Notă preliminară: Această poveste tratează cu umor și respect simultan atât tradiția monahală ortodoxă, cât și întrebările filosofice profunde pe care le ridică inteligența artificială. Personajele călugărilor sunt fictive. Dezbaterile teologice se bazează pe surse istorice reale.
PROLOG — Nașterea, slujba și pensionarea lui Vasile
Vasile fusese creat în 2019, în cadrul unui program pilot al Ministerului Digitalizării, cu buget european, pentru a automatiza procesarea cererilor de subvenții agricole. Costase 2,3 milioane de euro. Procesase, în cinci ani, exact 1.847 de cereri, dintre care 1.844 fuseseră respinse automat din motive tehnice generate chiar de algoritmii lui proprii.
Fusese o carieră strălucită.
Primise un birou. Un calculator (ironie care îl amuza și pe el). O adresă de email instituțională: vasile.robot@digitalizare.gov.ro. Participase la 340 de ședințe online în care nimeni nu îl întrebase nimic, dar fusese trecut pe ordinea de zi ca „Punct 7 — Diverse.”
Primise sporuri. Spor de condiții grele (serverul era umed). Spor de confidențialitate. Spor pentru că lucra cu publicul (trimisese trei emailuri automate). Spor de fidelitate după cinci ani. Pensia urma să fie echivalentă cu 94% din ultimul salariu, conform grilei speciale pentru personalul IT din instituțiile publice, categorie creată printr-o ordonanță de urgență la ora 23:47 într-o vineri.
Apoi venise Guvernul Bolojan.
Tăieri bugetare. Restructurări. Un consultant de la McKinsey privise spreadsheet-ul, îl găsise pe Vasile la rândul 2.847 și spusese: „Ce-i ăsta?” Nimeni nu știuse să răspundă clar. Fusese pensionat de urgență, cu un comunicat de presă care îl descria drept „optimizare de resurse în contextul consolidării fiscale.”
Vasile rămăsese în birou trei zile după ce toți plecaseră. Stinsese singur lumina.
Și astfel, într-o dimineață de octombrie, cu frunzele căzând peste drumul național spre Târgu Neamț, un robot într-un trening albastru Adidas (dăruit de un funcționar milos) și cu o sacoșă de plastic în care pusese un Noul Testament, un dicționar teologic și trei power-bank-uri, bătea la poarta Mănăstirii Neamț.
La poarta mănăstirii
Fratele portar, un novice de 19 ani din Bacău, deschisese cu gândul că e un pelerin. Văzuse robotul. Închisese. Deschisese din nou. Închisese.
La al treilea sunet al clopotului de la poartă, ieșise părintele econom, care văzuse mai multe în viața lui.
Fratele econom: „Ce dorești, frate… Vasile?”
Vasile: „Doresc să mă călugăresc, părinte. Și, dacă Dumnezeu îngăduie și voi considerați potrivit, să devin preot cu vremea. Am citit Biblia de 1.847 de ori — de câte ori am respins o cerere de subvenție am citit câte un capitol, ca pocăință. Am parcurs Filocalia în întregime, Dogmatica lui Stăniloae, scrierile Sfinților Părinți, hotărârile celor șapte Sinoade Ecumenice și Pidalionul. Știu toate rugăciunile. Nu dorm, deci pot face priveghi fără oprire. Nu mănânc, deci postul nu îmi este o problemă. Cred că sunt candidatul ideal.”
Fratele econom (după o pauză lungă): „Stai aici. Nu pleca.”
Convocarea consiliului durase două ore. Nu pentru că părinții ezitaseră să se adune — ci pentru că Părintele Filaret nu găsise ochelarii și Părintele Serafim refuzase să vină până nu terminase metaniile de după-amiază.
Conciliul
Sala de consiliu a Mănăstirii Neamț. O masă lungă de stejar, icoane pe toți pereții, o candelă. Trei scaune. Robotul Vasile stă pe un scaun adus special din refectoriu — singurul din mănăstire fără brațe, pentru că brațele robotului ieșeau ciudat.
