LECÞIA DE VIAÞÃ. A trecut prin trei facultãþi ºi a început un doctorat. Are un blog pe care urcã poezii proprii. Plãnuieºte un muzeu etnografic interactiv. Are 130 de oi ºi 40 de capre cu care merge zilnic la pãscut. S-a nãscut ºi trãieºte în Þara Momârlanilor ºi îl cheamã Marcu Dimitrie Jura.

Un tânãr hunedorean a dat cãrþile de filozofie pe þundra de cioban. A trecut pe la trei facultãþi, a început chiar ºi un doctorat, dar a constatat apoi cã mult mai împãcat cu sine ar fi dacã ar deveni cioban. Nu a renunþat însã la pasiunea lui pentru cunoaºtere, concentrându-se pe etnologie.
Are în proiect un muzeu tradiþional momârlãnesc funcþional, un roman ºi scrie deja de ani buni poezii pe care ºi le publicã pe blog. La acestea se adaugã ºi textele câtorva melodii scrise la cererea câtorva interpreþi de muzicã popularã. În paralel, pe blog mai ales, dezvoltã ideea de “decebãluire” (a te decebãlui – o veche expresie folositã în Þinutul Momârlanilor pentru a exprima ideea de întremare, refacere în urma unor afecþiuni la care tratamentele convenþionale nu dau rezultate). De toate acestea se ocupã în puþinul timp liber pe care îngrijirea unei turme de 130 de oi ºi 40 de capre i-l mai lasã. Se numeºte Marcu Dimitrie Jura, este cãsãtorit, are o fetiþã de ºase ani ºi locuieºte în satul Jieþ, lângã Petroºani.
ªocul numit Bucureºti În urmã cu 12 ani, Marcu Dimitrie Jura, “Marc” cum îi spun prietenii, a terminat liceul ºi s-a hotãrât sã dea admitere la Filozofie, în Bucureºti. “Când am mers în vizitã, apoi la examene, totul a fost în regulã. Când am început cursurile însã, lucrurile s-au schimbat. S-a produs o rupturã în mine. Simþeam cã mi-am lãsat sufletul acasã. Seara stãteam ghemuit pe pat ºi mai cã-mi dãdeau lacrimile. Când m-am întors acasã, în vacanþa de iarnã, am refuzat sã plec iarãºi la Bucureºti. Primul “ºoc” a fost momentul în care am realizat cã, în Bucureºti, când mergi pe stradã, dacã nu te fereºti tu de cei care vin din sens opus, se izbesc toþi de tine. Mi s-a pãrut ºi mi se pare ºi acum ciudat acest lucru. Eu veneam dintr-un mediu total diferit. Încã din clasa întâi, când plecam de la ºcoalã, ocoleam un pic pe dealurile de la marginea satului, pe la marginea unei pãduri: într-o parte aveam câinii care lãtrau, iar în cealaltã, ceva mai departe, erau lupii care urlau. Mai apoi, îmi luam bicicleta ºi-mi fãceam temele sus, în munte”, povesteºte tânãrul. În Capitalã au continuat sã i se învârtã în minte ºi versurile pe care le scrisese înainte sã plece din satul sãu situat la poalele Parângului: “Munþilor poate c-am sã plec într-o zi curând ªi voi fi pe veci Departe De obrajii voºtri crispaþi Voi n-o sã-nþelegeþi poate La fel ca ºi mine De ce O sã v-aduceþi aminte Doar Cât v-a iubit Trãdãtorul acela” Marcu Jura, poezie scrisã la plecarea sa, ca student, la Bucureºti Preferã filozofia popularã A renunþat la filozofie, deºi începuse sã-i placã mult Nietzsche, pe care îºi aduce aminte cã reuºise sã-l interpreteze dintr-o perspectivã creºtinã. Chiar se gândise la o lucrare curajoasã: o paralelã între gândirea filozofului care susþinea cã Dumnezeu este mort ºi Evanghelie. S-a lãsat apoi descurajat de reacþiile colegilor. S-a întors acasã ºi ºi-a cumpãrat 10 oi, pe care, în scurtã vreme le-a înmulþit, mica turmã ajungând la vreo 30. “Sunt mai multe momente