Curaj !

Nemulþumirea faþã de instituþiile miºcându-se greoi, de legile contradictorii, furnizorii lacomi, serviciile proaste sau de prestaþia clasei politice – iatã un numitor comun al majoritãþii românilor. Cei care vor sã schimbe cu adevãrat ceva sunt însã în minoritate. Ce le lipseºte aºadar nemulþumiþilor vocali, dar resemnaþi? O calitate aparent simplã, dar de-a dreptul inutilã, la limitã periculoasã, costisitoare pentru carierã ºi liniºtea familiei: curajul. Aici nu este vorba despre ipostaza eroicã a vitejiei. Etosul curajului nu te îndeamnã sã sari din trenul aflat în mers, nici sã te iei la trântã cu ursul pe aleea de la Peleº. Cu atât mai puþin sã goneºti cu 250 km/h pe autostrada Transilvania. Doar cei care confundã curajul cu iresponsabilitatea ºi vitejia cu tupeul se pot mândri cu asemenea isprãvi. Curajul autentic este în bunã parte nespectaculos. Deja în Vechiul Testament, în biografiile profeþilor, vedem cum, în mijlocul confuziei, este suficient ca cineva sã spunã lucrurilor pe nume. Profetul nu inventeazã, nu proclamã noutatea ºi nici nu face dezvãluiri incendiare. Funcþia lui este a repune în planul lui Dumnezeu un episod de rãtãcire. Cu o metaforã ceferistã, el reaºeazã pe linie trenul deraiat, aducând aminte pasagerilor de menirea acestuia de a ajunge la destinaþie. Curajul profetic rezidã aºadar în onestitea care marcheazã confruntarea cu realitatea ºi în viziune, în gândirea pe termen lung. La o scarã mai apropiatã de noi, curaj au avut cei care, în plin comunism, au privit dincolo de el. De aceea au ºi rezistat, denunþând minciuna ºi spãrgând astfel bula de aer contaminat a regimului. Curajoºi au fost ºi cei care, în temniþã fiind, fãrã ºansa de a mai ieºi, ºi-au salvat sufletul, chiar dacã trupul a avut mai mult de suferit. La fel, tot despre curaj se poate vorbi în cazul celor care iau atitudine în situaþii în care contemporanii lor tac sau chiar profitã. În plinã demisie eticã a majoritãþii, vocea celor puþini care nu obosesc sã atenþioneze este de douã importantã: criticã, deschizând în acelaºi timp o perspectivã. A avea curaj înseamnã nu doar sã denunþi ticãloºia, mai ales când este evidentã, ci mai ales sã oferi alternative. Fãrã dimensiune practicã, actul de curaj nu ar putea fi deosebit de nebunie sau cinism. Faptul de a indica o ieºire presupune, în profunzime, valori ºi repere care nu se negociazã. Acestea hrãnesc fermitatea, dârzenia, motiveazã ºi încurajeazã. Aºa ajungem la o posibilã explicaþie a lipsei curajului la mulþi dintre noi: luaþi ostateci de manipularea de dupã ’89, de maeºtrii instantaneului, nu mai avem niciun orizont, nicio ambiþie, nicio speranþã cã se poate ºi altfel. Adicã nu mai ºtim pentru ce sã fim curajoºi. De Radu Preda –Adevarul]]>