Pe 9 mai, în Piața Roșie, defilează tancurile. Bunici cu portrete, panglici Sfântul Gheorghe, „Katiușa” din difuzoare, Nemurirea Regimentului. Și de partea cealaltă a Europei, în Bruxelles și București, „Ziua Europei” — aceeași dată, alt afiș. Două sărbători care își dispută același cadavru: cel al continentului european așa cum exista în 1939. Întrebarea pe care nu vrea s-o pună nimeni este simplă: 9 mai 1945 — victorie a cui asupra cui? Și, mai dureros: dacă ai fi avut de ales atunci, în 1944, între tabere — cu cine ai fi mers?
Recunosc că am ezitat ani de zile să scriu textul ăsta. Pentru că în România post-decembristă, simpla rostire a întrebării te aruncă automat într-o categorie pe care presa de partid și de stat o ține pregătită ca pe un sertar de morgă: „pro-rus”, „nostalgic”, „extremist”, „revizionist”, „legionar”. Etichete care funcționează exact ca în vremea lui Pătrășcanu — nu argumentează, ci închid gura. Dar tocmai pentru că aniversarea de pe 9 mai a devenit, an de an, o ocazie publicistică de îmbrobodit poporul cu lozinci binare — fasciștii ăia răi învinși de aliații buni —, simt că trebuie spus, fără ocoliș și fără mănuși, ce înseamnă cu adevărat această dată pentru un naționalist român sau european autentic.
I. Învingătorii din mai 1945: o coaliție pe care noi am numi-o astăzi „axa răului”
Hai să ne uităm la fotografia de grup a învingătorilor. La Yalta, în februarie 1945, sunt trei bărbați așezați pe scaune într-o sală împodobită de Imperiul Țarist: Stalin, Roosevelt, Churchill. Trei oameni care, dacă ar trebui descriși onest, prin ceea ce reprezentau cu adevărat în acel moment, ar suna așa:
Iosif Vissarionovici Stalin — capul absolut al unui aparat bolșevic care, până în 1945, asasinase prin foamete artificială, GULAG, deportări, NKVD și execuții directe între 15 și 20 de milioane de oameni — cifre devenite consens în istoriografia serioasă, de la Robert Conquest la „Cartea neagră a comunismului” a lui Courtois. Aparat care, în primii săi 20 de ani, a avut în comandamentul său operațional un procent uriaș de comisari de origine evreiască — Troțki, Sverdlov, Iagoda, Kaganovici, Litvinov, Mehlis — fapt nu inventat de „antisemiți”, ci recunoscut chiar de Vladimir Putin într-un discurs din 2013, când a spus că „primul guvern sovietic era 80–85% evreiesc”.
Franklin Delano Roosevelt — un președinte american susținut financiar și politic, încă din anii ‘30, de marile bănci de pe Wall Street: Goldman Sachs, Lehman, Kuhn-Loeb, Warburg, Morgenthau. „Brain Trust”-ul său administrativ — Felix Frankfurter, Henry Morgenthau Jr., Bernard Baruch, Samuel Rosenman, David Niles — era cunoscut chiar și în presa pro-Roosevelt drept „Jew Deal”, parafraza cinică a „New Deal”-ului. Henry Morgenthau Jr., secretar al Trezoreriei, este cel care a redactat în 1944 celebrul „Plan Morgenthau”, prin care propunea pur și simplu deindustrializarea Germaniei și transformarea ei într-o țară agrară medievală — un plan abandonat oficial doar pentru că Truman l-a considerat prea radical.
Winston Churchill — omul care în 1920 publicase chiar el, în Illustrated Sunday Herald, un articol intitulat „Zionism versus Bolshevism: A Struggle for the Soul of the Jewish People”, în care recunoștea fără jenă rolul disproporționat al evreilor în mișcarea bolșevică. Același Churchill care, în mai 1945, era șeful imperiului colonial britanic, un imperiu finanțat de City of London, adică de aceeași mare finanță atlantică ce finanța și Wall Street-ul lui Roosevelt.
Iată trinitatea învingătoare: bolșevismul iudeo-rus al lui Stalin, plutocrația iudeo-americană a lui Roosevelt, imperialismul liberal al lui Churchill aservit aceleiași finanțe. Trei fețe ale aceleiași coaliții împotriva a ceea ce mai rămăsese din Europa veche.
