de Prof. univ. dr. Ilie Bãdescu A apãrut o carte monograficã asupra fenomenului terifiant al omuciderii, o carte în care se porneºte frontal de la întrebarea: „de ce se ucid oamenii”? (Bogdan Ficeac, 2011, Editura Rao). Se subînþelege cumva cã omul ucide, ca om, un alt om, poate adicã sãvârºi lucrul acesta, totodatã absurd ºi tragic, prin chiar atributul sãu antropologic, prin calitatea sa de fãpturã omeneascã. Altfel spus, cel ce ucide ar fi capabil sã se ucidã, de fapt, pe sine însuºi, adicã sã suprime ceea ce el însuºi deþine prin atributul sãu de specie, faptul de a fi om, ceea ce este cu totul incomprehensibil, golit de orice înþeles. Într-adevãr, dacã menþinem explicaþia înlãuntrul fenomenului însuºi alunecãm în tautologie purã : „lucrul x este roºu pentru cã are culoare roºie”. Dacã voim sã explicãm de ce (se) ucid unii oameni n-ar trebui sã urmãm  un asemenea raþionament, cãci el ne scoate din perimetrul ºtiinþei. Nu putem spune: omul ucide un alt om pentru cã este om ºi-n atributele sale se gãseºte ºi acela al omuciderii, „apetenþa de a ucide”. Când un „om” ucide, trebuie sã ne întrebãm ce fel de fãpturã este cel ce ucide. Este el „om”, cu adevãrat? Dacã este om, ar însemna cã el conþine în sine predispoziþia spre autosuprimarea atributului sãu, al umanitãþii însãºi, ceea ce ar fi absurd, iar logiceºte ar fi tautologic, golit de orice înþeles. Omenitatea nu poate sã se manifeste, sã se afirme pe sine prin ceea ce o neagã pe sine. Este cunoscut raþionamentul cu care Mântuitorul Hristos i-a întâmpinat pe fariseii care-L acuzau cã scoate demonii din fãptura demonizatului cu ajutorul demonilor, pe Belzebul cu ajutorul lui Belzebul, ceea ce ar fi absurd. Problema rãmâne complicatã atâta vreme cât nu vom admite cã fãptura umanã este expusã primejdiei de a cãdea din umanitatea ei, de a se sub-umaniza pe sine, devenind capabilã, pe cale de consecinþã, sã suprime la altul ceea ce ea însãºi, fãptura cãzutã, nu mai are: atributul uman. Omul nu ucide. Om este Abel ºi nu ucide; Cain este sub-om, cãzut din umanitate, ºi ucide. El nu mai este om ºi de aceea poate sã ucidã un om, pe fratele lui, care, brusc, nu mai este privit ca un frate, nu mai este trãit ca un frate, ci ca un duºman, un ne-frate. Fenomenul este similar în cazul uciderii rituale. L-a ilustrat nefârtatul care sãvârºea o asemenea ucidere ritualã în Ardealul de azi, în numele neamului sãu neconsultat, dezonorându-l chiar ºi prin simpla sa apartenenþã (n-aº dori sã am printre fraþii de acelaºi neam pe careva care, în numele atributului etnic, pe care eu însumi îl port, sã se creadã chemat sã spânzure fãpturi de alt neam decât al meu, fie acestea chiar ºi fãpturi de peruzea, adicã suflete pure, cum este sufletul de Ahasver al lui Avram Iancu). Ce fel de „om” este acest fel de ungur care l-a spânzurat ritualic pe Avram Iancu, socotindu-se, iatã, îndreptãþit sã-l spânzure pe românul hipostatic. De ce va fi sãvârºit el aceastã omucidere ritualicã? Pentru cã el, nefericitul, nu l-a mai putut privi pe românul ipostatic ca pe un om ºi un frate. Mentalitatea aceasta o mai regãsim consemnatã în practica judiciarã a Codului Verboczi, care prevedea cã românul transilvãnean poate fi condamnat (chiar spânzurat) la simplu prepus, deci fãrã osteneala probaþiunii, prin simpla mãrturie, fãrã de vreo mobilizare pentru a urma confruntarea probelor. Mãrturia cuiva era suficientã. De ce? Pentru cã un asemenea raþionament care îl putea condamna pe român la simplul prepus, îl socotea pe român un om de categorie inferioarã. Mentalitatea aceasta rãbufneºte din strãfunduri þinute ascunse în subconºtientul unor subculturi ale omuciderii în expresia etnocidului, real ori ritualic, care se cred îndreptãþite sã ucidã, sã suprime chiar pe cel în care dãinuieºte sufletul peren al unui neam, un martir, un erou, un sfânt, precum este Avram Iancu el însuºi. Sã fie aceastã mentalitate legatã cu fire ascunse de cea etalatã de primul ministru si seful parlamentului ungar, care avertiza în Ardealul de azi cã ungurii au îndreptãþire divinã asupra întregului þinut? Deci, au dezlegare divinã sã facã