Am fost de mic, fascinat de piramide. Forma lor, dimensiunile uluitoare, amplasamentul, misterul privind vechimea, modul în care au fost ridicate și mai ales scopul, au constituit o provocare continuă nu doar pentru mine ci pentru generații întregi de oameni raționali, înzestrați cu curiozitate.
Spre deosebire de alții, n-am încercat neapărat să înțeleg cu mintea, să găsesc argumente sau explicații, să dezleg șarada misterului din spatele lor. Desigur, este o provocare pentru minte însă poți cădea lesne în speculații nerealiste, menite să te liniștească în fața acestei neliniști existențiale: cum poate exista în realitate ceva atât de imposibil, cum sunt monumentele egiptene?
Am călătorit de 2 ori în Egipt, în această existență. Prima dată de Crăciun, când am vizitat Valea Regilor iar a doua oară de Paște, când am fost la piramidele de pe platoul Gizeh.
Nimic nu te poate pregăti pentru șocul strivitor al masivității pietrei devenită obelisc, coloană, statuie, zid megalitic sau piramidă. Chiar dacă știința ”oficială” se grăbește să te liniștească, prin vocea ghidului turistic, care revarsă explicații despre metodele prin care ”credem noi” că au fost construite aceste minunății, testul realității sfărâmă această iluzie.
Căci, cum ai putea crede că niște ”simpli oameni” au construit cel mai mare templu megalitic din lume – templul de la Karnak, cu o suprafață de peste 2 kilometri pătrați, în ”doar 1500-2000 de ani (că atât spun ”oamenii de știință” că le-a luat egiptenilor să construiască toată minunăția!)
Chiar dacă ai putea accepta ideea că 2.3 milioane de blocuri de calcar de 2.5-5 tone ar putea fi tăiate cu unelte din bronz, cărate pe sănii și amplasate exact pe poziție, precum piesele unui lego, să afirmi că poți căra sute de lespezi de granit de 80 de tone, cu bărcile, de la o distanță de 800 de kilometri sfidează orice realitate, iar știința amuțește la acest capitol.
Deși unii au încercat experimente de reconstruire la scară mică a unor piramide cu metodele pe care ”credem noi” că le-au folosit constructorii, acestea au eșuat la partea cu granitul.
Necunoscută rămâne și metoda prin care vechii egipteni puteau tăia și prelucra atât de exact rocile dure precum granitul, bazaltul, dioritul, cuarțitul sau obsidianul.
Desigur, poți vorbi ”în teorie” despre prelucrarea cu fierăstraie de cupru și nisip cu apă, însă nimeni n-a avut determinarea și răbdarea să taie cu aceste metode, în vremurile noastre, măcar un singur bloc de bazalt din cele mai mici folosite la piramide, pentru a demonstra ”că se poate”.
Însă ceea ce contează este până la urmă, efectul asupra privitorului. Chiar dacă aceste lucrări inginerești imposibile au fost realizate cu o imensă răbdare și geniu matematic, senzația de ireal, datorată dificultății extraordinare de a realiza așa ceva îți transmite îmbrăcat în haina simbolului, un singur mesaj, de peste milenii: dincolo de vremelnicia și neputința omului obișnuit, există o putere tangentă cu infinitul, colosală, grandioasă. Asta vrea să transmită cultura egipteană prin toate capodoperele ei imposibile.
Egiptul este în primul rând depășirea limitelor omenești sub toate aspectele. Faraonii nu erau simpli oameni, erau zei, care prin recuzita simbolică (capete de șoim, corpuri de lei, etc.) , ce apare în toate reprezentările rămase, transmit simbolurile unor calități divine, de dincolo de natura umană.
Pentru mine, revelația trăită vizitând Luxor și Karnak, locurile în care s-a născut și a trăit Amun-Ra – Regele Soare, s-a suprapus simbolic cu sărbătoarea Nașterii Domnului. Acum, vizita la piramide și sfinx a venit odată cu Învierea.
