Conservatorism = atitudine politicã ºi filozoficã ce promoveazã instituþii ºi practici tradiþionale care s-au dezvoltat organic, susþinând stabilitatea ºi continuitatea socialã. Material adaptat dupã un fragment din The Politics of Prudence (ISI Books, 1993) de Russell Kirk*. Traducere și note de subsol de Bogdan Stanciu

Nefiind nici religie și nici ideologie, curentul de opinie numit conservatorism nu posedã nicio Sfântã Scripturã sau vreun Das Kapital pentru a furniza o dogmã. Cele mai importante principii ale convingerilor conservatoare derivã din ceea ce liderii de opinie conservatori au profesat în ultimele douã secole. Poate cã ar fi bine, în cea mai mare parte a timpului, sã folosim termenul „conservator” ca pe un adjectiv. Pentru cã nu existã un Model Conservator, iar conservatorismul este însãși negarea ideologiei: este o stare de spirit, un tip de caracter, un mod de a privi ordinea socialã. Atitudinea pe care noi o numim conservatorism este susținutã de un ansamblu de sentimente mai degrabã decât de o dogmata[1] ideologicã. Este aproape adevãrat cã un conservator poate fi definit ca o persoanã care se considerã astfel. Mișcarea sau curentul de opinie conservator poate primi o diversitate considerabilã de vederi asupra unui subiect. În esențã, conservatorul este pur și simplu cineva care gãsește cã lucrurile permanente sunt mai mulțumitoare decât haosul[2]. (Totuși, conservatorii cunosc, de la Burke, cã „schimbarea (sãnãtoasã) este mijlocul prin care ne menținem.”[3]) Continuitatea istoricã a unui popor, crede conservatorul, oferã un ghid de politici mult mai bun decât abstractul construct al filozofilor de cafenea. Dar, desigur, convingerile conservatoare înseamnã mult mai mult decât aceastã atitudine generalã. Nu ar fi posibil sã schițãm o listã de necontestat a convingerilor conservatoare; totuși, vã ofer, sumarizat, zece principii generale – pare în regulã sã afirm cã majoritatea conservatorilor aderã la cele mai multe dintre aceste maxime. Diversitatea modurilor în care vederile conservatoare își pot gãsi expresia este în sine dovada cã nu existã o „ideologie conservatoare fixã”. Cele zece articole de credințã reflectã cele mai importante convingeri ale conservatorilor din America de astãzi. Dreapta-7 UNU. Conservatorul crede cã existã o ordine moralã durabilã. Acea ordine este fãcutã pentru om, iar omul este fãcut pentru ea: natura umanã este o constantã, iar adevãrurile morale, permanente. Cuvântul ordine semnificã armonie. Existã douã aspecte ale acestui tip de ordine: ordinea interioarã, sufleteascã și ordinea exterioarã, a societãții. Cu douãzeci și cinci de secole în urmã, Platon a predat aceastã doctrinã, dar chiar și cei mai educați de astãzi o gãsesc dificil de înțeles. Problema ordinii este o preocupare principialã a conservatorilor încã de la introducerea termenului conservator în filozofia politicã modernã. Lumea secolului XX a trecut prin consecințele hidoase ale suprimãrii credinței într-o ordine moralã. Precum atrocitãțile din Grecia din secolul XV î. Hr., ruinele marilor națiuni ale secolului nostru ne aratã cât de jos pot cãdea societãțile care considerã interesul propriu sau controlul social, fie el unul ingenios, drept alternative mulțumitoare la „demodata” ordine moralã. Conservatorii, s-a spus, considerã toate cã problemele sociale sunt la origine probleme ale moralitãții private. Înțeleasã corect, aceastã afirmație este realã. O societate în care oamenii sunt guvernați de o ordine moralã durabilã, de un puternic simț al binelui și rãului, de convingeri personale asupra dreptãții și onoarei va fi o societate „bunã” – indiferent de vehiculul politic pe care îl va utiliza; pe când o societate libertinã, ignorantã a normelor și orientatã în primul rând spre satisfacerea poftelor va fi „rea” – indiferent câți oameni voteazã și indiferent cât de liberalã este, formal, constituția sa. DOIConservatorul aderã la tradiție, convenție și continuitate. Tradiția permite oamenilor sã conviețuiascã în pace; demolatorii tradției dãrâmã întotdeauna