M-au fascinat dintotdeauna copacii. La început, nu înțelegeam cum pot sfida ei gravitația, cum pot hrãni prin lemnul acela dens și dur, atâtea frunze, atâta verdeațã, ridicând spre soare atâtea crengi și-atâtea frunze. Puteam sã înțeleg, spre exemplu, pãtrunjelul sau orice altã tulpinã fragilã verde, cu capilarele ei moi, care cãra spre frunze dinspre rãdãcinã prin fenomenul capilaritãții osmotice, puhoiul de nutrienți și apã, necesari dezvoltãrii. Însã copacii !? Mister total ! Când eram pe undeva prin Franța, în adolescențã, la o tabãrã de yoga a celor de la Hare Krishna, m-am trezit pentru a medita în zori, de Brahma muhurti, ceasul când mintea este limpede iar natura își ține parcã respirația, contemplând ivirea unei noi zile. Am ales atunci drept partener solitar al meditației mele un copac aflat pe o colinã, departe de ceilalți frați ai sãi din liziera pãdurii. Sprijinit cu spatele de el, în tãcerea dimineții, îl simțeam ca pe un frate mai mare, o prezențã tãcutã, înțeleaptã. Atunci am înțeles, intuitiv, câte ceva din frumusețea existenței vegetale. Cu mintea calmã, fãrã gânduri, precum apa unui lac liniștit, copacul s-a putut oglindi în mine, iar eu l-am perceput într-un moment spontan de comuniune, așa cum își duce el traiul singuratic. Am fost scos din timpul meu omenesc și capturat, precum o insectã în rãșinã, în curgerea leneșã a timpului vegetal. Încremenit în capcana de chihlimbar a nemișcãrii sale, clipele s-au transforat în ore, orele în zile, iar zilele în sãptãmâni și luni. Aliniat în fine, la ritmul sãu, simteam copacul cum își trage vârtos, prin rãdãcini, energia umedã a vieții, pe care o duce în sus, spre ramuri, prin infinit de încete pulsații ale lemnului, aidoma mișcãrilor spiralate ale viermelui sau râmei. La aceastã vitezã, lemnul nu mai era dur și imobil, ci se unduia lent, sub ochii mei uimiți. Am rãmas de atunci prieten cu copacii cãci le-am înțeles intuitiv cântul lor de slavã cãtre înãlțimi, extazul întâlnirii cu lumina solarã, dãrnicia cu care dau mai departe viețuitoarelor mãrunte ca noi, ceea ce primesc de la Creator. Ajuns aici, în Grecia, am fost surprins sã vãd atâta vegetație pe atât de puțin pãmânt disponibil. Pretutindeni, livezi de mãslini. Cu frunzele lor palide, alburii, mãslinii se ridicã din stâncã, ancorați solid, cu trunchiurile lor învârtoșate. Am poposit sub un astfel de copac, cu trunchiul gros, semn al senectuții sale. Pãrea, cu frunzele lui mici, deschise la culoare, un pelerin prãfuit, modest, lipsit de exuberanța și semeția semenilor sãi exotici. Pentru cine nu știe, mãslinii cresc foarte încet. Existã mãslini cu trunchiul gros, de câțiva metri în diametru, atestați documentar de peste o mie de ani. Acești campioni ai longevitãții mediteraneene trec prin mii de anotimpuri, martori tãcuți ai generațiilor de oameni ce ridicã pretenții ridicole de stãpâni de o clipã ai existenței acestor seniori ai Greciei. Am întâlnit deci un astfel de copac venerabil și m-am adâncit în reculegere, la rãdãcina lui, dornic sã împãrtãșesc de la el dacã se poate, mãcar o fãrâmã din înțelepciunea lui, strânsã din veacuri de experiențã. M-a frapat blândețea cu care m-a primit, ocrotitor, sub frunzele sale. Am înțeles pe datã caracterul sãu nobil, dãrnicia sa pentru care este atât de prețuit. Într-o lume aridã, arsã de soare și bãtutã de vânturi, nu este ușor sã supraviețuiești, darã-mi-te sã faci posibil miracolul dãruirii. Cu toate acestea, miracolul dãrniciei Naturii este posibil și aici datoritã înzestrãrilor cu care Creatorul a binecuvântat mãslinul. Cãci este un paradox, o minune, o tainã cum acest copac, din puținul pe care îl primește din stânca aridã în care își are îngropate rãdãcinile, reușește sã ridice în luminã fructele sale atât de apreciate de noi. De unde și mai ales, din ce produce el atâta bogãție de fructe îmbibate în uleiuri – este o tainã la care încã nu am gãsit rãspuns. Cert este însã cã, pentru mine, mãslinul este și va rãmâne un model de modestie și dãrnicie. Cãci nu e greu sã dãruiești mai departe când ai din belșug, când solul mãnos îți oferã toate cele trebuincioase pentru a da mai departe. Greu este atunci când din puținul pe care îl gãsești, reușești miracolul multiplicãrii și bogãției pentru toți cei din jur, care depind de tine. Poate nu întâmplãtor mãslinul este un arbore hristic, cãci el înoiește mereu și mereu, miracolul multiplicãrii darurilor Creatorului, din aparent nimicul și puținul materialitãții, spre îndestularea tuturor celor ce vin sã îi cearã prinosul. Dacã mã voi întoarce cu ceva din Grecia, înafara bronzului trecãtor de pe piele, acel ceva va fi amintirea dãrniciei excepționale a celui mai modest dintre copaci, mãslinul.]]>