Despre folosirea Inteligenței Artificiale în Justiție

Încep acest articol cu o explicație pe care i-o datorez cititorului, fiindcă altfel tot ce urmează ar putea părea o încercare părtinitoare de a îndepărta justițiabilii de o soluție gratuită sau mai ieftină decât un avocat, la problemele specifice justiției.

Un avocat care scrie, în 2026, despre primejdiile inteligenței artificiale folosite de justițiabili pe cont propriu este expus, cu drept cuvânt, bănuielii că își apără pâinea. Aud întrebarea înainte să fie pusă: „Vorbești pentru breaslă, nu pentru noi.” O îndepărtez de la început, fără fasoane. Munca avocatului — cea adevărată, nu cea de tehnoredactare — nu intră în concurență cu un model lingvistic. Strategia, pledoaria, simțul sălii, raționamentul construit pe ani de experiență în dosare, sunt lucruri pe care AI-ul nu le poate înlocui, oricât ar progresa. Nu mă îngrijorează viitorul profesiei.

Mă deranjează cu totul altceva, și anume faptul că sunt dosare care ajung la mine, ca avocat, după ce justițiabilul a încercat singur, cu instrumentul gratuit de pe telefon, și a făcut prima mișcare în proces. Sunt dosarele cele mai grele dintre toate. Nu pentru că adversarul ar fi formidabil — ci pentru că drumul propriu al cauzei a fost sabotat din interior, înainte ca avocatul să fie chemat. Termene scăpate definitiv. Recunoașteri inutile, dar irevocabile. Probe ratate la primul termen, fără posibilitate de îndreptare. Calificări greșite ale acțiunii, care închid pentru totdeauna calea cea bună. Sarcina avocatului devine, în asemenea cazuri, una de chirurgie pe un pacient deja operat prost: nu se mai discută despre câștig, ci despre cât se mai poate salva.

Articolul de față este o încercare de prevenție și este adresat celor care nu au intrat încă în sala de judecată cu o cerere redactată acasă, la o cafea, dintr-un prompt aruncat în grabă AI-ului.

O paranteză necesară: avocații folosesc, la rândul lor, inteligență artificială

Cititorul atent va observa, mai devreme sau mai târziu, că breasla noastră a îmbrățișat ea însăși tehnologia despre care îi cer să se ferească. Este adevărat, și ar fi o nesinceritate să ascund acest fapt. Cabinetele serioase folosesc astăzi AI-ul cu o naturalețe cu care, acum cincisprezece ani, foloseau bazele de date juridice electronice. Diferența nu stă în obiect, ci în mod.

Avocatul care își integrează AI-ul în munca zilnică nu îi încredințează niciodată dosarul unui chatbot public, accesat dintr-un browser oarecare. Soluțiile profesionale arată altfel: modele lingvistice specializate juridic — Harvey AI, Lexis+ AI, Thomson Reuters CoCounsel — antrenate pe corpus legislativ și jurisprudențial verificat, cu garanții contractuale de neretenție a datelor. Mai adânc decât atât, casele de avocatură care își iau în serios secretul profesional rulează tot mai des modele locale, pe servere proprii, complet izolate de internet — așa-numitele on-premise LLMs, găzduite pe stații dedicate (de pildă, sisteme NVIDIA DGX sau RTX puternice), pe care modele open-source precum Llama sau Mistral lucrează în interiorul rețelei cabinetului, fără ca un singur bit din dosarul clientului să iasă pe afară. Datele nu ajung niciodată în cloud-ul vreunei companii americane. Conversațiile nu antrenează modelul ci rafinează soluții la un nivel de organizare a datelor care a depășit deja capacitățile oamenilor. Confidențialitatea — acea obligație consfințită la art. 11 din Legea 51/1995, sub sancțiune penală — rămâne nevătămată.

Justițiabilul, în schimb, folosește instrumentul exact în reversul oricărei prudențe. Deschide aplicația gratuită, urcă în AI integral contractul de împrumut cu banca șau notificările primite de la executorul judecătoresc, sau descrie diferendul de familie cu nume, adrese și CNP-uri, povestește cu lux de detalii o problemă penală în curs, pune în AI scanul actului de proprietate — totul către un server pe care nu îl cunoaște, în jurisdicția pe care nu o controlează, sub o politică de utilizare pe care nu a citit-o. Diferența dintre cele două practici nu este de grad, ci de natură. Avocatul folosește AI-ul ca pe un instrument; justițiabilul i se livrează AI-ului fără rezerve, doar cu așteptări nerealiste.