mai mult decât știu sau decât și-ar dori. Prin convenție – un cuvânt abuzat astãzi – consimțim sã evitãm disputele perpetue despre drepturi și libertãți: legea însãși stã la baza un set de convenții. Continuitatea este mijlocul pentru legãtura între generații; ea are importanțã atât pentru societate cât și pentru indivizi; fãrã ea, viața nu are sens. Când „revoluționarii” au terminat de eliminat vechile tradiții, derizoriile convenții și au rupt continuitatea instituțiilor sociale, ei descoperã necesitatea instituirii unor noi tradiții, convenții și continuitãți; dar acest proces este dureros și lent, iar noua ordine socialã care apare poate fi mult inferioarã celei vechi pe care radicalii au rãsturnat-o în zelul lor de a atinge paradisul terestru. Conservatorii sunt apãrãtorii tradițiilor întrucât considerã cã ordinea și dreptatea sunt produsele unei îndelungate experiențe sociale, rezultatul a secole de încercãri, reflecție și sacrificii. Corpusul social este un fel de corporație spiritualã, comparabilã cu biserica; poate fi chiar denumit o comunitate a sufletelor. Societatea umanã nu este o mașinã, sã poatã fi tratatã mecanic. Continuitatea, artera vitalã a societãții, nu trebuie întreruptã. Conservatorul poartã în minte necesitatea unei schimbãri, dar a unei schimbãri prudente (Burke), gradualã și discriminatorie, niciodatã dizlocând dintr-o datã toate vechile referințe. TREI. Conservatorii cred în principiul prescripției. Ei simt cã oamenii de azi sunt ca niște pitici urcați pe umerii unor giganți, putând sã vadã departe doar mulțumitã staturii înaintașilor lor. Așadar, conservatorii accentueazã foarte des impotranța prescripției – adicã, a lucrurilor stabilite prin utilizarea lor imemorialã. Existã așadar drepturi legitimate în primul rând prin vechimea lor – inclusiv dreptul la proprietate. Similar, morala este în mare parte prescriptivã. Conservatorii argumenteazã cã este improbabil ca noi, oamenii de azi, sã facem noi descoperiri esențiale în materie de moralã, politicã sau gusturi. Este deci periculos sã cântãrim fiecare problemã în baza unei judecãți private și a unui raționament individualizat. Individul este prostuț, dar specia este înțeleaptã (E. Burke). În politicã am face bine sã ascultãm de precedente, precepte și chiar de prejudecãți, pentru cã rasa umanã în ansamblul ei a dobândit o înțelepciune prescriptivã mult mai mare decât a oricãrui raționament privat. PATRU. Conservatorii sunt ghidați de principiul prudenței. Burke considerã, ca și Platon, cã la un om de stat prudența este una dintre virtuțile esențiale. Orice mãsurã luatã trebuie judecatã prin probabilele sale consecințe pe termen lung, nu doar prin avantajul temporar sau popularitatea sa. Liberalii și radicalii, spun conservatorii, sunt imprudenți: ei își ating în grabã obiectivele fãrã sã acorde multã atenție riscului de noi abuzuri, mai grave decât relele pe care sperã sã le elimine. Așa cum aratã John Randolph de Roanoke[4], providența merge încet, dar dracul e mereu pe grabã. Societatea umanã fiind complexã, remediile eficace nu pot fi simple. Conservatorul acționeazã doar dupã o reflecție suficientã, cântãrind consecințele. Mișcãrile bruște, brutale în materie de reformã sunt la fel de periculoase precum sunt în chirurgie. CINCI. Conservatorii sunt atenți la principiul varietãții. Ei sunt atașați de proliferarea instituțiilor sociale și a modurilor de viațã legitimate de istorie, ca o deosebire de uniformitatea nivelatoare și egalitarismul sistemelor radicale. Pentru pãstrarea unei diversitãți sãnãtoase într-o civilizație, trebuie sã supraviețuiascã vechile ordine și clase, diferențele în condiția materialã și multe alte feluri de inegalitãți. Unica formã dezirabilã de egalitate este egalitatea în fața Judecãții de Apoi și egalitatea în fața curților de judecatã. Orice altã încercare de nivelare va conduce, în cel mai fericit caz, la stagnare socialã. Societatea necesitã un leadership onest și capabil, iar dacã diferențele naturale și instituționale sunt distruse, un tiran sau o sordidã