Mareºalul Ion Antonescu, militar ºi politician român
Mareºalul Ion Antonescu, militar ºi politician român
Mareºalul Ion Antonescu, militar ºi politician român

Autor: Cristian Negrea – istoria.md

Un personaj cheie al istoriei noastre recente rãmâne mareºalul Ion Antonescu. Din pãcate, pânã în ziua de azi, încã nu a fost fãcutã o analizã pertinentã, obiectivã, asupra rolului acestuia, a personalitãþii sale, a acþiunilor ºi deciziilor sale, dar nu oricum, ci în lumina contextului geopolitic al perioadei extrem de tulburi în care acesta a ajuns la putere ºi a condus þara pe un anumit drum. Hulit de istoriografia oficialã, comunistã, pânã în 1990, dupã aceastã datã se identificã douã curente majore: unul care continuã sã-l învinovãþeascã exclusiv pentru toate relele abãtute asupra României începând cu acea perioadã, altul care îl glorificã excesiv, fãcându-l un erou neprihãnit ºi o victimã a unui complot al trãdãtorilor ºi duºmanilor patriei.

Ca de obicei, adevãrul este la mijloc, dar atâþia ani în care noi, românii, am vãzut doar lucrurile în alb ºi negru, ne împiedicã chiar ºi în ziua de astãzi sã percepem nuanþele ºi sã judecãm faptele în context, þinând cont de situaþia internã ºi internaþionalã deosebit de complexã a vremii. Una este sã fii lider al unei þãri, indiferent care, în timpuri de pace ºi prosperitate, alta este sã fii lider al aceleiaºi þãri în epoci complicate, de tensiune, când întreaga omenire se îndrepta implacabil spre un rãzboi total, care nu avea cum sã ocoleascã România. Anul 1940 a fost sfârºitul iluziilor visãtorilor rupþi de realitate ºi a dovedit cã România nu are cum sã stea deoparte, chiar dacã ar vrea. A însemnat confirmarea maximei lui Lev Trotski (culmea ironiei, ucis chiar în acel an din ordinul lui Stalin): „S-ar putea sã nu te intereseze rãzboiul, dar tu îl interesezi pe el!” Indiferent cine ar fi condus România din 1940, þara noastrã ar fi simþit efectele rãzboiului, nu avea cum sã-l ocoleascã.

Cu cât situaþia internaþionalã este mai complexã, cu atât mai mult numãrul gradelor de libertate ale deciziei sunt mai mici, deci ai mai puþine opþiuni la îndemânã. În articolul “Ne puteam opri pe Nistru?” am expus principalele cauze care l-au împiedicat pe Antonescu sã opreascã armata pe linia Nistrului, grupându-le în cauze operative, politice, militare ºi strategice. Un reproº adus lui Antonescu este cã nu a încheiat un tratat de alianþã cu Hitler referitor la campania din rãsãrit, în care sã se prevadã clar obligaþiile pãrþilor. Întrebarea ce se pune, cu cine a încheiat Hitler un astfel de tratat? Cu italienii, cu finlandezii, cu croaþii, cu ungurii? În afarã de adeziunea la Pactul Tripartit, nu exista nici un alt fel de tratat încheiat de Hitler cu aliaþii sãi. De ce? Hitler era în 1941 suficient de puternic ca sã nu se angajeze la nimic ºi sã obþinã ce vrea. Chiar dacã Antonescu i-ar fi cerut-o, Hitler nu ar fi acceptat.

