celãlalt a fost Ion Bivol). A murit la București, la 5 ianuarie 1949. O vorbã a lui meritã a fi amintitã: „Cu arma, cu vorba, cu condeiul, cu sapa, noi trebuie sã ne apãrãm Țara“.

 _________________________

Bibliografie:

  1. ªtefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaºi, 2001;
  2. Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmaºi, Editura Hyperion, Chiºinãu, 1991;
  3. Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995;
  4. Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic ºi România, Editura Militarã, Bucureºti, 2000;
  5. Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediþia a doua, Editura Victor Frunzã, Bucureºti, 1992;
  6. Iurie Colesnic, Moș Ion Codreanu, o veșnicã cãlãuzã a țãrãnimii, editura Ulysse, chișinãu, 2009.
de Cristian Negrea, http://www.istoria.md  ]]>

Write a comment:

Your email address will not be published.

© 2018 Cabinet de avocatura Mihai Rapcea

logo-footer

                

Share via
Copy link
Powered by Social Snap