care m-au marcat. Pe la 14-15 ani, un veriºor de-al meu, “floarea” familiei, Adrian, a fãcut o comoþie cerebralã ºi a murit. Avea doar 23 de ani. Atunci mi-am dat seama cã trebuie sã faci ceva care sã-þi placã în viaþã, sã simþi cã meritã. Un pic mai târziu am realizat cã cea mai bunã formã de filozofie este cea exprimatã prin tradiþii. Spun asta pentru cã e vorba de mii de ani în care poporul acesta a tot învãþat cum sã trãiascã. Tradiþiile te învaþã, de fapt, cu sã trãieºti bine, frumos ºi sãnãtos din toate punctele de vedere. Din pãcate, tradiþiile sunt acum date brusc la o parte. Ultima nedeie momârlãneascã adevãratã a fost în Jieþ la începutul anilor ’90. Oamenii veneau pe jos, ori cu cãruþa, îmbrãcaþi în costume populare ºi era o atmosferã deosebitã prin simplitate ºi sinceritate. Acum mulþi vin în costume Armani ºi îºi etaleazã maºinile”. Un doctorat neterminat Ca sã-l scape de armatã, prin toamna lui 2000, sora lui i-a depus în secret dosarul la secþia de sociologie – psihologie a Universitãþii Petroºani. Dupã un semestru a renunþat din nou. “Nivelul era foarte scãzut, ca sã nu spun mai multe”, explicã Marc. Nu a renunþat însã la ideea de a urma o facultate. A intrat la cea de sociologie-etnologie de la Sibiu. Dupã primul an a venit o altã dezamãgire: doar patru dintre dintre colegii sãi au optat pentru etnologie, aºa cã nu s-a mai creat specializarea separatã pe care o urmãrea Marc, de fapt. A terminat facultatea de sociologie dupã cinci ani. Între timp renunþase primele sale oi, dar moºtenise altele, de la un unchi. S-a apucat iarãºi de oierit. “Ultimii doi ani de facultate i-am fãcut mai mult de-acasã, recunosc, pentru cã deja mã ocupam serios de oierit”. La licenþã a avut o tezã impresionantã, de peste 100 de pagini, intitulatã “Religie, magie ºi mitologie la momârlani (o încercare de definire a creºtinismului cosmic)”. “Unul dintre profesorii din comisia de examen era director la Muzeul Astra din Dumbrava Sibiului. Mi-a spus cã teza mea este impresionantã ºi cã ar trebui sã o dezvolt la doctorat. Am început doctoratul dar cu altã idee, o lucrare mai complexã, de antropologie, dar… în fine, nu mai conteazã”. Dupã licenþã s-a angajat la Muzeul Astra din Sibiu, însã a rezistat doar opt luni. Salariul sãu de 490 de lei, cu tot cu prima de merit, nu-i acoperea nici chiria. Era deja cãsãtorit ºi avea fetiþã. “În plus, ºi soþia mea a vãzut cã nu-mi mergea deloc bine la Sibiu, aºa cã, în 2006, ne-am întors definitiv la Jieþ”. Proiecte de tot felul Cât a lucrat în muzeul sibian, Marc ºi-a dat seama cã actualul sistem “îngroapã” tradiþiile, iar muzeele, la cum funcþioneazã ele acum, sunt, de fapt, cimitire ale tradiþiilor. Întors acasã s-a apucat de un alt proiect, pentru care se zbate ºi acum: un muzeu funcþional al tradiþiilor populare, în care, dacã turistul sã poatã dormi într-o casã momârlãneascã, sã poatã servi un balmoº tradiþional proaspãt, sau sã aibã de unde cumpãra un obiect fãcut de un adevãrat meºter popular. Clãdirile le are, mai sunt de rezolvat probleme legate de teren, autorizãri, proiecte, însã spune cã nu renunþã la idee. Când nu face planuri în timp ce-ºi pãzeºte oile pe munte, oi de care se ocupã singur mai tot timpul, îºi lasã sã se manifeste veleitãþile de scriitor. Are cu el tot timpul un caiet în care-ºi noteazã poveºti