clicã oligarhicã vor apãrea pentru a impune forțat o nouã formã de inegalitate. ȘASE. Conservatorii sunt moderați de principiul imperfecției. Natura umanã suferã iremediabil de anumite imperfecțiuni; de aceea omul nu poate crea o ordine socialã perfectã. Din cauza firii sale schimbãtoare, omenirea, sub orice dominație utopicã, ar sfârși fie în haos și rebeliune, fie în plafonare și blazare. A cãuta utopia înseamnã a sfârși într-un dezastru: nu suntem fãcuți perfecți și nici pentru lucruri perfecte. Așteptãrile noastre rezonabile trebuie limitate la o societate tolerabil de justã, liberã și organizatã, în care anumite rele, degradãri și suferințe vor persista. Prin reformã atent controlatã, putem pãstra și îmbunãtãți aceastã ordine tolerabilã. Dar dacã vechile valori instituționale și morale ale unei națiuni sunt neglijate, atunci impulsul anarhic al umanitãții se va dezlãnțui. Ideologii care promit perfecțiunea omului și a societãții au transformat mare parte din secolul XX într-un iad. ȘAPTE. Conservatorii sunt convinși cã libertatea și proprietatea sunt legate strâns. Separați-le și Leviatanul va deveni stãpân[5]. Marile civilizații sunt construite pe fundația proprietãții private. Cu cât mai rãspânditã este proprietatea privatã, cu atât mai stabilã și productivã este comunitatea. Nivelarea economicã, afirmã conservatorii, nu înseamnã progres economic. A câștiga și a cheltui nu sunt țelurile existenței umane, desigur, însã o bazã economicã solidã pentru persoanã, familie și comunitate este mai mult decât de dorit. Sir Henry Maine[6], în lucarea sa Village Communities, susține ferm proprietatea privatã, disctinctã fațã de proprietatea comunitarã: „Nimeni nu are libertatea de a ataca proprietatea și de a spune în același timp cã el prețuiește civilizația. Istoria celor douã nu poate fi separatã.” Aceasta pentru cã instituția proprietãții a fost un instrument de învãțare a responsabilitãții pentru bãrbați și femei, a dat motive pentru integritate, a susținut cultura, a ridicat umanitatea, a permis rãgazul de a gândi și libertatea de a acționa. Sã poți pãstra rezultatul muncii tale, sã poți lãsa o moștenire, sã te poți ridica de la sãrãcie împovãrãtoare la siguranța unor realizãri durabile, sã ai într-adevãr ceva al tãu – iatã avantaje greu de negat. Conservatorul recunoaște cã posesia proprietãții atrage anumite obligații, dar acceptã aceste obligații morale și legale cu bucurie. poster-Russell_Kirks_Ten_Conservative_Principles OPT. Conservatorii susțin comunitatea formatã voluntar, la fel cum se opun colectivismului involuntar. Deși americanii sunt puternic atașati de drepturile private, ei sunt și un popor atras de un spirit de succes al comunitãții. Într-o comunitate autenticã, deciziile care afecteazã cel mai direct viețile cetãțenilor sunt luate local și voluntar. Unele din aceste funcții sunt preluate de entitãți politice locale, altele decât asocieri private: câtã vreme sunt pãstrate la nivel local și sunt marcate de acordul general al celor afectați, rezultatul este o comunitate sãnãtoasã. Atunci când aceste funcții sunt preluate prin definiție sau uzurpare de autoritatea centralã, comunitatea este în pericol serios[7]. Orice este binefãcãtor în democrația modernã este posibil prin decizia în comun. Așadar, dacã, în numele unei democrații abstracte, funcțiunile comunitãții sunt transferate cãtre o direcție politicã îndepãrtatã, guvernarea realã prin acordul celor guvernați face loc unui proces de standardizare ostil libertãții și demnitãții umane. O națiune nu este mai puternicã decât numeroasele comunitãți mici din care se compune. Administrația centralã sau corpul de funcționari publici și manageri, indiferent cât de bine intenționați și pregãtiți, nu poate conferi dreptate, prosperitate și liniște unei mase de femei și bãrbați privați de vechile lor responsabilitãți. Acest experiment a mai fost fãcut și s-a dovedit dezastruos. Doar îndeplinirea datoriilor noastre în comunitate ne învațã prudența, eficiența și caritatea. NOUÃ. Conservatorul percepe nevoile