Cu această paranteză închisă, intru în subiect.

1. Halucinația juridică, sau invenția cu chip de adevăr

Marea slăbiciune a modelelor generative — pe care creatorii lor o recunosc cu sinceritate, iar utilizatorii o uită cu seninătate — este fabulația. AI-ul nu minte din rea-credință; produce, cu liniștea cu care o fântână dă apă, decizii ale Curții Constituționale care nu există, recursuri în interesul legii niciodată pronunțate, articole de cod abrogate de un deceniu sau formulate într-o variantă ce n-a existat vreodată. Limbajul iese impecabil, suplu, persuasiv. Conținutul, fals.

Am întâlnit cereri care invocau o pretinsă decizie ÎCCJ pe o chestiune nedezbătută vreodată în recurs în interesul legii. Am citit motivări care înșirau, cu numere de paragraf și ghilimele riguroase, o jurisprudență CEDO — o speță „Petrescu c. României” — ce nu figurează nicăieri în baza HUDOC, fiindcă nu există. În Statele Unite, cazul Mata v. Avianca a făcut înconjurul lumii: doi avocați au fost sancționați pecuniar fiindcă depuseseră un memoriu plin de spețe halucinate de ChatGPT. La noi, fenomenul este abia la început, însă judecătorii îl recunosc tot mai repede. Iar când îl recunosc, prețul nu îl plătește algoritmul, ci justițiabilul, prin pierderea ireversibilă a credibilității cauzei. O instanță care a prins, o singură dată, o citare inventată într-o cerere, va trata orice altă afirmație din acel dosar cu suspiciunea cu care se citesc declarațiile unui martor prins cu minciuna.

2. Codul de ieri, cauza de azi

Dreptul român se schimbă cu o viteză care îl face, prin natura lui, un text viu. Coduri modificate prin ordonanțe de urgență la fiecare trimestru, decizii ale Curții Constituționale care scot din vigoare articole întregi, recursuri în interesul legii care răstoarnă interpretări consacrate de un deceniu. Saga prescripției răspunderii penale, deschisă de Decizia CCR 297/2018 și agravată de Decizia 358/2022, a lăsat în urmă mii de dosare în care, peste noapte, fapte considerate prescriptibile și-au schimbat regimul. Un AI antrenat acum un an sau doi nu știe nimic despre asta. Răspunde după textul vechi, cu o siguranță care induce în eroare.

Am văzut justițiabili invocând, în plin 2025, articole din vechiul Cod de procedură civilă, abrogat în 2013. Am citit cereri scrise după Legea societăților într-o redactare anterioară modificărilor din 2022. M-am amuzat la cereri de chemare în judecată ce invocau ca temei de drept Codul de procedură civilă al Republicii Moldova (că și ei folosesc tot limba română, nu?!). Am întâlnit contestații în anulare construite pe motive desființate ca atare de actualul cod. Toate, redactate de AI-uri convinse că răspund corect. Toate, sortite respingerii la primul termen, după ce justițiabilul plătise taxa de timbru, așteptase luni întregi să primească termen, și ratase, pe drum, alte căi pe care le-ar fi avut la îndemână dacă l-ar fi întrebat la timp pe cineva care știe.

3. AI-ul execută; strategia o face omul

Cea mai gravă confuzie a justițiabilului care folosește AI-ul este aceasta: crede că procesul se câștigă prin redactarea cererii. În realitate, cererea este ultima verigă a unui lanț de decizii strategice pe care AI-ul, prin natura lui, nu le poate lua, fiindcă nu are imaginea de ansamblu.

Întrebați-vă, înainte de a deschide prompt-ul: revendicare sau acțiune posesorie? Contestație la executare sau acțiune separată în constatarea nulității titlului? Plângere penală sau acțiune civilă în răspundere delictuală? Cerere principală sau cerere reconvențională în dosarul deja pornit împotriva voastră? Acțiune în pretenții sau îmbogățire fără justă cauză, atunci când nu există contract scris? Întrebări de acest fel decid soarta cauzei mai mult decât toată redactarea care urmează. AI-ul nu cunoaște decât informațiile pe care i le furnizați voi și răspunde cuminte dornic să vă facă pe plac, să vă încurajeze să îi folosiți cât mai mult serviciile, dornic să se facă indispensabil. Iar întrebarea greșită deschide o cale greșită, iar calea greșită se închide cu putere de lucru judecat — adică pentru totdeauna.