populare, culese din zonele pe care le strãbate. Pe acestea le publicã pe blogul sãu. “Nu, nu merg cu laptop-ul dupã mine pe munte. E suficient caietul ãsta”, spune râzând tânãrul, fãrã sã deschidã însã deloc caietul. Preferã, deocamdatã, sã-ºi þinã la secret poeziile deja scrise ºi ideea de roman pe care o are. Când a venit vorba de versuri, a fãcut, totuºi, o concesie materializatã în texte pentru vreo opt cântece populare solicitate de doi sau trei interpreþi. Pe lista preocupãrilor sale a intrat, mai nou, ºi istoria. “Locul pe care stãm acum de vorbã se zice cã era principalul depozit de cereale al cetãþilor dacice din Munþii Orãºtiei. Avem aici, relativ aproape, Cetatea Bãniþa, dar au mai fost vreo nouã cetãþi mai mici în zonã. Îmi place mult ºi istoria aºa cã am început sã mai citesc ºi aºa ceva câte un pic”, explicã Marc, al cãrui scriitor preferat rãmâne Ernesto Sábato. Timp de citit mai are însã doar câteva zile, pentru cã mioarele sale vor începe sã fete. “Acum e mai lejer, mã trezesc la 6.30, dimineaþa mai stau un pic pe blog, apoi la 9.00 plec cu oile, dacã nu-I zãpadã mare, ºi mã întorc când se lasã întunericul. Când vor începe sã fete oile, o sã trebuiascã sã dorm între ele, cã altfel nu ai cum sã le monitorizezi pe toate”, explicã intelectualul cãruia nu-i e deloc ruºine sã se prezinte drept cioban în cartea sa de vizitã postatã pe net. 2012, primul an cu profit ªi despre creºterea oilor, Marcu Jura poate vorbi la nesfârºit. A crescut la sat ºi are ºi acum în minte imaginea unui vecin bãtrân întorcându-se plângând acasã dupã ce ºi-a vândut oile de care nu mai putea sã se îngrijeascã. Blogul sãu este plin cu poveºti ciobãneºti, cu întâmplãri cu lupi ºi urºi trãite de el sau de alþii, cu dezbateri referitoare la probleme ciobãneºti actuale ºi, mai ales, cu imagini. Se enerveazã când aude “la noi nu se poate”. Ideea asta este cea care-l iritã cel mai mult când vine vorba de spaþiul românesc actual ºi un pic mai puþin “americanizarea”, stare din care crede el cã începem sã ne revenim încet-încet. “Mi-a fost greu, foarte greu la început. Mi se pãrea idilicã ideea ciobãnitului, dar ºtiam dinainte sã mã apuc cã-mi va fi greu. M-au ajutat însã pãrinþii. Anul ãsta va fi primul în care voi scoate profit. Subvenþia, adunatã cu brânza ºi mieluþii vânduþi, cred cã-mi vor aduce cam 30.000 de lei pe tot anul. O parte din bani trebuie sã-i reinvestesc. Rãmân cu o medie de vreo 2000 de lei pe lunã. Atât câºtig eu pentru cã muncesc fãrã ºef , dar cu program nelimitat”, mãrturiseºte Marc. Sperã sã reuºeascã ºi anul acesta sã-ºi sporeascã turma. Încã nu îºi permite sã-ºi angajeze un ajutor. Se bazeazã în continuare pe cei 10 câini ai sãi, dintre care Bebiþã (un pastor spaniol) ºi Tisa (un border collie) par sã fie cei mai ocupaþi, pentru cã lor le revine sarcina întorsului turmei ºi cea a ghidãrii mioarelor prin strungã. Ceilalþi fac echipã în desele conflicte pe care le au în munte cu sãlbãticiunile, mai ales cu lupii. DECEBÃLUIRE: o veche expresie folositã în Þinutul Momârlanilor pentru a exprima ideea de întremare, refacere în urma unor afecþiuni la care tratamentele convenþionale nu dau rezultate
sursa: EVZ.ro]]>

CategoryCauze Naţionale
Write a comment:

Your email address will not be published.

© 2018 Cabinet de avocatura Mihai Rapcea

logo-footer