Iar cei învinși — popoarele de pe Axa Berlin–Roma–București–Budapesta–Bratislava–Helsinki–Zagreb — nu erau, oricât ar urla profesorașii de bună credință de la Holocaust Museum, „o adunătură de criminali patologici”. Erau ultima generație europeană care încerca, fiecare în felul ei și cu greșelile ei (multe, grave, asumate), să apere Europa așa cum o gândiseră înaintașii: creștină, ierarhică, organicistă, cu țăranul la temelie și aristocrația spiritului în vârf, ostilă deopotrivă comunismului materialist răsăritean și liberalismului materialist apusean. Codreanu, Salazar, Franco, Antonescu, Quisling, Pavelić, Tiso, Szálasi, Mannerheim — fiecare în registrul lui — vorbeau aceeași limbă continentală: limba unui Occident care încă mai credea că omul nu se reduce la PIB și la libidou.
Asta erau învinșii. Iar cei care i-au învins erau Stalin și Roosevelt. Întreabă-te onest: cu cine te-ai fi simțit, ca creștin român, mai aproape în mai 1945?
II. „Antifascismul” ca paravan: ce ascunde de fapt 9 mai
Marele tertip retoric al întregii narațiuni post-1945 a fost reducerea ambelor tabere la o singură etichetă morală. „Bine” versus „rău”. „Aliați” versus „fasciști”. „Democrație” versus „totalitarism”. Dar, sub această peliculă manicheistă, realitatea era exact pe dos: tabăra învingătoare conținea nu unul, ci două totalitarisme — bolșevismul stalinist și plutocrația wilsonian-rooseveltiană. Iar Europa interbelică, indiferent cât de incomod ne este astăzi, nu era „totalitară” în masă, ci era reacția organică a unui continent atacat ideologic și demografic din două direcții simultan.
Comunismul era, în 1939, deja vechi de 22 de ani. Avea la activ Holodomor-ul ucrainean (1932–33, între 4 și 7 milioane de morți), procesul de la Moscova, deportarea cazacilor, lichidarea preoțimii ortodoxe ruse, distrugerea satului tradițional rusesc. Liberalismul de tip wilsonian, în varianta sa atlantică post-1918, dezmembrase deja Imperiul Austro-Ungar, declanșase prin Versailles condițiile pentru următorul război și transformase, prin Banca Federală de Rezervă (1913) și prin Wall Street, finanța americană într-o mașinărie globală de remodelare politică.
Cum putem cere astăzi unui român lucid să se bucure că cei doi monștri ideologici ai secolului XX au strivit împreună orice tentativă continentală europeană de a li se opune?
Pentru că, fie că ne place sau nu, asta s-a întâmplat la 9 mai 1945: nu „Pacea” a învins „Războiul”, nu „Democrația” a învins „Tirania”, nu „Binele” a învins „Răul”. A învins coaliția dintre bolșevismul iudeo-rus și plutocrația iudeo-americană împotriva ultimelor rămășițe de civilizație și cultură Europeană. Iar prețul plătit l-am cunoscut — noi, românii — încă din primele ore: 23 august 1944, ocupația sovietică, Pătrășcanu, Ana Pauker, masacrele din închisori, Pitești, Aiud, Sighet, deportarea sașilor, exterminarea elitei interbelice, distrugerea Bisericii Ortodoxe și securistizarea ei, colectivizarea, decretul 770 ca formă de șantaj demografic, comunismul care încă bântuie scheletul instituțional al statului de astăzi.
Cum să serbezi tu, ca român, această „victorie”? În numele cui?
III. Schimbarea polilor: cum a fugit Răsăritul din ceea ce Apusul i-a impus
Aici intervine paradoxul istoric pe care vreau să-l așez în centrul atenției. Dacă în 1945 Răsăritul ortodox era ocupat de bolșevismul ateu, iar Apusul liberal părea să apere — măcar prin ricoșeu — proprietatea privată, familia, biserica, după 80 de ani polii s-au inversat. Total. La 180 de grade.
Astăzi, Occidentul Colectiv — adică SUA democratică, Bruxelles-ul tehnocratic, Berlin-ul lui Merkel-Scholz-Merz, Parisul lui Macron, Londra lui Starmer — este, ideologic vorbind, exact ceea ce comuniștii promiteau să facă cu omenirea în anii ’30: dezrădăcinarea omului din neam, din familie, din credință și din sex; transformarea cetățeanului în consumator universal interșanjabil; ingineria socială prin „37 de genuri”; importul masiv de populație non-europeană pentru spargerea coeziunii etnice; cancel-culture aplicată oricărui simbol pre-1968; cenzura digitală oligarhică deghizată în „lupta cu dezinformarea”; redistribuirea avuției naționale prin fonduri europene către o pătură de ONG-iști, jurnaliști aliniați și „experți” — adică, exact ceea ce profesorul Frankfurt-ist Marcuse cerea în 1969, când scria „Eseu despre eliberare”. Neo-marxismul cultural a învins în Apus exact bătălia pe care marxismul economic a pierdut-o în Răsărit.
