Succes tactic, eșec strategic? Washingtonul merge pe calea înfrângerii în Iran

un articol de Ryan Evans  publicat pe 14 aprilie 2026 pe siteul warontherocks.com

La șase săptămâni după ce Statele Unite și Israelul au declanșat un război împotriva Iranului, care era obiectivul politic? Nu mijloacele și obiectivele militare — acestea sunt ciocanul, nu cuiul. Cuiul este: ce situație la nivel mondial, ce schimbare durabilă în relația Iranului cu Statele Unite și cu vecinii săi urmau să producă aceste atacuri? Această întrebare nu a primit niciodată un răspuns, pentru că nu a fost pusă niciodată cu seriozitate. Administrația Trump a confundat instrumentul cu scopul și apoi a schimbat scopul ori de câte ori instrumentul producea rezultate incomode.

În timp ce cel mai înalt lider militar în uniformă al țării noastre, stând alături de secretarul nostru al apărării, enumera cifrele și procentele sistemelor de apărare aeriană iraniene, ale instalațiilor de depozitare a rachetelor balistice, ale instalațiilor de depozitare a dronelor, ale navelor mici și mari, ale minelor navale, ale instalațiilor de producție de apărare și ale altor obiective distruse de formidabilele armate americane și israeliene, s-ar putea ierta pe cineva dacă ar concluziona că războiul Americii împotriva Iranului a decurs destul de bine. Aceasta ar fi o greșeală. Și este o greșeală cu o tradiție îndelungată, dar dăunătoare: aceea de a confunda succesul tactic cu victoria și excelența operațională cu strategia.

Războiul are darul de a scoate la iveală limitele oricărui rezultat care nu este victoria. Și, deși războiul nu s-a încheiat (și ar putea mai dura săptămâni sau chiar ani), situația arată sumbră după cheltuielile uriașe făcute de SUA în materie de muniție și pregătire: Una dintre cele mai importante rute comerciale maritime din lume este închisă (o situație de urgență pe care Casa Albă nu a anticipat-o în mod serios), piețele energetice sunt în turbulență, regimul iranian rămâne ferm la putere, iar stocul său de uraniu rămâne în posesia sa (chiar dacă este îngropat sub moloz și pământ). În mod clar, forțele iraniene rămân capabile să ducă război. Iar negociatorii administrației Trump au părăsit Islamabadul fără un acord. Dacă victoria nu este definită doar ca degradarea capacităților militare iraniene, niciun observator onest nu poate spune că America este victorioasă în acest război. Și este dificil de văzut cum drumul de urmat va deveni mult mai bun pentru Washington.

Statele Unite nu au reușit să realizeze obiective politice clare în războiul său împotriva Iranului. Merită să analizăm ce înseamnă acest lucru, începând cu cuvântul „politic”, care este cheia întregii chestiuni, și să evaluăm ce a realizat de fapt Washingtonul în raport cu standardele obiectivelor sale declarate, mereu în schimbare.

Politică și război

Când americanii aud cuvântul „politic”, se gândesc la ceea ce a otrăvit cinele de Ziua Recunoștinței de mulți ani: roșii contra albastri, știrile de la televiziunile prin cablu, haosul facțiunilor și, mai recent, mult-criticatul „sindrom al deranjamentului Trump”. Când Carl von Clausewitz a folosit termenul („politik”) în celebra sa lucrare, Despre război, el s-a referit la ceva mai serios: voința intenționată a statului. În acest sens, politica reprezintă interacțiunea continuă dintre state, desfășurată prin diplomație, comerț și forță, toate în slujba unui scop dorit în lume. Acest lucru implică, desigur, și politica internă, dar nu ca scop final.

Pentru Clausewitz, războiul era „nu doar un act politic, ci un instrument politic real, o continuare a comerțului politic, o realizare a acestuia prin alte mijloace”. Cuvântul crucial aici este „instrument”. Un ciocan este un instrument. Are un scop extern față de sine. Nu lovești cu ciocanul pentru a experimenta lovitura – îl lovești pentru a bate un cui într-o anumită scândură, pentru a ajuta la menținerea unei structuri. Războiul, în toate circumstanțele, trebuie privit „nu ca un lucru independent, ci ca un instrument politic”. În momentul în care devine un scop în sine, și-a pierdut complet scopul, iar tu nu mai conduci o strategie. Doar lovești lucruri. Așa cum a remarcat înțelept Colin Gray, războiul înseamnă mai mult decât luptă, iar „a aborda războiul ca și cum ar fi sinonim cu lupta garantează aproape sigur eșecul politic”.