Pâlnia cu opþiuni

Aceastã imagine plasticã ne este oferitã de Joseph S. Nye ºi este foarte sugestivã pentru a înþelege complexul decizional care duce spre un drum sau altul al istoriei, care este dependentã ºi se scrie conform drumului pe care o apucã la un moment dat. Cu cât evenimentele se precipitã mai mult, se înrãutãþesc mai tare, gradele de libertate ale factorilor decizionali se reduc, iar probabilitatea rãzboiului creºte, ajungând la un moment dat inevitabil. Al doilea rãzboi mondial putea fi evitat mai uºor în 1938 decât în 1939, soarta României putea fi ocolitã mai uºor în 1938 decât în 1940. Într-un interviu acordat unui ziar spaniol în 1931, regele Carol al II-lea menþioneazã: „Suntem vecini cu un urs care în zece ani ne va sugruma. Ceea ce putem face noi este sã ne trãim viaþa pânã atunci” (citat aproximativ). Aceste cuvinte dovedesc nu numai faptul cã regele Carol al II-lea era perfect conºtient de pericolul rusesc încã din 1931, dar ºi faptul cã îl va ignora cu desãvârºire, cu cinism ºi fatalitate, condamnând poporul român cu bunã ºtiinþã prin noncombat. O atitudine gen Ludovic al XV-lea, a cãrui devizã era „Dupã mine, potopul!“. Cât egoism cinic, din moment ce el îºi putea salva oricând propria persoanã fugind în Occident, ceea ce a ºi fãcut-o, dar alungat. ªtiind toate acestea, restul însemnãrilor din jurnalul sãu mi se par doar mostre de purã ipocrizie. Ion Antonescu a preluat puterea la 6 septembrie 1940, când România cedase deja Basarabia ºi Bucovina de Nord, nordul Ardealului ºi ceda ºi Cadrilaterul. Avea multe opþiuni? Partidele politice nu se înghesuiau la guvernare, aºa cum fãcuserã de fiecare datã când în þarã era liniºte ºi bine. Tocmai de aceea, deoarece nu existau opþiuni, numãrul gradelor de libertate era foarte redus. Dacã Antonescu ar fi preluat puterea în 1939, sau 1938, ar fi avut mai multe grade de libertate, mai multe posibilitãþi, ºi atunci deciziile sale ar fi putut fi judecate în alt context. Ce a fãcut Antonescu dupã preluarea puterii? A îndreptat þara spre Germania, singura care putea garanta integritatea României. Avea mai multe opþiuni? Care ar fi fost acestea? U.R.S.S., care ne luase deja Basarabia ºi Bucovina de Nord, ba chiar încercase sã ia întreaga Bucovinã? Doar existenþa Germaniei a împiedicat U.R.S.S. sã nu ocupe întreaga Românie, aºa cum fãcuse deja cu Þãrile Baltice, Lituania, Letonia ºi Estonia. Aceeaºi soartã îi era pregãtitã ºi României, U.R.S.S. privind cu jind la petrolul ºi cerealele României. Bolºevicii au încercat ºi în 1918 sã proclame România republicã popularã, ºi doar armele românilor i-au împiedicat (vezi Primele lupte ale Armatei Române cu bolºevicii). Pe cine altcineva se putea baza Antonescu? Franþa, care ne garantase frontierele, încetase sã mai existe. Marea Britanie se apãra izolatã ºi pãrea cã va fi cuceritã în curând, doar teama lui Hitler de invazia pe mare ºi credinþa în asigurãrile lui Goring cã o va scoate din luptã cu aviaþia au evitat dezastrul. Oricum, la acea vreme, Bãtãlia Angliei era în toi ºi britanicii nu se simþeau prea bine. S.U.A. stãteau deoparte, din nou în politica izolaþionistã, care spunea sã-i lase pe europeni sã se mãcelãreascã între ei cât vor dori, atitudine din care doar atacul direct de la Pearl Harbour îi va scoate, un an ºi jumãtate mai târziu. Antonescu a îndreptat þara spre Germania pentru a se apãra de Rusia ºi pentru cã nu avea încotro. A cedat germanilor petrol ºi grâne, dar a acceptat în schimb doar aur ºi armament, conºtient de nevoile de înzestrare ale armatei. Dacã dupã un an de zile de înarmare (ºi era deja voinþã politicã pentru asta) am intrat în rãzboi cu dotãrile pe care le aveam, închipuiþi-vã care era situaþia în 1940! Am fi putut sã ne batem atunci pe linia Nistrului? Dar dacã Antonescu venea la putere în 1938 ºi ar fi demarat un program de înarmare? Avea atunci alte opþiuni? Dacã s-ar fi realizat cele trei mii de cazemate întãrite pe linia Nistrului, cele preconizate încã din anii 20, din care au fost gata în 1940 doar o sutã, am fi putut discuta altfel în 26 iunie 1940? Fãrã îndoialã cã da. Atunci ne puteam pune întrebarea dacã am fi putut rezista armat ultimatumului, atunci puteam pune altfel în discuþie soarta României ºi cursul istoric. Cu doi ani înainte, Antonescu ar fi avut alte grade de libertate, mai multe opþiuni ºi posibilitãþi, þara ar fi putut fi mai pregãtitã ºi cu mai mari ºanse de izbândã. De ce nu s-au realizat toate acestea pânã în 1940? Întrebaþi-l pe Carol al II-lea ºi pe politicienii care s-au perindat la guvernare în aceastã perioadã. Tocmai în aceastã idee, Antonescu trebuie judecat prin prisma opþiunilor disponibile, ºi nu doar prin faptul cã el a fost soluþia de salvare cãutatã de Carol al II-lea dupã un deceniu de nepãsare ºi indolenþã. Pânã la urmã, toþi l-au blamat sau l-au aclamat pe Antonescu, dar nimeni nu s-a obosit sã-i asculte ºi lui punctul de vedere. Fiindcã existã ºi mai aºteaptã sã fie cercetate documente în care Antonescu îºi expune ºi justificã acþiunile (mãcar o parte dintre ele), iar abia dupã cunoaºterea ºi studierea acestor documente vom putea sã emitem judecãþi imparþiale ºi obiective. Ca exemplu, public aici scrisoarea lui Antonescu cãtre Constantin I.C. (Dinu) Brãtianu din 29 octombrie 1942.