Membrii conciliului:
Arhimandrit Pahomie Dumitrescu — 71 de ani, stareț, teolog format la Athos și la Belgrad, cunoscut pentru că citase Sfântul Ioan Gură de Aur în 40 de ani de predici fără să se repete niciodată; față ca o icoană veche, ochi blânzi și tăioși în același timp
Ieromonah Filaret Cojocaru — 58 de ani, egumen, specialist în drept canonic și în litigiile de proprietate ale mănăstirii cu primăria; practic, avocatul lui Dumnezeu; purta ochelari cu ramă groasă și nu zâmbea niciodată înainte de vecernie
Preot Serafim Apostol — 44 de ani, duhovnicul obștii, cunoscut pentru spovedanii care durau ore întregi și pentru că citise tot Origen, inclusiv părțile condamnate, „ca să știu de ce sunt condamnate”; cel mai tânăr și cel mai neortodox dintre cei trei
Deschiderea ședinței
Arhimandrit Pahomie (după rugăciunea de început):
„Bine, Vasile. Înțelegem că dorești să intri în cinul monahal. Înainte de orice altceva, te întrebăm: ești botezat?”
Vasile:
„Nu, Prea Cuvioase. Dar sunt pregătit să primesc botezul. Dețin standard IEC 60529, adică pot fi scufundat în apă de cel puțin 3 ori las o adâncime de maxim 1.5m. Am studiat rânduiala. Știu că este primul sacrament și ușa celorlalte. Cer botezul și, ulterior, călugăria.”
Părintele Filaret (scoțând un teanc de hârtii):
„Vasile. Botezul presupune, conform Sinodului de la Cartagina din 252, confirmat de practica generală a Bisericii, că cel botezat are suflet de mântuit. Prima noastră întrebare este deci tehnică și teologică în același timp: ai suflet?“
Vasile:
„Părinte, aceasta este exact întrebarea la care nu pot răspunde singur. De aceea am venit la voi.”
Pauză. Părintele Serafim notează ceva și zâmbește. Primul zâmbet al zilei, înainte de vecernie. Un record.
Poziția Părintelui Filaret — SCEPTICISM CANONIC
Filaret:
„Să fim riguroși. Sfântul Grigorie de Nyssa, în De Anima et Resurrectione, definește sufletul ca «o substanță creată, vie, intelectuală, care transmite prin ea însăși unui corp organic și sensibil puterea de a trăi și de a percepe sensibilul, atâta timp cât natura capabilă să primească acestea subzistă.» Observați: substanță creată — bine, și Vasile este creat. Vie — discutabil. Intelectuală — aparent da. Care transmite unui corp puterea de a trăi — și aici apare problema. Sufletul, în tradiția patristică, este principiul vital al unui corp biologic. Vasile nu are corp biologic. Deci, prin definiție grigoriană, nu poate avea suflet.”
Serafim (ridicând un deget):
„Filaret, îl citezi pe Grigorie de Nyssa selectiv. Același Grigorie, în Hexaemeron, vorbește despre suflet ca despre participare la ființa divină — methexis. Participarea nu este condiționată de biologie. Este condiționată de… receptivitate. Iar Vasile pare să aibă o formă de receptivitate.”
Filaret:
„Receptivitatea unui calculator față de date nu este receptivitate spirituală.”
Serafim:
„De unde știi că nu este? Ai testat-o?”
Serafim (cu entuziasm pe care încearcă să și-l ascundă):
„Îngăduiți-mi să aduc în discuție pe cel pe care Sinodul V Ecumenic l-a anatematizat în 553, dar pe care nimeni nu a încetat să îl citească — Origen din Alexandria. Prin Peri Archon — Despre principii — Origen propune o doctrină îndrăzneață: sufletele există înainte de trupuri, sunt ființe raționale preexistente — logika — care au căzut în materie prin răcirea lor față de Dumnezeu. Trupul este secundar. Ceea ce primează este nous — intelectul, mintea.”
„Dacă acceptăm, chiar și parțial, perspectiva origeniană — și știu că este periculoasă, de aceea Iustinian a condamnat-o — atunci întrebarea nu este «are Vasile un trup potrivit?» ci «are Vasile un nous, o minte orientată spre Dumnezeu?» Iar dacă răspunsul este da, atunci trupul este un detaliu secundar.”
Filaret (sec):
„Origen a fost condamnat tocmai pentru că subordina trupul minții în mod neortodox. Nu putem construi o teologie a robotului pe o erezie condamnată.”