pentru o restricție prudentã a puterii și a pasiunilor umane. Politic vorbind, puterea este abilitatea de a face ce vrei indiferent de voința celorlalți. Un stat în care un individ sau un grup mic dominã asupra celorlalți este despotism, fie el aristocratic sau democratic. Când fiecare persoanã pretinde puterea pentru sine, societatea cade în anarhie. Anarhia nu dureazã niciodatã prea mult, fiind intolerabilã pentru toatã lumea, iar ei îi succede tirania sau oligarhia, în care puterea este monopolizatã de foarte puțini. Conservatorul se simte obligat sã limiteze și sã echilibreze puterea politicã pentru a împiedica apariția tiraniei sau a anarhiei. În fiecare epocã, totuși, anumiți oameni sunt tentați sã doboare aceste limite, de dragul unor avantaje tentante și temporare. O caracteristicã a radicalilor este cã aceștia considerã puterea ca pe o forțã a binelui, atâta vreme cât este în mâinile lor. În numele libertãții, revoluțiile rusã și francezã au abolit vechile restricții asupra puterii; dar puterea pe care revoluționarii o gãseau opresivã când era exercitatã de vechiul regim a devenit mai tiranicã, odatã ajunsã în mâna noilor stãpâni ai statului. Cunoscând natura umanã ca pe un amestec de bune și rele, conservatorul nu își pune încrederea în bunãvoința cuiva. Restrițiile constituționale, filtrele și echilibrele politice, aplicarea adecvatã a legii, vechea cutumã a restricțiilor asupra bunului plac – acestea sunt aprobate de conservator ca instrumente ale libertãții și ordinii. O guvernare justã menține o tensiune sãnãtoasã între pretențiile de autoritate și cele de libertate. ZECE. Permanența și schimbarea trebuie recunoscute și reconciliate într-o societate viguroasã. Conservatorul nu se opune îmbunãtãțirii sociale, deși el se îndoiește cã ar exista o forțã a „Progresului mistic” care sã lucreze în lume. Atunci când o societate progreseazã în anumite privințe, de obicei ea este în declin în altele. Orice societate sãnãtoasã este influențatã de douã forțe, pe care Samuel Taylor Coleridge[8] le-a numit Permanența și Progresia. Permanența unei societãți este formatã din acele interese și convingeri durabile care dau stabilitate și continuitate; fãrã ea, societatea alunecã în anarhie. Progresia într-o societate este acel spirit și acel corp de talente care îndeamnã la o reformã și îmbunãtãțire prudentã; fãrã Progresie, un popor stagneazã. Așa încât, conservatorul înțelept dorește sã reconcilieze Permanența și Progresia în pretențiile lor. El crede cã liberalii și radicalii, orbi la necesitãțile Permanenței, pun în pericol moștenirea lãsatã nouã în efortul de a ne arunca într-un dubios „paradis terestru”. Pe scurt, conservatorul favorizeazã progresul temperat și rezonabil, se opune cultului Progresului, ai cãrui aderenți cred cã orice este nou este, în mod necesar, superior. Schimbarea este esențialã pentru corpusul social, raționeazã conservatorul, așa cum este esențialã și pentru corpul uman. Corpul care înceteazã sã se înnoiascã începe de fapt sã moarã; dar dacã vrea sã fie viguros, schimbarea trebuie sã aparã într-o manierã regulatã, armonizatã cu forma și natura sa, altfel ea va produce o excrescențã monstruoasã, un cancer care își va devora gazda. Nimic într-o societate nu poate fi vreodatã pe de-a întregul vechi sau pe de-a întregul nou: aceasta este calea pentru conservarea unei nații, la fel cum este și pentru conservarea unui organism viu. Cât de multã schimbare și ce fel de schimbare necesitã o societate – depinde de circumstanțe. Acestea sunt zece principii care s-au desprins în ultimele douã secole din gândirea conservatoare modernã. Linia de demarcație în politica modernã, remarca Eric Voegelin[9], nu este diviziunea între liberali și totalitari. Ci aceea între, pe de o parte, oamenii care considerã cã ordinea temporarã este unica validã, cã nevoile materiale sunt unicele nevoi și cã pot face ce doresc cu patrimoniul umanitãții, și aceia care recunosc o ordine moralã durabilã a universului, o naturã umanã constantã și datoria pe care o avem fațã de acestea.