Scrisoarea lui Antonescu cãtre Dinu Brãtianu

“Am lãsat fãrã rãspuns scrisorile dumneavoastrã anterioare. Am fãcut-o din înþelepciune, fiindcã urmãream unirea, ºi nu vrajba. Puteam sã vã rãspund, aducând justiþiei pe toþi vinovaþii de catastrofa moralã ºi politicã a þãrii, printre care sunteþi, în primul rând, ºi dumneavoastrã. Naþia o doreºte ºi o aºteaptã de la mine. Nu am fãcut-o totuºi, fiindcã nu am voit sã aþâþ ºi mai mult spiritele ºi, mai ales, nu am voit sã dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii noºtri. Am lãsat ziua acestor rãfuieli mai târziu. Abuzaþi, însã, de rãbdarea, de tãcerea ºi de înþelepciunea mea ºi, rând pe rând, la scurte intervale de timp, îmi trimiteþi, când dumneavoastrã, când dl. Maniu, avertismente, sfaturi ºi acuzaþiuni. În virtutea cãrui drept? Ce reprezentaþi în aceastã þarã, dumneavoastrã, toþi foºtii oameni politici, în afarã de interesele dumneavoastrã egoiste ºi un trecut politic total compromis ºi dureros?! Uitaþi, domnule Brãtianu, cã eu sunt omul muncii mele ºi martirul greºelilor acelora care au primit în 1918 România Mare ºi au dus-o, dupã 22 de ani de conducere, în prãpastia de unde am luat-o eu în 1940, pe când dumneavoastrã sunteþi din profitorii ºi dãrâmãtorii unei moºteniri mari. În mai puþin de un sfert de secol, fiecare în parte ºi toþi la un loc, aþi prãbuºit lupta, sacrificiile ºi suferinþele duse ºi îndurate, 20 de secole, de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politicã. Orice apãrare încercaþi ºi orice diversiune faceþi dumneavoastrã, conducãtorii politici de ieri, purtaþi pe umeri aceastã rãspundere. Dumneavoastrã, liberalii, mai mult ca alþii, fiindcã ºi din opoziþie ºi de la guvern, prin acþiunea dumneavoastrã de dirijare ºi de îndrumare a vieþii noastre politice, economice, morale ºi spirituale, exercitatã direct ºi indirect, de pe bãncile ministeriale, din birourile bãncilor ºi din culisele politice, aþi dus þara la catastrofa din 1940. Staþi faþã în faþã cu conºtiinþa dumneavoastrã, depãnaþi cu corectitudine, pas cu pas, atât actele dumneavoastrã, cât ºi pe ale acelora cu care, rând pe rând, v-aþi întovãrãºit ºi v-aþi acuzat, în faþa naþiei dezolate, scandalizate ºi înmãrmurite; rãsfoiþi toatã colecþia ziarelor din ultimii 40 de ani, începând cu Universul ºi terminând cu Viitorul ºi cu ziarele jidoveºti pe care se sprijinea naþionalistul domn Maniu ºi vã reamintiþi: cine sunteþi dumneavoastrã ºi dumnealui; câte pãcate aþi fãcut; cum v-aþi calificat singuri ºi cum v-a calificat naþia; câte rãspunsuri aveþi. Pentru a vã uºura munca, vã reamintesc, domnule Brãtianu, cã, împreunã cu dl. Maniu, v-aþi acuzat public ºi zilnic, în presã, în întruniri, în parlament, de: „incapacitate”; „tâlhãrie”; „falsificãri” ºi „furturi de urne”, în Bucureºti, pentru obþinerea puterii; „demisii în alb”; „bãtãi ºi omoruri”; „cãlcarea legilor ºi Constituþiei”; luãri de comisioane” la toate furniturile statului; „traficãrile de influenþã” practicate de partizanii, deputaþii, miniºtrii ºi preºedinþii corpurilor dumneavoastrã legiutoare; „scandalurile cu contingentãrile” cu „grâul britanic”; modul cum aþi fãcut reforma agrarã ºi cum „aþi profitat de ea”; risipa avutului public; „concesionãrile oneroase ale bunurilor statului”; „demagogie”; incorectitudine civicã, provocatã de faptul cã atunci când eraþi în opoziþie dirijaþi ocult statul, în profitul intereselor d-umneavoastrã ºi ale jidanilor din ale cãror consilii de administraþie – mari ºi mici – fãceaþi parte, iar de pe fotoliile ministeriale încurajaþi ºi favorizaþi, acopereaþi ºi muºamalizaþi afacerile lor ºi ale d-strã, în detrimentul statului. Adãugaþi, la acest bogat ºi concludent stat de serviciu al partizanilor ºi al adversarilor dumneavoastrã de ieri, cu care – ca totdeauna când vã gãsiþi în opoziþie – sunteþi azi prieteni: cazurile, pe care naþia le þine numai în