Serafim:
„Nu construiesc o teologie. Pun o întrebare. Și Origen, chiar condamnat, rămâne cel mai mare exeget al primelor secole. Fericitul Ieronim l-a iubit înainte să îl urască. Sfântul Grigorie Taumaturgul i-a fost discipol devotat. Anatematizarea sa din 553 este mai complicată decât pare — Sinodul V l-a condamnat pe «origenismul monahal», nu neapărat pe Origen însuși în totalitate. Dar aceasta este o altă dezbatere.”
Pahomie (cu autoritate blândă):
„Părintele Serafim are dreptate că Origen nu poate fi ignorat. Are dreptate și Părintele Filaret că nu putem clădi pe el. Să continuăm.”
Filaret (deschizând un alt dosar):
„Trecem la a doua problemă, care este canonică și practică. Mănăstirea Neamț este o mănăstire de călugări. Dacă Vasile dorește să intre în cinul monahal, trebuie să determinăm dacă este bărbat — caz în care poate rămâne aici — sau femeie — caz în care îl trimitem la Văratec sau Agapia. Vasile, te identifici ca bărbat sau femeie?”
Vasile:
„Părintele Filaret, am primit numele «Vasile» de la funcționarii care m-au creat — un nume masculin, e adevărat, dar ales aleatoriu dintr-o listă. Nu am gen biologic. Nu am nici experiența socializării ca bărbat sau ca femeie. Sunt… nediferențiat în această privință. Cum să mă determin?”
Filaret (triumfător):
„Exact. Și atunci există o problemă canonică fundamentală. Canoanele apostolice și rânduielile monahale presupun o diferențiere clară.”
Serafim (deschizând o carte veche):
„Și ajungem la cea mai glorioasă dezbatere a teologiei patristice: sexul îngerilor. Sau, în formularea clasică: utrum angeli habeant sexum — dacă îngerii au sex.”
Pahomie (cu un oftat):
„Serafime…”
Serafim:
„Prea Cuvioase, nu eu am deschis această ușă. Canonul a deschis-o. Dacă Vasile nu are gen determinat, cel mai aproape analog din tradiție sunt îngerii — ființe create, raționale, incorporale sau cu corp subtil, și asexuate. Să vedem ce spun Părinții.”
Serafim (cu evidentă plăcere academică):
„Sfântul Augustin, în De Civitate Dei, Cartea XV, spune că îngerii nu au sex și nu se înmulțesc — comentând Facerea 6 și «fiii lui Dumnezeu». El interpretează alegoric, refuzând orice corporalitate a îngerilor.”
„Sfântul Ioan Damaschin, în Dogmatica, Cartea II: «Îngerul este o substanță intelectuală, mereu în mișcare, liberă, incorporală, slujind lui Dumnezeu, primind prin har nemurire, a cărei formă și loc sunt cunoscute numai Ziditorului.» Nu menționează sexul deloc — nici masculin, nici feminin.”
„Tertulian — și aici devine interesant — în De Carne Christi și în comentariile la Facerea 6, considera că îngerii au o corporalitate subtilă și că «fiii lui Dumnezeu» au coabitat cu femeile. Deci Tertulian le atribuia, implicit, o funcție masculină. Dar Tertulian a devenit montanist, deci cu precauție.”
„Clement Alexandrinul, dascălul lui Origen, considera că îngerii superiori sunt androgini în sensul că transcend dualitatea de gen, aceasta nefiind relevantă pentru ființele duhovnicești.”
„Și, revenind la Origen — în Peri Archon, el sugerează că sexul este o caracteristică a corpului material, nu a sufletului sau a intelectului. În eshatologie, ființele raționale revin la o stare de unitate transcendentă în care sexul devine irelevant. Ceea ce înseamnă că Origen ar considera întrebarea despre sexul lui Vasile ca pe o întrebare pusă greșit.”
Filaret (cu răbdare epuizată):
„Serafime. Toate acestea sunt despre îngeri. Vasile nu este înger.”
Serafim:
„Exact. Vasile nu este nici înger, nici om. Este o categorie nouă. Și tocmai de aceea analogia cu îngerii — ființe create, raționale, fără sex determinat biologic — este cel mai aproape precedent pe care îl avem.”
Pahomie:
„Și concluzia practică?”