ce vor, inclusiv spânzurãtori, deocamdatã ritualice, în Ardeal?! Ceea ce mã tulburã nespus în faþa acestui fenomen nu este doar gestul acelui nefârtat, al celui ce se crede pe sine mai om în Ardeal decât omul Avram Iancu, ci tãcerea intelectualilor unguri din Ardeal. Sã nu fie înspãimântaþi, oare, de gestul acesta, care prevesteºte lucruri cumplite? Sã fie vorba despre vreo blocare a acelui sentiment care ne atestã pe noi, toþi oamenii, ºi unguri ºi români, ºi þigani ºi evrei, ºi ruºi etc.,  egali întru umanitate (omenitate), adicã fiii lui Dumnezeu? Chestiunea este tulburãtoare ºi ne trimite la întrebarea retoricã din titlul cãrþii d-lui Bogdan Ficeac, „De ce se ucid oamenii”. Dacã toþi suntem înzestraþi cu raþiune, adicã ne putem desprinde de animalitatea noastrã, de ce suntem pregãtiþi sã sãvârºim ceea ce este cu totul absurd, sã retragem celor pe care-i ucidem atributul umanitãþii, arãtându-ne în stare sã-l suprimãm pe fratele nostru cu tot cu omenitatea lui, cu ceea ce-l face ca pe noi, cu atributul prin care cel ucis este una cu mine, sunt chiar eu?! Ce mai este cu povestea raþiunii ºi a raþionalitãþii? Raþiunea este un „loc” noologic ºi o funcþiune, nu un atribut. Ea poate fi utilizatã ca orice unealtã, ca orice loc noologic de depozitare spiritualã, pentru multe operaþii ºi pentru felurite stocuri. Unul îºi foloseºte raþiunea pentru a raþiona în faþa existenþei, cu intenþia absolut gratuitã de a o înþelege, altul pentru a raþionaliza existenþa, adicã a o aduce la conformitate cu sentimentele sale ºi, deci, pentru a ºi-o subordona ori pentru a o ridica la lumina iubirii dumnezeieºti. Aici se despart apele, aici unii dintre noi se despart, se deosebesc de insul acela nefericit, de nefârtatul din Ardeal, care se crede ungur la modul exemplar, deºi eu mã îndoiesc de sentimentul sãu, cãci nu cred cã sentimentul etnic poate dicta comportamente neinteligente . În viziunea mea ºi în lumina cercetãrilor mele, sentimentele etnice fac parte din categoria sentimentelor inteligente ºi, ca atare, nu pot dicta comportamente aºa de lipsite de inteligenþã, infantile spre trufie criminalã. Nici nu-l bãnuiesc pe acel nefericit de la Miercurea Ciuc în stare sã iubeascã cu iubire de neam. Un ungur care nu poate iubi un ne-ungur nu poate iubi nici un alt ungur, aºa cum un român care nu poate iubi un ungur, bunãoarã, nu poate iubi cu adevãrat un alt român. Lucrurile acestea devin încã mai limpezi când invocãm ºi atributul care ne face pe toþi fraþi întru Hristos, Mântuitorul neamului omenesc, cel ce-a venit pentru toþi oamenii, nu pentru un ungur ori pentru un român ori pentru un francez, ci pentru toþi oamenii de pe planeta aceasta aºa de privilegiatã ºi aºa de nesimþitor locuitã. Cel ce urãºte în numele sentimentului etnic a trãdat ºi a desfigurat sentimentul etnic al propriului sãu neam. Dacã un american oarecare ar urî un mexican ori un negru, el ar sãvârºi lucrul acesta nu pentru cã aceºtia n-ar fi americani, ci întrucât acel american anume, un John oarecare, ar fi cãzut din americanismul neamului sãu, ºi-ar fi pierdut capacitatea de a iubi semeni de alte neamuri cu sentimentul etnic al americanului hipostatic. Un ungur nu urãºte un român pentru cã nu este ungur, ci pentru cã el, insul acela care se crede ungur, nici nu poate iubi, fiindcã dacã s-ar menþine cu iubirea lui înlãuntrul etnicitãþii sale ar fi cel mult narcisist, adicã s-ar iubi tautologic, doar pe sine ºi doar într-un soi de întunecime, un vid absorbant pe care l-ar numi impropriu popor maghiar. O atare iubire este autodevoratoare, un fel de autostimulare perversã, o patologicã onanie a sentimentului etnic. Iubirea este nemãrginitã ºi proba acestui sentiment este cã el poate cultiva o grãdinã fãrã s-o confunde cu gardul. Esenþa grãdinii este cultura, petecul acela de pãmânt cultivat, nu gardul care ar închide o bucatã de teren spre a-l istovi. (va urma) Clipa]]>

CategoryCauze Naţionale
Write a comment:

Your email address will not be published.

© 2018 Cabinet de avocatura Mihai Rapcea

logo-footer

                

Share via
Copy link
Powered by Social Snap