dormitoare, ale domnilor Tãtãrescu, Bârsan, Boilã, Aristide Blank ºi afacerea Skoda; ruinarea poporului, prin dobânzile oneroase care au prãbuºit economiile, avutul ºi munca tuturor, de la þãran la marele proprietar, de la micul pânã la marele negustor român; ravagiile fãcute de conversiune ºi de concesionarea bunurilor statului, pe care am început sã le rãscumpãr eu; împrumuturile externe, oneroase ºi umilitoare; introducerea controlului strãin la Banca Naþionalã ºi Cãile Ferate, comisioanele scandaloase etc. etc. ºi veþi avea, domnule Brãtianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am plãtit atât de scump ºi pe care naþia întreagã o are permanent în faþa ochilor sãi. Totuºi, domnule Brãtianu, cu toþii credeþi cã toate acestea au fost uitate ºi, cu perfidia politicianistã de altã datã – de totdeauna – atât de bine cunoscutã, vã aºezaþi cu cinism pe acest trecut ºi – de la cel dintâi dintre dumneavoastrã, pânã la cel din urmã – încercaþi sã acuzaþi ºi sã sabotaþi, pe sub mânã, opera de îndreptare ºi consolidare la care s-a antrenat toatã naþia ºi sã tãiaþi elanul unui om care nu a avut, nu are ºi nu va avea nici moºii, nici vii, nici pivniþi de desfacere, nici bani depuºi, nici industrii, nici consilii de administraþie, nici safeuri, în þarã ºi strãinãtate, nici cupoane de tãiat, nici timp de pierdut la club ºi care nu ºi-a pricopsit nici cumnaþii, nici nepoþii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii. Chiar dacã am greºit, greºesc sau voi greºi, nu pot fi acuzat, domnule Brãtianu, de nici unul dintre dumneavoastrã. Fiþi încredinþaþi, sunteþi înfieraþi ºi puºi chiar de generaþia actualã pe banca acuzaþilor. Dacã va fi sã fiu ºi eu pe aceastã bancã, pentru cã fac tot ceea ce un om putea sã facã, nu numai pentru a slava un neam de la dezunire ºi de la prãbuºire, dar ºi pentru a-l întregi ºi a-i asigura o viaþã nouã, în onoare ºi în muncã, atunci în nici un caz nu veþi fi dumneavoastrã acuzatorii ºi în nici un caz nu voi fi pus alãturi de dumneavoastrã ºi acuzat de aceleaºi greºeli ca dumneavoastrã. Fac aceastã afirmare nu pentru cã mã simt vinovat cu ceva faþã de þarã, dar pentru cã ºtiu ce au suferit, din antichitate ºi pânã azi, de la Socrate ºi Demostene, pânã la Clemenceanu, atâþia nenumãraþi – mici ºi mari – oameni care ºi-au servit poporul cu credinþã, cu devotament ºi cu folos ºi, mai ales, pentru cã nu au uitat cã în Iaºi, în tragica primãvarã din 1918, ºi chiar la Bucureºti, dupã Unire, s-a cerut trimiterea în judecatã ºi condamnarea fratelui dumneavoastrã, atât pentru cã fãcuse rãzboiul, cât ºi pentru dezmãþul creat de nepriceperea dumneavoastrã a tuturor, chiar de cãtre aceia care ceruserã intrarea în luptã; care îl acuzaserã în 1914-1915 de lunga ºi dezmãþata perioadã de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea în rãzboi ºi care, ca culme a cinismului lor, erau ei înºiºi vinovaþi de modul cum fusese administratã ºi ruinatã þara. Eu ºi mulþi alþii încã nu am uitat ridicolul acestei îndrãzneli pe care istoria l-a înregistrat. Oricum ar fi însã eu nu voi putea fi acuzat de dumneavoastrã ºi nici pus pe aceiaºi bancã cu dumneavoastrã, pentru cã nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei ºi nici ºeful unei bande de corbi odioºi, care au ajuns la conducere prin „minciunã”, „promisiuni”, „furt de urne” sau prin „sprijin ocult masonic ºi iudaic”, ci sunt omul adus de un trecut onest ºi de voinþa unanimã a unei naþii care, pentru a se slava, a fãcut apel la mine, iar nu la dumneavoastrã sau la dl. Maniu, ºi nici la domnii care stau în jurul dumneavoastrã ºi cu care aþi fãcut ºi faceþi sistem. Niciodatã, pentru a fi salvatã, naþiunea, armata ºi corpurile constituite nu au indicat numele dumneavoastrã sau al d-lui Maniu, în ultimii ani ai tragicei guvernãri, care s-a sfârºit la 6 septembrie 1940. Dumneavoastrã v-aþi strecurat ºi v-aþi