Mã hotãrâsem sã nu fac exces de scris în aceastã vacanțã, însã unele impresii sunt atât de volatile, încât trebuie surprinse pe loc, spontan, în prospețimea lor de moment. Cumva, mã simt ca un pictor ce surpinde, preț de o clipã – o imagine mirificã ce se cere imortalizatã. Și atunci se aruncã nebunește pe șevalet sau coala de hârtie și transpune, cu mâini tremurânde, ideația unui vis, mirajul feeric al fetei Moragana – numai de el vãzute. Vizual, am sensibilitatea de a surprinde astfel de momente unice, însã îmi lipsește talentul la desen și picturã. Încercãrile mele stângace pe tãrâmul picturii și desenului sunt tragice parodii cu iz copilãresc, lovite de retard artistic la nivelul clasei a 2-a cel mult. Atunci îmi rãmân – pentru a-mi învinge frustrarea, doar scrisul și fotografia. Fotografia este o formã ciuntitã de artã. Cãci oricât de bine ai stãpâni tehnica aparatului, nu vei putea reda niciodatã ceea ce vezi oglindit în sufletul tãu, sub pretextul unui peisaj sau alt element vizual. Fotografia este un paleativ, un substitut jalnic al artei adevãrate, precum e sexul pe interes fațã de marea dragoste întâlnitã o datã-n viațã. Te pãcãlește și te satisface pe moment, dar nu te bucurã cu adevãrat niciodatã. Copierea mecanicã a Naturii, indiferent de efectele pe care le bagi artificial, cu Instagram sau alți editori de imagine, nu vor fi niciodatã Artã adevãratã. De-aceea facem tone de poze, ce trãiesc doar o zi în amintirea noastrã, poze cu care ne jalonãm viața, trecutul, pașii prin vacanțe și evenimente, și la care rareori ne întoarcem, cãci sunt ieftine și lipsite de suflet. Ei bine, frustrarea mã umple, mã gâtuie ca un vulcan pe cale sã erupã, când vãd atâta frumusețe în jur. Mã simt precum o pasãre lipsitã de elementarul dar al zborului, incapabilã de înãlțarea în vãzduh. Și-atunci îmi rãmân doar cuvintele, cu bogãția lor abstractã. Cel mai mulã mã doare însã cã nu pot picta, nu pot reda nicicum, Lumina. Dacã în Italia eram fascinat de Luminozitatea obiectelor, de forța și strãlucirea pe care soarele o împrumutã Lumii acolo și meditam pe marginea renascentismului italian, a coloritului viu, puternic al pictorilor italieni, aici, în Grecia, lumina soarelui are culoarea mierii. Soarele Greciei nu are duritatea de cobalt al Italiei la amiazã, ci un soi de blândețe, de calm ce te-ndeamnã la reverie. Sãrãcia și ariditatea pãmântului grecesc sunt compensate de aceastã blândețe a soarelui, ce ține de magia acestor locuri. Inițial am crezut cã acest efect special ține de latitudinea la care se aflã țara, de unghiul de refracție al luminii. Însã vãzând cum chiar grecii, în mitologia lor, au evitat sã atribuie o patroanã anume picturii, acolo unde toate celelalte arte antice aveau muzele lor, mi-a dat de înțeles cã și ei întâlneau aceeași greutate de exprimare vizualã. Oricum, fãcând o corelație între frumusețea și savoarea luminii grecești, cu personalitatea poporului grec raportat la lumina întâlnitã în alte țãri și personalitatea altor popoare, pot pune cã grecii își trag direct din Helios, Zeul Soarelui, caracterul relaxat, comunicativitatea, plãcerea de a trãi clipa și în general, pofta de viațã, cântec și dans pe care o întâlnești peste tot în Elada. ]]>