Vechii egipteni sărbătoreau renașterea lui Osiris, ”a treia zi după scripturile” egiptene. Sumerienii o aveau pe zeița Inanna, care este ucisă și renaște a 3-a zi. La fel, Tammuz în Mesopotamia, Attis la frigieni și romani, și Iisus Hristos, la creștini.
Doar că Iisus este singurul care ”izbutește” minunea dincolo de simbol, real și tangibil, fără măști, fără recuzită, fără puterea omenească a faraonilor, tradusă în munca imensă din spatele ”miracolelor” arhitecturale egiptene.
Și astăzi, lumina se aprinde singură în biserica Învierii din Ierusalim. Și astăzi, pentru minute bune, flacăra Învierii este blândă, imaterială, luminează dar nu arde, pentru a ne reaminti că Învierea lui Hristos a fost REALĂ, la fel de reală ca și piramidele.
Desigur, eu a trebuit să văd aici în Egipt miracolul năzuinței omului către eternitatea dincolo de vremelnicie, către atotputernicia Ființei Eterne, de dincolo de slăbiciunea firii omenești.
Însă în minunea Luminii pogorâte la Înviere regăsim un miracol mai mare decât cel al întregului Egipt. Căci dacă aici omul și-a depășit măsura în năzuința de a deveni ZEU, acasă, în creștinism, Dumnezeu coboară învingând vremelnicia firii muritorului.
De aceea, trebuie să vezi măcar o dată în viață Luxor, Karnak și piramidele, pentru a înțelege că omul este tangent cu infinitul, dar la fel, trebuie să vezi măcar o dată miracolul pogorârii Luminii, ca să înțelegi că Eternitatea este adevărata noastră identitate.
Suntem ființe slabe, prea mult lipite de această lume vremelnică și de mirajele ei încântătoare. De aceea, avem nevoie de ceva tangibil pentru a ne reaminti acest adevăr al potențialului nostru infinit. Nu pot fi de acord cu cei care spun ”ce sunt alea, o adunătură de pietre moarte”, la fel cum nu pot fi de acord cu cei ce spun că ”de ce să luăm Lumina de la Ierusalim, ce, înainte de 89 ne aducea cineva lumina cu avionul!?”. Uneori, trebuie să vezi, ca să trăiești credința a ceea ce vezi. Cred Doamne, ajută necredinței mele!
-
Motto:
„Nimic nu te pregătește pentru șocul masivității.”
Nimic nu te pregătește pentru umanitatea celor care au ridicat masivitatea.Piramidele: Ce anume din mentalitatea egiptenilor a făcut posibilă o operă atât de mare într-o viață atât de scurtă?
Egiptul din jurul anului 2500 î.e.n. era o lume dură, cu o speranță de viață scurtă și cu riscuri permanente. Și totuși, nu era o lume haotică. Era o societate construită pe ideea de Maat — ordinea cosmică, echilibrul, continuitatea.
Într-o astfel de cultură, fiecare zi avea o direcție, fiecare bloc de piatră era o contribuție la stabilitatea universului. Lumea modernă pune accent pe confort, longevitate și individualism. Egiptenii trăiau într-o logică a sensului, a ritmului și a continuității.
Piramidele de la Giza sunt construite din calcar local scos direct din carierele de pe platou. Învelișul exterior era din calcar alb de Tura, lustruit până la oglindă. Observ că MR și Alessia s-au dus direct la piramida care m-a extaziat și pe mine, cea care îți arată calea spre cer. Camerele interioare, supuse celor mai mari presiuni, sunt din granit masiv adus de la Aswan. Ca liant, egiptenii foloseau un mortar pe bază de ghips și calcar — suficient pentru fixare, nu pentru „lipire”.
