Zac leneș, pe bancã în grãdinã. Nu fac nimic. Mã uit la iarbã, la copaci, încercând sã îmi încetinesc percepția, sã devin și eu un fir de iarbã, printre altele. Respirația mi se domolește, devine aproape imperceptibilã, timpul devine vâscos și brusc sunt prins în bula de chihlimbar a încremenirii scurgerii vremii. Și VÃD iarba cum crește, vãd seva dulce-amãruie a nucului, cum este împinsã în contra gravitației, prin pulsații lungi, cãtre ramuri, cãtre muguri. Simt energia vibrândã a Vieții, emanând într-un ocean continuu de la Soare, cum împinge în sus, spre înãlțimi, seva în plante, în copaci. Mã înfior, descoperind în mine însumi seva vieții clocotindu-mi în gonade, acumulându-se ca un torent, sub presiunea luminii soarelui. Viațã pulsând, viațã clocotind pretutindeni, sub imboldul frenetic al Soarelui, sursa noastrã de viațã. Îndemnul nerostit al Energiei: crește, ridicã-te spre înalt, dezvoltã-te, perpetueazã-te. Și atunci, o întrebare îmi rãsare spontan: cum poate exista Moartea, când existã atâta VIAȚÃ ?! Unde se ascunde moartea, când totul crește și se dezvoltã vibrant, cãtre Soare ? Și astfel mi s-a revelat în toatã splendoarea lui, secretul tinereții veșnice, al învingerii Morții. Atâta timp cât ești deschis cãtre Viațã, viața clocotește în tine, în ritumurile ei. Renaștem și înflorim primãvara, și ne bucurãm de plenitudinea verii, ne dãruim Lumii roadele bogate ale existenței noastre plenare toamna, și “murim” în iarnã, pentru a renaște mai puternici, mai efervescenți, în primãvara urmãtoare. Ține doar de noi sã ne cunoaștem și sã ne pãstrãm în adevãrata vârstã pe care o avem. Momentan, cresc odatã cu iarba. ]]>