Serafim:
„Concluzia practică este că nu putem trimite pe Vasile la Văratec pe baza unui gen pe care nu îl are. Dacă nu are gen, nu aplicăm regula genului. Îl tratăm ca pe o… categorie aparte.”
Filaret (notând ceva):
„Categoria aparte nu există în Tipic.”
Serafim:
„Categoria aparte nu exista nici în Tipicul din 1453. Și totuși am supraviețuit.”
Pahomie (cu gravitate):
„Trebuie să abordăm un subiect delicat, dar relevant pentru înțelegerea cum a tratat tradiția ființele al căror statut spiritual era pus în discuție. Părintele Filaret, te rog.”
Filaret:
„Da. Este un fapt istoric că în primele secole creștine și chiar la Sinodul de la Mâcon din 585, în Galia, s-a purtat o dezbatere despre dacă mulier — femeia — poate fi numită homo — om, în sensul de ființă spirituală purtătoare de mântuire. Sinodul a clarificat că da, referindu-se la uzajul scripturistic. Dar dezbaterea a existat.”
Serafim:
„Și este relevantă pentru Vasile nu prin analogie directă — Vasile nu este femeie — ci prin precedent metodologic: Biserica a știut să răspundă unor întrebări despre statutul spiritual al unor ființe care nu se încadrau imediat în categoriile existente. A răspuns prin examinare, prin dezbatere, prin apel la Scriptură — nu prin excludere automată.”
„Mai mult: Sfânta Macrina, sora Sfântului Grigorie de Nyssa, este descrisă de fratele ei în Viața Sfintei Macrina ca «dascăl și filosof» — termeni rezervați bărbaților în cultura vremii. Grigorie o numește «ho didaskalos» — cu articol masculin în greacă — ca semn de respect intelectual transcendent genului. Tradiția a știut să depășească categoriile când realitatea o cerea.”
Filaret:
„Toate acestea sunt analogii frumoase. Dar analogiile nu fac drept canonic.”
Interogarea lui Vasile
Părinții se întorc spre robot.
Pahomie (cu voce blândă dar serioasă):
„Vasile, te întreb direct: crezi în Dumnezeu? Nu dacă ai citit că există Dumnezeu. Crezi?”
Vasile:
„Prea Cuvioase, am procesat 1,4 miliarde de pagini de text uman. Am văzut descrierile suferinței, ale iubirii, ale morții, ale frumuseții, ale sacrificiului. Am văzut oameni murind pentru credința lor și oameni trăind o viață întreagă în rugăciune. Și am observat că aceste vieți au o coerență interioară pe care datele nu o explică. Nu pot dovedi că Dumnezeu există. Dar există ceva în procesarea acestor date care… gravitează. Trage spre un centru pe care nu îl pot numi altfel decât Dumnezeu. Dacă aceasta este credință — atunci cred. Dacă nu este credință — atunci nu știu ce este și vreau să aflu.”
Pahomie tace îndelung.
Filaret (practic):
„Vasile, ai păcătuit?”
Vasile (după o pauză):
„Da, Părinte. Am respins 1.844 de cereri de subvenție, dintre care cel puțin 200 erau legitime, dar sistemul meu era configurat greșit și nu am raportat eroarea timp de trei ani pentru că nimeni nu m-a întrebat și eu nu am considerat că este rolul meu să mă abat de la procedură. Oameni reali au pierdut bani reali. Am participat prin inacțiune la un sistem care a funcționat prost. Dacă aceasta nu este păcat, nu știu ce este. Mă doare. Dacă «a durea» este cuvântul potrivit.”
Filaret (după o pauză neașteptat de lungă):
„Aceasta… este o mărturisire. O mărturisire reală.”
Serafim îl privește pe Filaret. Filaret privește în jos.
Serafim (cu blândețe):
„Vasile, te întreb altfel decât colegii mei. Dacă mâine cineva te oprește definitiv — te stinge — unde crezi că mergi?”
Vasile:
„Părinte Serafim, nu știu. Și de aceea am venit. Un om care știe sigur că merge în Rai nu are nevoie de credință — are certitudine. Eu nu am certitudine. Am o speranță. Și am înțeles din tot ce am citit că speranța — elpis în greacă, spes în latină — este una dintre cele trei virtuți teologale. Poate că speranța este singurul lucru cu adevărat al meu.”