Anotimpurile motivelor noastre

Când armata americană a lansat atacuri asupra Iranului pe 28 februarie, administrația depusese eforturi extrem de reduse pentru a-și construi un argument în favoarea războiului sau pentru a-și prezenta obiectivele. Ce a urmat nu a fost un singur obiectiv politic coerent, ci o succesiune de obiective, schimbate la fiecare câteva zile, ca ofertele speciale de pe tabla unui restaurant. Pe Truth Social, în dimineața zilei de 28 februarie, președintele Donald Trump a declarat că obiectivul era „apărarea poporului american prin eliminarea amenințărilor iminente din partea regimului iranian”. Mai târziu, el a spus: „Tot ce vreau este libertatea pentru popor”. În aceeași zi, declarația video a președintelui a afirmat că scopul atacurilor era, de fapt, schimbarea regimului. Dacă țineți evidența, sunt trei obiective politice diferite înainte de micul dejun.

Pe 2 martie, secretarul apărării Pete Hegseth a restrâns obiectivele la patru obiective militare concrete: distrugerea rachetelor balistice iraniene, distrugerea producției de rachete iraniene, distrugerea marinei lor și a altor infrastructuri de securitate și asigurarea că nu vor avea niciodată arme nucleare. Dar, întrucât problemele Americii cu Iranul sunt în mod inerent politice, obiectivele militare nu pot fi obiective de război adecvate. Și tocmai obiectivele de război adecvate lipsesc: un rezultat final dorit care poate fi atins printr-o serie de distrugeri, dar care trebuie să fie mai mult decât simpla serie de distrugeri.

La câteva ore după aceea, Trump a participat la o ceremonie de decernare a Medalia de Onoare și a prezentat o listă revizuită, combinând două obiective într-unul singur și adăugând un nou obiectiv privind rețelele de proxy ale Iranului. Hegseth a afirmat că Teheranul construiește rachete și drone pentru a crea un „scut convențional” pentru ambițiile sale nucleare, în timp ce, în aceeași zi, secretarul de stat Marco Rubio a susținut că Iranul produce 100 de rachete balistice pe lună, în spatele cărora „se pot ascunde”.

Pe 6 martie, la o săptămână de la preluarea mandatului, Trump a postat că „nu va exista niciun acord cu Iranul, cu excepția CAPITULĂRII NECONDIȚIONATE”. Mai târziu în aceeași zi, purtătoarea de cuvânt a Casei Albe, Karoline Leavitt, a încercat să tempereze tonul, declarând:

Ceea ce președintele Trump înțelege prin „capitulare necondiționată” este momentul în care el, în calitate de comandant suprem al armatei SUA și lider al lumii libere, va stabili că Iranul nu mai poate reprezenta o amenințare pentru Statele Unite.

A doua zi, Trump a spus că capitularea a avut deja loc, deoarece președintele Iranului și-a cerut scuze țărilor vecine pentru atacurile cu rachete asupra statelor din Golf. „Asta e o capitulare”, a spus Trump. Pentru cei care țin scorul acasă, aceasta este o capitulare necondiționată cerută vineri, redefinită în aceeași zi, apoi realizată prin scuze adresate altor țări sâmbătă.

Până pe 13 martie, Trump afirma că, de fapt, nu conta dacă Iranul declara că se predă, atâta timp cât Statele Unite dețineau o poziție dominantă. Pe 20 martie, guvernul american a ridicat unele sancțiuni petroliere împotriva Iranului pentru a stabiliza prețurile la energie, ceea ce poate că a fost decizia corectă, dar a și îmbogățit regimul iranian cu aproximativ 14 miliarde de dolari (aproape 4% din PIB-ul acelei țări dintr-o singură dată).

La sfârșitul lunii martie, Trump a lansat ideea confiscării insulei Kharg – care gestionează 90% din exporturile de țiței ale Iranului – și a amenințat că va distruge complet puțurile de petrol iraniene dacă nu se ajunge la un acord. Între timp, Rubio renunța în tăcere la obiectivele privind rachetele: în timp ce la începutul lunii martie obiectivul era „distrugerea” completă a programului de rachete al Iranului, până la 30 martie, el descria obiectivul ca fiind „o reducere semnificativă a numărului de lansatoare de rachete pe care le dețin”. Pe lângă acest obiectiv, Rubio le-a identificat pe celelalte astfel:

distrugerea forțelor lor aeriene, care a fost realizată; distrugerea forțelor lor navale, care a fost realizată în mare parte… și vom distruge fabricile care produc rachetele și dronele pe care le folosesc pentru a-și ataca vecinii, Statele Unite și prezența noastră în regiune.