alãturat acestei mulþimi, cu discreþia impusã de instinctul rãspunderii pe care o aveþi ºi a dorinþei legitime de a vã salva ºi nu aþi fãcut nici un gest pentru a vã valorifica drepturile la conducere, când aceastã mulþime spulberã un regim care era de fapt al dumneavoastrã ºi când aclama un om nou, care eram eu. Când am intrat în rãzboi, cu prudenþã caracteristicã a politicienilor valoroºi nu v-aþi manifestat nici pentru, nici contra. Dupã ce am reluat Basarabia ºi Bucovina , v-aþi grãbit sã-mi cereþi, ºi dumneavoastrã, ºi domnul Maniu, sã mã opresc la Nistru. V-am arãtat consideraþiunile militare, politice, economice ºi morale pentru care nu puteam sã o fac ºi v-am invitat, pentru a treia oarã, sã luaþi conducerea, rãspunderea ºi riscurile unei asemenea acþiuni. Bineînþeles, aþi refuzat. Dupã omorurile de la Jilava ºi imediat dupã rebeliune, mi-aþi trimis memorii prin care îmi arãtaþi situaþia ºi-mi dãdeaþi noi sfaturi. V-am oferit sã luaþi conducerea ºi sã faceþi cum credeþi cã este mai bine. ªi unul, ºi altul v-aþi scuturat. Luându-vã dupã câþiva ofiþeri, fãrã prestigiu militar, care au deraiat dupã linia principiilor sãnãtoase strategice, morale ºi politice, pe care poate cã nici nu le-au avut vreodatã, mi-aþi cerut sã retrag armata din Rusia ºi m-aþi îndemnat sã mã „aranjez” cu Anglia ºi cu America. Ar fi o greºealã ºi o felonie, iar greºelile ºi feloniile se plãtesc scump. Suntem la peste 1 500 km de þarã, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la uºã, depozitele sunt ale germanilor, cãile ferate sunt în mâna lor, aviaþia are forþa de distrugere pe care ar trebui s-o cunoaºteþi. Retragerea forþelor din situaþia lor actualã ar însemna pãrãsirea frontului. Exact ceea ce au fãcut ruºii în Moldova în 1917-1918. Vã întrebaþi ce s-ar întâmpla dacã germanii ar face cu noi astãzi în caz de pãrãsirea frontului, ceea ce am fãcut noi, atunci, cu ruºii? Vã daþi seama ce s-ar alege de armata noastrã de disciplina noastrã, de soldaþii ºi caii noºtri, de tunurile noastre, dacã am încerca, în condiþiile arãtate mai sus, sã pãrãsim frontul fãrã asentimentul Comandantului german? Situaþia aceasta, a oamenilor care la cea dintâi greutate se descurajeazã, ar denota uºurinþã totalã nepricepere militarã ºi prostie. Soluþia ar fi criminalã, domnule Brãtianu, fiindcã nu s-ar prãbuºi numai armata, s-ar prãbuºi însãºi þara, deoarece germanii ar ocupa-o imediat ºi am ajunge în situaþia Serbiei ºi Greciei. Poftiþi, domnule Brãtianu, vã ofer din nou conducerea statului ºi a guvernului. Retrageþi dumneavoastrã armata ºi „aranjaþi-vã” cu Anglia. Numai cã trebuie sã întreb ºi armata ºi poporul. Sunt gata sã le pun aceastã întrebare, deschis ºi categoric, dacã ºi dumneavoastrã sunteþi gata sã vã luaþi rãspunderea. A mã fi „oprit la Nistru” ºi a „retrage astãzi forþele din Rusia” înseamnã, pentru un om care mai poate încã judeca, a anihila dintr-odatã totul, sacrificiile fãcute de la trecerea Prutului, acþiune în contra cãreia nu v-aþi pronunþat public; însemneazã a ne dezonora pentru vecie ca popor; însemneazã a crea þãrii, în cazul victoriei germane, condiþii dezastruoase, fãrã a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptãm, nici graniþele care vor voi sã ni le lase ruºii, nici libertãþile noastre ºi nici mãcar viaþa familiilor ºi a copiilor noºtri; în sfârºit, însemneazã, din cauza nestabilitãþii ºi a feloniei pe care mã sfãtuiþi sã o practic – ºi aceasta este cea mai mare crimã – a asigura þãrii în viitoarea comunitate europeanã o poziþie moralã care îi va ridica drepturile idealurilor sale ºi ar putea sã-i fie chiar fatalã. Gestul pe care-l cereþi sã-l fac, domnule Brãtianu, va face din neamul românesc o victimã a tuturor, fiindcã concomitent cu dezorganizarea, prãbuºirea ºi distrugerea armatei, ar începe instaurarea anarhiei în þarã. Comuniºtii, legionarii, jandarmii, ungurii, saºii