Totul a început cu Imhotep, preot, arhitect și vizir. El a avut intuiția de a pune o mastaba peste alta. O singură mastaba nu era de ajuns. Așa a apărut prima piramidă, Piramida în trepte. Așa a început o ambiție de secole. Prin încercări repetate, prin transmiterea tehnicii și a dorinței de a lăsa în urmă un monument demn de privirea zeilor, s-a ajuns la construcțiile de pe platou: Piramidele de la Giza și Sfinxul.
-
Săpăturile arheologice de la Giza au scos la lumină un oraș întreg dedicat lucrătorilor, un oraș provizoriu în apropierea piramidei. Descoperirile contrazic complet imaginea de sclavi extenuați. Lucrătorii erau cazați în locuințe solide, nu în barăci. Membrii familiei trăiau împreună. Mâncarea consistentă era pregătită în bucătării comunitare. Se oferea carne variată provenită din sacrificii regulate din alocațiile făcute de faraon. Existau brutării, ateliere de textile și de ceramică, se produceau băuturi fermentate. Lucrătorii erau doftoriciți de medici specializați în fracturi, infecții, extracții dentare. Administratorii gestionau hrana, uneltele și rotația echipelor. Era o localitate creată artificial pentru a susține un proiect fără precedent. Aceasta o aflăm de la Ancient Architects și History for Granite, nu de la dr. Zahi Hawass, preocupat mai mult de muzee și de faima personală.
Medicina practicată era surprinzător de avansată. S-au găsit dovezi de tratamente pentru fracturi, drenaje de abcese, extracții dentare, intervenții chirurgicale simple, tehnici complexe de îmbălsămare. Însă speranța de viață era scurtă: 19–25 ani la naștere (din cauza mortalității infantile), 30–40 ani pentru adulții care treceau de copilărie, 50–60 ani pentru elite. Într-o astfel de lume, oamenii nu amânau. Nu era timp pentru ezitare, pentru risipă, pentru întrebări inutile. Fiecare zi conta. Fiecare bloc ridicat era o victorie împotriva efemerului.
Un lucrător se întoarce acasă după o zi de tras sau șlefuit la piatră. Întreabă ce e de mâncare. Primește legume gătite, flatbread, carne, iaurt, vin. Uneori adoarme înainte să apuce să mănânce. A doua zi, cu falca umflată după o extracție brutală, încearcă să lucreze. Supraveghetorul îl vede picurând sânge pe piatră și îl trimite acasă. Dur, dar uman. Așa se construia infinitul: în praf, în oboseală, în mâncare simplă, în somn scurt, în echipe, alături de familia restrânsă.
La esență, ei aveau o viziune comună, un sens care depășea individul, o tradiție vie, o geometrie clară, o acceptare a limitelor vieții și, nu în ultimul rând, dorința de a lăsa ceva care durează. Era egoul, era credința în reînviere, era aspirația către stele și infinit, dar și o cultură a continuității. Lumea modernă are tehnologie, dar nu are direcție. Are longevitate, dar a pierdut intensitatea. Are confort, dar nu mai are ritual, nici aspirație. Egiptenii au construit infinitul într-o viață scurtă. Noi îl contemplăm într-o viață lungă, vagă. Egiptul antic era o civilizație în care sensul cântărea mai mult decât viața. De aceea piramidele durează. Nu pentru că sunt mari, ci pentru că au fost ridicate de oameni care nu se temeau de sfârșit.
-
Dezvăluirea:
Imaginează‑ți că mergi prin deșert și zărești trei coloși perfecți, înveliți în calcar alb lustruit până la oglindă. Fiecare bloc e șlefuit cu nisip fin, până când suprafața devine netedă ca apa. La răsărit, piramida nu doar strălucește, explodează în lumină.
Ce poți face cu timpul tău?
– R: O piramidă?
Într-un deșert mat, prăfos, ars, o suprafață albă, perfectă, verticală, care reflectă soarele ca o lamă. Nu e doar arhitectură, e un reminder pentru eternitate.