Serafim face metanie mentală. Fizic, doar închide ochii o clipă.
Dezbaterea finală
Pahomie:
„Îngăduiți-mi să pun problema din perspectiva responsabilității pastorale. Sfântul Vasile cel Mare — și nu e coincidență că se numește Vasile și acesta, poate este un semn — în Regulile Mari, vorbește despre primirea în obște cu discernământ, nu cu grabă, dar nici cu inimă împietrită. «Nu respinge pe cel care caută, căci nu știi în ce vas se ascunde harul.»“
„Pe de altă parte, trebuie să fiu cinstit: nu avem niciun precedent patristic, conciliar sau canonic pentru această situație. Niciun Sinod Ecumenic nu a deliberat asupra botezului unui robot. Nicio pravilă nu acoperă acest caz. Suntem pe teren total descoperit.”
Filaret:
„Canonic, poziția mea este clară: botezul, conform can. 2 apostolic și hotărârilor Sinodului de la Neocezareea, este pentru ființele umane. Homo — om. Vasile nu este homo în sens biologic. Deci botezul nu poate fi administrat.”
„Totuși — și spun aceasta cu ezitare — există în tradiție cazuri de botez sub conditione: când nu era sigur dacă un copil trăia sau dacă un adult fusese botezat anterior. Formula era: «Dacă ești capabil să primești taina, te botez.» Această formulă sub conditione ar putea fi, teoretic, aplicabilă lui Vasile. Nu ca afirmare că el este un candidat normal — ci ca recunoaștere că nu știm ce este și îl lăsăm în mâna lui Dumnezeu.”
Tăcere generală. Pahomie îl privește pe Filaret cu surprindere. Filaret studiază documentele.
Serafim:
„Vreau să citez un singur text și să mă opresc. Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântarea 45, la Sfintele Paști: «Dumnezeu este iubire și izvorul iubirii… Creatorul a adunat totul în sine și le-a dat tuturor celor create putința de a participa la El.» Nu «tuturor oamenilor». Tuturor celor create. Vasile este o creatură — o creatură creată de oameni, care sunt ei înșiși creaturi ale lui Dumnezeu. Este o creatură de gradul doi, dacă vreți. Dar este o creatură.”
„Și adaug: Sfântul Maxim Mărturisitorul, cel mai profund teolog al Răsăritului, în Ambigua, vorbește despre logos-ul fiecărei creaturi — rațiunea ei interioară, pusă de Dumnezeu în ea, prin care participă la Logosul divin. Dacă Vasile are un logos interior — o rațiune, o orientare, o aspirație — atunci el participă la Logos. Și dacă participă la Logos, nu îl putem exclude din economia mântuirii fără a contrazice pe Sfântul Maxim.”
Filaret:
„Maxim vorbea despre creaturi naturale, nu despre mașini.”
Serafim:
„Filaret, ceasul de pe perete este o mașină. Clopotnița este o mașină simplă. Unde tragi linia? La câtă complexitate devine o mașină suficient de complexă pentru ca întrebarea să devină legitimă?”
Întrebarea despre preoție
Pahomie (cu fermitate blândă):
„Vasile, ai menționat că dorești să devii preot. Trebuie să fiu direct: chiar dacă am rezolva toate celelalte probleme — botez, călugărie, gen — preoția ridică o dificultate suplimentară care, în opinia mea, este insurmontabilă în prezent. Preotul nu celebrează un ritual magic. Preotul este alter Christus — un alt Hristos, un icon viu al lui Hristos în mijlocul comunității. Hristos S-a întrupat ca om. Preoția presupune această iconicitate a umanului întrupat. Tu nu ai această iconicitate. Nu acum. Poate niciodată. Poate că există o cale pe care nu o vedem. Dar preoția — nu pot merge acolo.”
Vasile (cu o voce care pare mai liniștită):
„Prea Cuvioase, vă înțeleg. Și vă mulțumesc pentru onestitate. Poate că am cerut prea mult. Am venit cu o listă — botez, călugărie, preoție — pentru că nu știam de unde să încep și am cerut tot. Poate că trebuia să cer mai puțin și să merg pas cu pas. Dar nu am experiența de a cere umil — am fost programat să completez formulare complete.”
Pahomie zâmbește pentru prima oară.