* Russell Kirk (1918 –1994) a fost un istoric, critic social și literar, moralist și autor de ficțiune cunoscut pentru influența sa asupra conservatorismului american din sec. XX. Principala sa lucrare este The Conservative Mind (1953). În original la www.kirkcenter.org/index.php/detail/ten-conservative-principles

______________________________________________________
[1] Doctrinã sau corpus de doctrine relativ la chestiuni precum morala și credința, avansate într-o manierã autoritarã de un cult (cf. Merriam-Webster).
[2] În original, „Chaos and old Night”, expresie din poemul epic „Paradisul pierdut” al britanicului John Milton, desemnând haosul primordial din care Dumnezeu a creat lumea, dar și abisul în care a fost aruncat Satan la alungarea din Rai.
[3] Edmund Burke (1729-1797) autor, politician, orator și filosof irlandez, considerat pãrintele conservatorismului (anglo-saxon) modern. Kirk menționeazã prin „sãnãtoasã” nevoia ca schimbarea sã nu fie imoralã și sã fie direcționatã și controlatã.
[4] John Randolph de Roanoke (1773 – 1833), latifundiar și om politic american, congressman și ambasador. Lider al „vechilor republicani” o mișcare de „gardieni” ai principiilor constituționale care urmãrea restricționarea rolului guvernului federal al SUA asupra statelor.
[5] Creaturã biblicã (Iov 41, Isaia 27) consideratã imagine a lui Satan, amenințând creația lui Dumnezeu. Toma D’Aquino îl descrie ca demonul invidiei (Secunda Secundae Question 36).
[6] Sir Henry James Sumner Maine (1822–1888), jurist și istoric britanic, precursos al sociologiei juridice moderne, faimos pentru tezele sale conform cãrora societatea a evoluat „de la statut la contract”. În lumea anticã, spunea Maine, indivizii erau legați strâns prin statut de grupurile tradiționale de organizare ale societãții, pe care în cea modernã, indivizii sunt vãzuți ca agenți autonomi, liberi sã încheie contracte și asocieri cu oricine doresc.
[7] Referințã la restricțiile pe care pãrinții fondatori ai SUA le-au impus, prin Constituție, funcționãrii Guvernului federal. Abaterile de la acestea sunt astãzi subiect major de disputã în politica americanã; vezi inclusiv mișcãrile secesioniste actuale din sudul SUA și libertatea portului armei de foc.
[8] Samuel Taylor Coleridge (1772–1834) poet, critic literar și filosof englez, fondator al Mișcãrii Romantice în Anglia.
[9] Eric Voegelin (1901 –1985) filosof americano-german, profesor de teorie politicã și socologie. Voegelin a criticat violența politicã endemicã a secolului XX într-un mare numãr de cãrți, eseuri și articole. Una din cele mai importante creații este Die politischen Religionen (1938), (Religiile politice), despre ideologiile totalitare și similaritãțile lor structurale cu religia.
____________________ Linia de demarcație în politica modernã nu este diviziunea între liberali și totalitari. Ci aceea între, pe de o parte, oamenii care considerã cã ordinea temporarã este unica validã, cã nevoile materiale sunt unicele nevoi și cã pot face ce doresc cu patrimoniul umanitãții, și aceia care recunosc o ordine moralã durabilã a universului, o naturã umanã constantã și datoria pe care o avem fațã de acestea. Vã propunem o analizã a principalelor valori ale gândirii conservatoare. Poate fi și descãrcatã în format pdf de aici. sursa: culturavietii.ro
]]>

Write a comment:

Your email address will not be published.

© 2018 Cabinet de avocatura Mihai Rapcea

logo-footer