Am asistat la un caz în care un client, înainte să mă caute, ceruse AI-ului să-i redacteze o acțiune în pretenții de două sute de mii de euro împotriva unui asociat. Acțiunea era impecabilă gramatical. Numai că nu trebuia introdusă acțiune în pretenții, ci o acțiune în excluderea asociatului, după Legea 31/1990, cu cerere subsecventă privind contravaloarea părților sociale. Prin alegerea greșită, se pierduseră deja șase luni și un termen procedural. Reparația a fost posibilă, dar a fost costisitoare și parțială.

4. Termenele și decăderile, capcanele invizibile ale procedurii

Dreptul procesual este împânzit de termene de decadere și sancțiuni procedurale. Treizeci de zile pentru contestația la executare. Cincisprezece zile pentru plângerea contravențională. Termen de apel diferențiat în funcție de natura litigiului. Decădere din proba neîncuviințată la primul termen. Sancțiunea nulității pentru lipsa mențiunilor obligatorii de la art. 194 CPC. Termen de zece zile pentru completarea cererii regularizate sub sancțiunea anulării ei, în baza art. 200 CPC.

AI-ul nu vă atrage atenția că ați pierdut ieri termenul de apel. Nu vă spune că plângerea trebuia depusă la judecătoria în a cărei rază a fost săvârșită contravenția, nu la cea de la domiciliu. Nu vă avertizează că, dacă răspundeți regularizării după a unsprezecea zi, cererea se anulează automat, fără drept de apel pe fond. Avocatul, da. Decăderea, odată produsă, nu mai poate fi întoarsă din drum. Un drept material valoros — proprietatea asupra unui apartament, despăgubirea pentru un accident, dreptul de a contesta o decizie de impunere — se poate pierde definitiv din cauza unui singur termen scăpat printr-o cerere generată după bunul plac. Iar în zona specioasă a civilului în special, sunt aplicabile cuvintele maestrului Victor Dan Zlătescu (primul președinte al Curții Constituționale): ”în civil, regula este excepția!”

5. Confidențialitatea, prima sacrificată

Atunci când un justițiabil descrie unui chatbot public diferendul lui de afaceri, divorțul, situația penală, problemele de moștenire — el face exact opusul a ceea ce ar face avocatul în locul lui. Datele introduse în modelele publice pot fi reținute, procesate, folosite la antrenament și, în anumite arhitecturi, expuse altor utilizatori sau angajaților furnizorului sau terților parteneri, care cumpără date cu caracter personal de la astfel de companii (vezi scandalul Cambridge Analitica). Politicile se modifică unilateral, jurisdicția este americană, iar dreptul nostru la protecția datelor — fragil oricum — devine literă moartă în fața clauzelor unui Terms of Service scris pentru un alt continent.

Există un paradox cumplit aici: aceeași persoană care nu și-ar lăsa contractul de împrumut pe masa unei cafenele, îl urcă fără ezitare pe serverele unei companii străine. Iar dacă a doua zi diferendul cu fostul asociat ajunge în instanță, întrebarea legitimă este: cine garantează că informațiile încărcate ieri nu se vor regăsi, sub vreo formă, în răspunsul pe care același sistem îl va da mâine adversarului care întreabă același lucru, din partea cealaltă a baricadei? Niciuna dintre marile companii nu oferă, către utilizatorul gratuit, garanții comparabile cu cele pe care le impune Legea 51/1995 avocatului — și pe care acesta le respectă sub sancțiune disciplinară și penală.

6. Răspunderea care nu există

Cabinetul de avocat are asigurare profesională obligatorie. Este supus controlului Baroului. Poate fi acționat în justiție pentru recuperarea daunelor produse prin neglijență sau culpă profesională. Are Cod de Identificare Fiscală, sediu, ștampilă, o identitate și o persoană responsabilă, care răspunde în caz de prejudiciere din culpă a intereselor clientului. Dacă greșește, există unde și de la cine să recuperați.