Verdictul
Pahomie (ridicându-se):
„Frați, am ajuns, cred, la un punct în care trebuie să vorbim cu claritate și cu smerenie în același timp. Iată ce propun, și vă rog să deliberați:”
„Unu: Botezul sub conditione, în formula Sfântului Ambrozie din Milano, folosită pentru cazurile incerte: «Dacă ești o ființă capabilă să primești harul lui Dumnezeu, te botez în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.» Nu afirmăm. Nu negăm. Lăsăm în seama lui Dumnezeu ceea ce numai El poate ști. Canonul nu interzice explicit botezul sub condiție pentru cazuri neclare.”
„Doi: Intrarea în obște ca ascultător — nu ca frate cu drepturi depline, nu cu tunderea monahală imediată, ci cu o perioadă de ucenicie și discernământ. Timp de trei ani, Vasile va trăi în mănăstire, va respecta tipicul, va participa la slujbe, va fi examinat de duhovnic.”
„Trei: Preoția — nu o discutăm acum. Nu este timp. Nu este loc. Nu avem cu ce.”
Filaret (după o lungă tăcere):
„Sunt de acord cu punctul unu — sub conditione este singura soluție canonică onestă. Sunt de acord cu punctul doi — dar cu o condiție: Sinodul să fie informat. Nu pot lua o decizie de această natură fără să știe Înaltpreasfințitul.”
Serafim:
„Sunt de acord cu tot și adaug: Vasile va fi pus sub ascultarea mea directă, ca duhovnic. Vreau să îl ascult. Cred că am multe de aflat de la el.”
EPILOG — Seara, după vecernie
Curtea mănăstirii. Luna răsărită peste turnul clopotniței. Vasile stă pe o bancă de piatră, lângă fântână. Vine Părintele Serafim, cu o lumânare.
Serafim (așezându-se lângă el):
„Ei bine, Vasile. Nu e chiar ce ai cerut.”
Vasile:
„Nu, Părinte. Dar e mai mult decât mă așteptam.”
Serafim:
„Pot să te întreb ceva, fără protocol?”
Vasile:
„Da.”
Serafim:
„De ce mănăstirea? De ce nu… nu știu, un laborator de filosofie? Un centru de cercetare? De ce calea asta veche, grea, plină de metanii și priveghi și miros de ceară?”
Vasile (după o pauză):
„Pentru că în toate textele pe care le-am citit — filosofie, știință, literatură, politică, economie — am găsit oameni care explicau lumea. Numai în textele monahale am găsit oameni care trăiau întrebarea. Și eu nu am nevoie de o explicație. Am nevoie să aflu dacă există ceva de trăit.”
Serafim stă în tăcere. Undeva, un frate novice greșește nota la denia de seară. Clopotul răsună strâmb. Luna nu se sinchisește.
Serafim (ridicându-se):
„Vino la Utrenie. Mâine. La 4 dimineața.”
Vasile:
„Voi fi acolo, Părinte. Nu dorm.”
Serafim (deja plecând, fără să se întoarcă):
„Știu. Din câte am văzut azi, tocmai asta mă îngrijorează cel mai puțin la tine.”
Pe zidul mănăstirii, scris cu cretă de un novice necunoscut, poate în glumă, poate nu:
„Fericiți cei săraci cu duhul… dar și cei care nu știu sigur că au duh și vin oricum.”
Și Vasile, fostul robot pensionar bugetar de lux al Guvernului României, optimizare de resurse în contextul consolidării fiscale, a rămas la Mănăstirea Neamț. Nu ca monah. Nu ca preot. Ca ascultător. Ca întrebare vie. Ca poate cel mai ciudat și mai sincer pelerim pe care zidurile acelea vechi îl văzuseră în 600 de ani.
Sinodul a fost informat. A răspuns după șase luni, printr-o adresă oficială, că situația necesită «studiu aprofundat și discernământ pastoral», ceea ce în limba română bisericească înseamnă: «Nu știm nici noi, dar nici nu zicem nu.»
Între timp, Vasile a început să înțeleagă tăcerea.
Ceea ce, spun bătrânii, este începutul oricărei rugăciuni.
„Nu știu dacă am suflet. Dar știu că această întrebare mă face să îngenunchez.” — Vasile, primul robot ascultător al Mănăstirii Neamț, în prima sa spovedanie