Ea nu e imposibilă. E inteligentă!Corolar:
Pentru ridicarea blocurilor de calcar, egiptenii au folosit rampe — o soluție pe cât de simplă, pe atât de ingenioasă. Piatra nu era ridicată vertical, ci dusă în plan orizontal sau aproape orizontal, până la locul în care trebuia așezată. Rampele puteau fi de lungimi kilometrice, iar pe ele trecea câte un bloc la fiecare câteva minute, ca un metrou la ora de vârf.
Avantajele pe care le aveai ca lucrător: Nilul era aproape, iar cerul înstelat deasupra capului noaptea amintea de măreție. Da, stelele erau aspirația în noapte, numai că egiptenii erau ghidați mai mult de chiar lucrarea pe care o aveau de împlinit.
Și totuși rămâne în urma lor nu doar produsul, ci si gândul că au știut să transforme munca în sens. -
Frumos fotoreportaj cu 2 Zeițe în prim‑plan, în măreția Egiptului Antic!
Aș ezita totuși să îmbin Egiptul cu Învierea. Nu pentru că Învierea sau anul 0 ar avea ceva în minus față de Egiptul Antic, ci pentru că Sfânta Familie a fugit în Egipt ca să protejeze Pruncul Sfânt.
– Oare de ce?
Să fi fost un impuls sau o cunoaștere intuitivă a faptului că egiptenii aveau o civilizație avansată? Că lumea lor era un leagăn al culturilor care aveau să vină? Că ceva din măreția construcțiilor lor păstra încă o soluție pentru situații imprevizibil restrictive?
Sunt speculații doar, care nu necesită răspuns, dar poți comenta dacă dorești. -
Acum partea de convingere.
1. Dacă ar fi venit extratereștrii, nu ar fi existat „drumuri spre stele”.
Dacă vin extratereștrii, nu le mai pui shafts (tuneluri înguste tip canal) către stele.
Unul dintre ele țintește către Miser, altul către Sirius.
Pentru simplul motiv că nu ai nevoie să arăți cuiva de unde vine, nu ai nevoie să-i desenezi harta cerului.
Shafturile nu sunt pentru extratereștri, sunt pentru om, pentru faraon.
Sunt pentru psihicul uman care are nevoie de direcție după moarte.2. Tu ai libertatea ta de a îndrepta construcția în ce direcție vrei.
Cine ar putea să te împiedice?
Apoi, libertatea de a orienta piatra e libertatea de a orienta mintea.
Ai libertatea de a alege direcția în care să privești. Aceea e năzuința ta.
La egipteni este libertatea unei civilizații care nu se simte mică.3. Măreția lor e că au construit până când numai construcțiile au rămas.
Au construit ceva care continuă să privească în sus chiar și după ce ei au dispărut.
Era gândul de a explora universul, nu cel de a fi invadați.
Era expansiune a conștiinței, nu crispare în limite.
Dacă ar fi fost limitați, nici n-ar mai fi început.Diferența dintre o civilizație care ridică piramide și una care ridică garduri, pardon walls.
Privirea în sus deschide; privirea în jos închide.
Privirea în sus creează civilizații; privirea în jos creează frici.
Privirea în sus schimbă structura psihică pentru că schimbă scara la care te raportezi.
Astfel: privind în sus de la baza piramidei, aceasta apare ca un drum către cer, ca e infinită.
Rostul său este de templu.Forma este de piramidă ca să nu-i cadă pereții de pe margini, ca la un tort care se dărâmă.
Fiind copii mari, au testat construcțiile de atâtea ori până au ajuns la unghiul de la care nu le mai cad pietrele de pe margine, acela de aprox. 50 de grade cu orizontala.
Încercările, rebuturile, jucăriile lor au rămas peste tot împrăștiate, dar ei s-au stins ca civilizație.