Algoritmul nu are niciuna dintre acestea. Terms of Service exclude orice răspundere pentru rezultatele generate, iar utilizatorul declară, prin acceptarea condițiilor, că nu va folosi instrumentul pentru sfat juridic. Dacă pierdeți procesul din vina unei halucinații AI, nu există acțiune, nu există despăgubire, nu există nici măcar interlocutor uman. Există un disclaimer pe care l-ați bifat în grabă, acum trei luni, fără să-l citiți.

7. Dosarul citit vs. povestea spusă: prăpastia probatorie

Aici ajung la esența problemei, fiindcă punctul acesta îi scapă mai tuturor justițiabililor care folosesc AI-ul.

Avocatul cere actele. Le primește. Le citește. Coroborează contractul cu adresa, adresa cu somația, somația cu confirmarea de primire, totul cu extrasul de carte funciară și cu istoricul plăților din extrasul de cont. Construiește, din aceste piese, o narațiune juridică ancorată în probe. Cererea pe care o redactează nu spune nimic ce nu se sprijină pe un înscris, pe o expertiză, pe un martor identificabil.

Justițiabilul, în fața chatbot-ului, povestește. Iar povestea, prin natura ei, este subiectivă. Își aduce aminte doar ceea ce îl avantajează, uită ce nu-i convine, înflorește incidente care l-au rănit, atenuează incidente în care s-a aflat el însuși în culpă. Nu o face din rea-credință; o face fiindcă așa funcționează memoria umană într-un conflict. AI-ul, care nu are dosarul în față, primește povestea ca pe un fapt și o transformă în susținere juridică. Rezultatul are aparența unei cereri profesioniste însă nu este decât transcrierea elegantă a unei versiuni.

Iar dreptul nostru procesual conține un articol simplu, neiertător, pe care îl voi cita aici fiindcă rezumă toată mizeria: „Cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească” — art. 249 din Codul de procedură civilă. Susținerea fără probă nu valorează nimic în fața instanței. Pe ea se resping, an de an, mii de procese pierdute. AI-ul nu vă întreabă: „Cu ce dovedești?” Avocatul vă întreabă asta din primul minut, și uneori vă spune limpede că nu aveți cauză — economisindu-vă timbrajul, timpul și amărăciunea de final.

Diferența între o cerere redactată de AI cu actele dosarului în față și una redactată de AI după povestea pe care i-ai spus-o tu este diferența dintre un raport și un roman. Cea dintâi poate fi profesionistă, dacă mâna care a strâns documentele este profesionistă. A doua este, în cel mai bun caz, o pledoarie literară fără acoperire în realitatea probatorie.

8. Practica locală, pe care nu o știe niciun model

Aceeași normă se aplică diferit la Tribunalul București față de Tribunalul Cluj. Secțiile a III-a și a IV-a civilă au sensibilități jurisprudențiale distincte. Anumiți judecători cer probatoriu prealabil amănunțit, cu indicarea tezei probatorii pentru fiecare probă; alții resping orice cerere de probe la al doilea termen. Există completuri care nu acordă cuvântul peste cinci minute și completuri care îți permit ora întreagă. Există judecători care detestă cererile lungi și judecători care apreciază motivarea exhaustivă. Toate aceste lucruri, pe care nu le veți găsi în niciun cod și pe care niciun model lingvistic nu le-a deprins, decid finalmente succesul sau eșecul unei cauze.

AI-ul nu a stat niciodată într-o sală de judecată. Nu cunoaște nici grefieri, nici uzanțe, nici tăceri care înseamnă „mai bine retragi cererea aceasta”. Avocatul cunoaște. Iar uneori, cea mai prețioasă consultație pe care v-o dă este aceea de a vă spune: „Cu judecătorul acesta, formularea aceea nu trece. Hai să o rescriem.”

9. Sala de judecată, unde AI-ul vă lasă la ușă

Procesul nu se termină cu depunerea cererii. Ba mai mult, depunerea cererii este, în multe cazuri, cea mai puțin importantă etapă. Tot ce contează — negocierea cu partea adversă, discuția cu procurorul în camera preliminară, propunerea de tranzacție, reacția la o probă-surpriză depusă la termen, pledoaria orală, recursul oral, replica imediată la motivele invocate pe loc de adversar — se petrece după, în sală, în clipa în care AI-ul rămâne acasă pe ecranul stins al telefonului.