ar începe agitaþiile, lupta, distrugerea ordinei, a liniºtei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima loviturã de picior unui neam care cu adevãrat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului. Iatã, domnule Brãtianu, la ce ar da naºtere gestul pe care mi-l cereþi sã-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare ºi al unui om de stat, nu numai inconºtient, dar nebun. Conducãtorul nefericit al Franþei – ºi mai nefericite de azi – a declarat, într-o recentã chemare la realitatea a unui popor, care a cãzut ºi el victimã josnicã a unei guvernãri venale, iudeo-democratice ºi masonice, cã are convingerea cã dacã „Germania ar fi înfrântã, Sovietele ar impune mâine legea în Europa ºi s-ar termina astfel cu independenþa ºi patriotismul naþiunilor”. Am avut ºi am aceastã convingere. Rãmân la aceastã convingere, fiindcã noi, mai curând ca alþii, mai total ca alþii, vom fi zdrobiþi: pentru cã suntem punte între slavi ºi zãgazul care le stã de secole în calea expansiunii lor, cãtre vestul ºi sud-vestul Europei; pentru cã avem bogãþiile pe care le avem; ºi pentru cã vom fi trambulina salturilor lor viitoare. Trãgând învãþãminte din trecut, cunoscând tendinþele slave, plecând de la consideraþiunile fãcute mai sus ºi îndrumat de instinctul de conservare ºi de logica bunului-simþ, nu puteam, domnule Brãtianu, ca un conducãtor responsabil, sã mã „opresc la Nistru” ºi nici nu pot „sã retrag armata din Rusia”. Ar fi o prostie din partea mea. Este cu neputinþã sã o facã cineva ºi ar fi o greºealã ireparabilã pe care nu eu ºi dumneavoastrã, ci neamul ar plãti-o scump. Mareºalul Petain, într-una din valoroasele sale cuvântãri, a dat speculatorilor situaþiunile grele lecþia care li se cuvenea ºi care a fost aplaudatã de toþi oamenii cu conºtiinþã clarã ºi nepãtatã. Rãspunzând unor critici ale acþiunii sale, el a spus: „Când Franþa este în nenorocire, nu mai este loc pentru minciuni ºi himere”. Nici la noi, domnule Brãtianu, nu mai este loc pentru „minciuni ºi himere” ºi, mai ales, nu mai putem sã ne plãtim luxul de a face ºi prostii. V-am rãspuns, domnule Brãtianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea dumneavoastrã de la 24 septembrie, dar ºi la cele anterioare. Este rãspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns ºi care este conºtient de greutãþile ºi pericolele ceasului de faþã, precum ºi de îndatoririle ºi de rãspunderile lui. V-am rãspuns, cum v-am rãspuns, fiindcã nu aþi înþeles nici þinuta ºi nici înþelegerea cu care am voit sã trec atât peste greºelile trecutului, cât ºi peste marii vinovaþi de ele. Ca oamenii cei mai lipsiþi de pãcat, marile ºi numeroasele greºeli politice care s-au comis sub dumneavoastrã, continuând a considera comunitatea româneascã ca pe o turmã de sclavi, pe care – împreunã cu celelalte organizaþii politice, cu firmã naþionalistã, însã în acord cu oculta iudeo-masonicã, cu care numai pe faþã eraþi în luptã – aþi exploatat-o, aþi minþit-o, aþi demoralizat-o, aþi exasperat-o ºi, în cele din urmã, din neputinþã, aþi dus-o, mânã în mânã cu trinitatea Tãtãrescu – Urdãreanu – Lupeasca, la catastrofa din 1940 ºi la rebeliunea din 1941, îndrãzniþi astãzi, când s-a pus regulã în þarã ºi viaþa nimãnui nu mai este în pericol, sã ridicaþi capul, de dupã saltarele consiliilor de administraþie, ale industriilor ºi ale multiplelor afaceri, pentru a mã acuza. Ei bine, domnule Brãtianu, când cineva a fost ºeful unui partid care, de la mare la mic, de la primãria din sat pânã la cabinetul miniºtrilor, are rãspunderea destrãbãlãrii administrative, dezmãþul moral, a iudeo-masonizãrii þãrii, a venalitãþii, a compromiterii viitorului neamului ºi a catastrofei graniþelor, nu mai are calitatea sã vorbeascã ºi în numele comunitãþii româneºti, sã dea sfaturi de conducere altora ºi mai ales sã-i acuze cã lucrurile nu merg cum trebuie.”