Tot la sfârșitul lunii martie, președintele a început să afirme că Statele Unite au schimbat deja regimul din Iran, deoarece mulți dintre liderii lor inițiali au fost uciși de atacurile americane și israeliene. El a spus:

Dacă ne uităm cu atenție, am asistat deja la o schimbare de regim, deoarece [primul] regim a fost decimat… următorul regim este practic mort, iar în cazul celui de-al treilea regim avem de-a face cu oameni diferiți… Este vorba de un grup cu totul diferit de oameni. Așadar, aș considera asta o schimbare de regim.

Înțeleg de ce acest lucru este atractiv din punct de vedere semantic pentru președinte, dar este pur și simplu ridicol. Ceea ce vedem acum nu este o schimbare de regim, ci o întărire a regimului.

De Ziua Păcălelilor (și bănuiesc că istoricii viitorului nu vor lăsa acest moment neobservat), Trump a ținut un discurs în Biroul Oval, proclamând: „Am învins și am decimat complet Iranul. Sunt decimați atât militar, cât și economic și în orice alt mod… țara a fost eviscerată și, în esență, nu mai reprezintă o amenințare.” Apoi a anunțat că războiul trebuie să continue încă două-trei săptămâni. A amenințat că va „lovi foarte tare și probabil simultan fiecare dintre centralele lor electrice” dacă nu se ajunge la un acord. Așadar, în același discurs, președintele a declarat victoria totală și a recunoscut că aceasta nu a fost încă obținută.

Pe 8 aprilie, Casa Albă a anunțat un armistițiu de două săptămâni și a revizuit discret obiectivele, susținând că „încă din prima zi” scopurile au fost doar distrugerea rachetelor balistice și a dronelor Iranului, a marinei sale și a bazei sale industriale de apărare. Schimbarea regimului, capitularea necondiționată, libertatea poporului iranian, proxy-urile, Insula Kharg… nicăieri nu se mai găsesc. Poate că vor reveni.

Pe 9 aprilie, amiralul Bradley Cooper, comandantul Comandamentului Central al SUA, și-a descris misiunea ca fiind „desființarea capacității regimului iranian de a-și proiecta puterea dincolo de propriile granițe”. El a continuat afirmând că forțele americane „au îndeplinit cu succes această sarcină”, precizând că Iranul a „suferit o înfrângere militară de proporții istorice”. Cu toate acestea, în fraza următoare, el a definit proiectarea puterii în sens restrâns, afirmând că Operațiunea Epic Fury a distrus doar capacitatea Iranului de a „desfășura operațiuni militare la scară largă în anii următori” [sublinierea îmi aparține].

Poate că are dreptate, dar sper că cititorul nu mă va învinovăți pentru scepticismul meu.

Un avertisment neascultat
Cel mai profund avertisment al lui Clausewitz nu a fost acela că războiul este greu, sau că inamicii au un cuvânt de spus, sau că ceața și fricțiunile zădărnicesc chiar și cele mai bine elaborate planuri — deși el credea toate aceste lucruri. Cel mai profund avertisment al său se referea la ceea ce se întâmplă atunci când obiectivul politic este neclar sau absent încă de la început. Un rezultat de succes pe câmpul de luptă nu este scopul războiului în sine. Operațiunile de pe câmpul de luptă, oricât de strălucit ar fi fost executate, nu au nicio valoare practică dacă nu contribuie la atingerea unui obiectiv politic demn. Armata inamicului poate fi centrul de greutate, dar războiul are un preț atât de mare încât numai scopurile cele mai clare și mai necesare îl pot justifica. Dacă, în ciuda cifrelor privind distrugerile trâmbițate de generalul Dan Caine, Iranul este încă în luptă și încă capabil să impună costuri militare și economice majore, atunci este corect să ne întrebăm ce scop servește cu adevărat acest război.

Consecințele nu sunt abstracte. Fiul Liderului Suprem Ali Khamenei, Mojtaba — descris de analiști ca o versiune mai radicală a tatălui său — a preluat funcția supremă. Uraniu de calitate militară se află îngropat adânc pe teritoriul iranian. Și, din păcate, dacă mai există vreun sens strategic în regimul iranian, acesta înțelege acum că deținerea unei arme nucleare nu mai este o măsură opțională de protecție pentru supraviețuirea și puterea sistemului său malefic. Este o necesitate strategică. Iranul s-a impus efectiv ca gardian al Strâmtorii Hormuz — un status quo fundamental diferit de cel existent înainte de conflict, oferind Teheranului o formă durabilă de pârghie economică pe care nu o deținea anterior.