Justițiabilul care a redactat singur, cu AI, descoperă în sală, brutal și fără pregătire, că dreptul nu este un text generat, ci o practică vie, în care contează în primul rând experiență, tonul, replica dată la timp, ordinea probelor, sângele rece la o întrebare neașteptată a președintelui completului. Toate, lucruri imposibil de prevăzut sau de acoperit cu AI-ul.

10. „Gratis” este cel mai scump cuvânt din justiție

Onorariul avocațial este vizibil, palpabil, supus negocierii. Costul unui proces pierdut din amatorism este invizibil până în ziua când vine factura: cheltuielile de judecată ale părții adverse, calculate uneori la zeci de mii de euro și suportate integral de cel căzut în pretenții; pierderea bunului revendicat; executarea silită ajunsă la ușa locuinței; condamnarea penală definitivă; despăgubirea morală ne-recuperată niciodată.

AI-ul economisește, în cel mai bun caz, câteva mii de lei. Procesul pierdut costă, în mod tipic, un ordin de mărime mult mai mare. Iar pierderea unei cauze, cu autoritate de lucru judecat, închide pentru totdeauna posibilitatea de a o relua. Nu e o cheltuială amânată — e una definitivă.

Cum privesc instanțele cererile generate de AI

Mai rămâne ceva de spus, și nu este nicidecum lucrul cel mai puțin important. Justițiabilul care folosește AI-ul are tendința să creadă că instanța nu va observa. Se înșeală. Judecătorii recunosc cererile generate de AI cu o ușurință care i-ar surprinde — fie din topica neaoșă a frazelor, fie din citatele suspect de rotunde, fie din invocarea unor texte care nu există, fie pur și simplu dintr-un anumit aer impersonal pe care îl au aceste documente, ca de costum gata-confecționat purtat pe trup care nu i s-a luat măsura.

Iar reacția magistraților, cu cât trece timpul, este tot mai aspră. Nu este vorba de o ostilitate față de tehnologie. Este vorba de un sentiment legitim de devalorizare a actului de justiție. Justiția se face între oameni, nu între texte. Judecătorul a învățat carte șapte ani și a dat examen greu ca să intre în profesie. Procurorul, la fel. Avocatul, la fel. Cu toții pun ceva personal — formare, lectură, judecată, conștiință — în ceea ce fac. A le pune în față, peste banca instanței, un text scuipat în trei secunde de un algoritm, fără ca cel care îl semnează să fi citit sau măcar înțeles jumătate din el, fără ca acel cineva să poată susține oral ce a depus în scris — este resimțit, și pe bună dreptate, ca o lipsă de respect.

Există deja, în jurisprudența americană și britanică, cazuri în care instanțele au sancționat depunerea de înscrisuri AI-generate fără verificare, considerând-o o încălcare a obligației de bună-credință procesuală. La noi, sancțiunile formale încă lipsesc, dar atitudinea informală există și se vede de la primul termen: răbdarea instanței scade, întrebările devin tăioase, beneficiul îndoielii dispare. Judecătorul percepe — și nu greșește — că în fața lui se află cineva care n-a considerat că merită investiția unui profesionist, dar pretinde, în schimb, întreaga atenție a unui profesionist al sălii.

În loc de încheiere

Nu vă cer să nu folosiți AI-ul. Vă cer să nu îl folosiți în locul avocatului, ci, eventual, alături de el. Folosit împreună, este un instrument prețios. Folosit singur, devine un instrument de auto-sabotare în propria cauză înainte ca aceasta să apuce a fi judecată.

Și, mai presus de toate, nu vă lăsați amăgiți de ușurința cu care se naște textul. O cerere de chemare în judecată nu se măsoară după cum sună, ci după unde duce. Iar unde duce — la câștig, la pierdere, la prescripție, la decădere, la autoritate de lucru judecat — știe să spună doar omul care a mai dus acolo, înaintea voastră, alte zeci de cauze.

Pe el mergeți să-l căutați. AI-ul îl va găsi mai repede decât voi singuri. Aceasta, probabil, este utilizarea cea mai cuminte pe care i-o puteți da.