Am ezitat sã scriu din primele momente, sub imperiul emoției despre atentatele din capitala Franței. Ca și în cazul Colectivului, primul sentiment este de durere și neputințã în fața suferinței semenilor. Apartenența noastrã europeanã și mai ales apartenența culturalã la filonul francofon ne face pe noi românii, sã ne simțim solidari cu Franța, în ciuda fricțiunilor diplomatice din ultima vreme.

Cãci Franța la care ne raportãm noi, românii literați, nu este Franța suburbiilor mizere, a mixajului cultural și etnic ce caracterizeazã din pãcate societatea francezã a zilelor noastre, ci acea Franțã atemporalã, bastionul iluminismului și culturii vechii Europe, sursa noastrã de adevãr și frumusețe exprimatã în literaturã, teatru, film, picturã, sculpturã și filosofie. Pentru mine, Franța înseamnã Depardieu (chiar dacã a renunțat la cetãțenia francezã și a trecut la ruși – gestul lui fiind pe deplin francez), Dumas, Diderot, Hugo (Victor, nu Boss !), La Fontaine, Verlaine, Molliere, Chagall, Rostand, Gauguin și mulți alții, fãrã de care cultura europeanã și cea universalã ar fi cu mult, mult mai sãracã.

Spiritul francez plutește astãzi pe deasupra Franței precum Duhul Sfânt deasupra apelor primordiale dinaintea Creației, cãci nu își mai gãsește exponenții decât rar, în scriitori și filosofi  moderni geniali precum Serge Brussollo sau Pascal Bruckner.  În aceste condiții, este evident cã discursul politic și social francez de astãzi are tot mai puțin din finețea și jovialitatea spiritului francez al epocilor trecute, fapt ce ne face pe unii dintre noi sã ne de-solidarizãm de Franța actualã, aflatã în suferința pricinuitã de atacul terorist de vinerea trecutã.

Cãci sunt unii care își amintesc de colonialismul agresiv al Franței, de spolierea unor țãri, de lacrimile și suferința aduse de Franța unor popoare – și care exclamã:  Franța plãtește tributul de sânge al colonialismului sãu ! Alții își amintesc insultele societãții franceze la adresa României – una dintre cele mai fracofone țãri din lume, refuzul politic al Franței privind integrarea europeanã a României – și refuzã sã fie solidari cu francezii în aceste momente grele.

Eu însã, sunt solidar cu acea Franțã atemporalã, culturalã, în care mã regãsesc ca spirit. În sufletul meu se zbucuimã de suferințã toți marii gânditori, artiști și oameni de spirit francezi care au contribuit la construcția mea culturalã și spiritualã. Din acest motiv nu pot sã stau deoparte, nepãsãtor la durerile Franței. Cu toate astea, mã distanțez de filosofia socialã a politicii franceze de astãzi, care i-a adus pe marginea prãpastiei pe francezi. Multi-culturalismul lor, libertãțile prost înțelese și aplicate, îngreunarea sistemului de asigurãri sociale cu tot felul de trântori alogeni care trãiesc pe spinarea contribuabililor autohtoni – au fãcut ca Franța sã fie o patrie vitregã pentru francezul adevãrat, și o mamã protectoare și iubitoare pentru francezii de adopție, strãini de cultura și identitatea francezã. Dubla mãsurã cu care Franța de astãzi judecã prin vocile vârfurilor ei – mã revoltã și mã întristeazã în egalã mãsurã. Pe deoparte noi românii, suntem vãzuți de cei din Hexagon ca țigani prin definiție – în ciuda culturii, tradiției și istoriei noastre – cel puțin la fel de vechi și de bogate ca cea francezã, în vreme ce așa-zișii refugiați – în realitate migranți economici magrebieni, algerieni, tunisieni și mai nou, sirieni – deși strãini de cultura europeanã și francezã – sunt primiți cu brațele deschise.

Refuz sã cred cã cei care conduc Franța astãzi sunt francezi și iubesc poporul și cultura francezã. Înclin sã cred cã ei sunt, ca foarte mulți lideri europeni actuali, ne-reprezentativi pentru popoarele pe care le conduc, ba chiar împotriva intereselor acestora. Altfel nu se explicã actele de sabotaj și sinucidere colectivã pe care politicenii francezi și germani le comit la adresa propriilor popoare. Cãci mãsurile luate de acești conducãtori par sã aibã un singur scop: disoluția etnicã, culturalã și spiritualã a popoarelor vechi europene, prin infuzia – de multe ori forțatã – de elemente strãine etnic, cultura și spiritual.

Eu sper ca francezii adevãrați, câți or mai fi rãmași în Franța, sã se trezeascã și sã alunge de la putere elementele alogene – în special de descendențã evreiascã –ce sunt  strãine de  interesul național al poporului francez, și astfel sã își ia țara înapoi.

Același lucru mi-l doresc pentru noi toți europenii, cãci nici frau Merkel, nici liderii politici români aflați la putere nu par foarte interesați de viitorul și continuitatea etnicã a popoarelor pe care le conduc.

Se spune cã durerea trezește la realitate. Fie ca realitatea la care se vor trezi francezii sã nu îi facã sã acționeze pripit. Dușmanul este la ei în casã, nu altundeva.

]]>

Write a comment:

Your email address will not be published.

© 2018 Cabinet de avocatura Mihai Rapcea

logo-footer