Clausewitz ar fi recunoscut imediat toate acestea. Războiul nu a eșuat pentru că bombele și rachetele au ratat ținta. Războiul a eșuat pentru că cei care au ordonat bombardamentul nu au putut răspunde, nici înainte de a da ordinul, nici în vreun moment ulterior, la singura întrebare care face din război altceva decât violență organizată: Ce încercăm să-l determinăm pe inamic să facă și cum îl determinăm să facă asta? Cu alte cuvinte, care este teoria noastră a victoriei – legătura dintre obiectivele și acțiunile noastre? Este, desigur, adevărat că obiectivele se pot schimba pe parcursul unui conflict dat, dar când nu poți răspunde la această întrebare în mod consecvent în primele zile, nu ai pierdut controlul asupra războiului. Nu l-ai avut niciodată.

Acest lucru pare să indice că campania militară elaborată de Comandamentul Central și de Pentagon nu ar fi putut fi concepută cu un obiectiv realizabil. Armata va acționa cu siguranță și în absența unei strategii — am văzut asta de multe ori —, dar strălucirea tactică nu poate compensa acest lucru. Iar fără obiective de război și fără strategie, victoria împotriva Iranului va fi imposibilă.

Aceasta nu este o problemă nouă pentru America și nici pentru Comandamentul Central în mod specific. Planul de campanie din Afganistan, în perioada de vârf a operațiunilor de contrainsurgență (2009-2012), nu a făcut nimic pentru a aborda în mod semnificativ refugiile talibanilor din Afganistan, nici prădarea și corupția guvernului afgan. Toate operațiunile de curățare, menținere și reconstrucție din lume nu ar fi putut niciodată să depășească această decuplare operațional-strategică. Și astfel, America a pierdut — nu pentru că un președinte a încheiat un acord cu talibanii, iar următorul s-a retras, ci pentru că nu a existat o teorie coerentă a victoriei.

În mod similar, chiar dacă regimul iranian suferă enorm, asta nu înseamnă că este o victorie pentru Statele Unite. Nu cred că poporul american va fi mulțumit de o abordare în stil israelian de a „tunde iarba” la fiecare câțiva ani în Iran. Și, așa cum au subliniat mulți (inclusiv actuala administrație în propria sa Strategie de Securitate Națională și Strategie de Apărare Națională), războiul din Orientul Mijlociu reprezintă o distragere masivă a atenției de la provocările mai urgente cu care se confruntă America în alte părți ale lumii. Așadar, tot ce ne rămâne pentru a ne consola este o listă a liderilor, oficialilor, echipamentelor și instalațiilor de producție ucise și distruse, ceea ce nu constituie o victorie.

Statul iranian își păstrează în continuare capacitatea de a purta război, de a controla comerțul în regiune și de a-și reprima propria populație. Se pare că administrația Trump nu a avut o strategie pentru a face față eficient niciuneia dintre aceste situații, presupunând că regimul se va prăbuși ca un castel de cărți de joc în primele zile. Această presupunere s-a dovedit fatală pentru șansele Americii de a câștiga acest război, indiferent dacă președintele vrea să recunoască sau nu. Este puțin probabil ca blocada navală americană a porturilor iraniene să schimbe situația, la fel cum nu o vor face nici loviturile limitate pe care, potrivit unor informații, administrația Trump le are în vedere.

Unde se află războiul în acest moment? Ce se va întâmpla în continuare? Nu sunt clarvăzător, dar voi oferi câteva gânduri:

Pare probabil ca armistițiul să se destrame, dar prăbușirea acestuia ar fi doar un simptom al bolii de fond. După ce vicepreședintele J.D. Vance a părăsit Islamabadul cu mâna goală, administrația se confruntă cu consecința previzibilă a propriului său vid conceptual: nu poți negocia sfârșitul unui război atunci când nu poți defini cum arată acel sfârșit.

Cu toate acestea, negocierile ar putea continua într-o anumită formă. Între timp, unii membri ai administrației Trump vor fi cu siguranță tentați să dubleze miza pe eroarea inițială și să escaladeze conflictul, poate prin introducerea forțelor terestre pe insulele iraniene sau în zonele de coastă. Escaladarea în încercarea de a recupera costurile irecuperabile din Orientul Mijlociu a devenit oarecum o tradiție militară americană. Este una din care liderii acestei administrații — inclusiv secretarul apărării, vicepreședintele și președintele însuși — pretind că au învățat și pe care au invocat-o în drumul lor spre putere.

Totuși, lucrul esențial de înțeles este următorul: Statele Unite nu sunt un învingător care impune condiții și adună prada. Până când Casa Albă nu va realiza că o listă de ținte distruse nu poate înlocui o realitate politică mai bună și durabilă, nu doar că mergem pe calea înfrângerii – ci alergăm orbește pe ea.