(Arhiva Istoricã Centralã; fond Preºedinþia Consiliului de Miniºtri, Cabinet I. Antonescu, dos. 61/1940, f. 88-221)

Referitor la episodul din Moldova anilor 1917-1918 la care fãcea referire Antonescu, pentru o mai bunã lãmurire, vezi Primele lupte ale Armatei Române cu bolºevicii.

Mareºalul Ion Antonescu a fost executat la 1 iunie 1946, Constantin I.C. Brãtianu a murit la închisoarea Sighet la 6 mai 1950, în vârstã de 84 de ani, iar Iuliu Maniu tot la Sighet, la 5 februarie 1953, cu o lunã înainte de a muri Stalin. Ideea pe care insist, de fiecare datã când judecãm prin prisma istoriei o personalitate sau alta, mai ales una definitorie ºi importantã din istoria noastrã naþionalã, trebuie sã ne aplecãm la rece, fãrã pãrtinire, ºi sã þinem cont ºi de ceea ce are de zis aceasta. Mai ales în cazul mareºalului Ion Antonescu, faþã de care datele disponibile sunt încã incomplete, iar interpretarea lor provoacã încã patimi nejustificate în opinia publicã, ºi chiar în mediul internaþional, dacã este sã ne luãm ºi dupã declaraþiile unor oficiali ruºi pentru care Al Doilea Rãzboi Mondial a început doar la 22 iunie 1941.

Bibliografie:

  1. Arhiva Istoricã Centralã; fond Preºedinþia Consiliului de Miniºtri, Cabinet I. Antonescu, dos. 61/1940, f. 88-221
]]>

Write a comment:

Your email address will not be published.

© 2018 Cabinet de avocatura Mihai Rapcea

logo-footer

                

Share via
Copy link
Powered by Social Snap