Iar Răsăritul — în primul rând Rusia, dar și, în registru propriu, Belarusul, Ungaria, Serbia, parțial Slovacia lui Fico — a făcut drumul invers. Rusia lui Putin, oricât ar incomoda asta gusturile multor patrioți români marcați de trauma lui ’40 și ’44, este astăzi:
— Stat ortodox în care preotul revine în spațiul public, școală, armată, presă;
— Stat conservator legal: căsătoria definită prin Constituție ca uniune între un bărbat și o femeie (modificarea constituțională din 2020), interzicerea propagandei LGBT către minori, criminalizarea operațiilor de schimbare de sex (legea din iulie 2023);
— Stat al economiei de piață cu impozite mici (impozit pe venit fix de 13–15%) și o clasă mijlocie urbană în creștere;
— Stat care, la nivel simbolic, a reabilitat aproape toate reperele epocii țariste — de la Stolîpin până la familia imperială canonizată — și a relativizat, deși fără să-l demoleze, mitul sovietic.
Cu alte cuvinte, Rusia de astăzi seamănă mult mai mult, ideologic vorbind, cu Rusia anti-bolșevică a Albgardistului Wrangel decât cu URSS-ul lui Stalin. Iar ironia situației este că Rusia continuă, prin inerție și pentru că a moștenit instituțional acel moment, să serbeze 9 mai ca pe „Ziua Victoriei” — adică să cinstească exact regimul împotriva căruia s-a întors.
Aceasta e, de altfel, contradicția intimă a Rusiei de astăzi, pe care nicio propagandă oficială nu o poate închide: cum poate un stat ortodox-țarist-capitalist să-și revendice ca mit fondator victoria unui stat ateu-bolșevic-comunist? Răspunsul, de bun simț, este că nu poate. Și că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să aleagă. La fel cum România post-1989 a trebuit să aleagă între continuitatea cu PCR și revendicarea, măcar simbolică, a tradiției interbelice.
Acesta este de altfel și răspunsul și explicația pe care o dau celor care mă tot invită de 9 mai să ”serbăm” la Ambasada Rusiei din București sau la Centrul Cultural Rus: hotărâți-vă ce serbăm.
IV. Paradoxul actual: nazismul renaște exact acolo unde URSS s-a stins
Să mergem cu paradoxul un pas mai departe. Rusia serbează pe 9 mai victoria asupra nazismului. Foarte bine. Doar că nazismul, în înțelesul strict simbolic — uniforme cu Wolfsangel, batalioane cu nume „Edelweiss”, „Azov”, „Aidar”, tatuaje SS pe brațul ofițerilor, parade cu portretul lui Stepan Bandera, glorificarea oficială a Diviziei SS „Galiția”, cărți școlare din Lvov în care Roman Șuhevici e „erou național” — există astăzi, în 2026, numai într-un singur loc din Europa: Ucraina post-Maidan, finanțată, înarmată și protejată politic de chiar Occidentul Colectiv care l-a înlăturat pe Hitler în 1945.
Aici, paradoxul devine de-a dreptul comic: Aceeași putere — Washington-ul, Bruxelles-ul, Londra — care în 1945 a aliat bolșevismul cu plutocrația ca să strivească nazismul, în 2026 finanțează batalioane care se revendică direct din mișcările colaboraționiste pro-naziste din Galiția anilor ‘40. Cu alte cuvinte, învingătorii din mai 1945 au păstrat „antifascismul” doar ca paravan retoric — în realitate, vor instrumentaliza orice forță, chiar și fascistă, atâta vreme cât se îndreaptă împotriva Răsăritului ortodox.
Singurul stat care astăzi luptă, la propriu, împotriva unei armate cu însemne SS pe drapel este — ironie supremă a istoriei — Rusia.
V. Atunci de partea cui te regăsești tu?
Aici se închide cercul. Și aici trebuie pusă, fără ocolișuri, întrebarea finală: dacă în 1945, taberele se delimitau între cei care apărau Europa creștină organică (învinșii) și cei care voiau s-o șteargă (învingătorii), iar astăzi rolurile s-au inversat — adică Răsăritul ortodox apără, prin Rusia, ceea ce Apusul liberal demolează — atunci a serba 9 mai în compania Moscovei devine un act în răspăr cu propriile principii.
Pentru că a serba 9 mai înseamnă a valida doctrina bolșevismului victorios. Or, eu, ca naționalist român, ortodox prin botez și prin tradiție familială, conservator prin convingere, anti-globalist prin reflecție îndelungată, nu pot să mă bucur de victoria coaliției Stalin–Roosevelt–Churchill din mai 1945. Pentru că în acea coaliție au fost strivite, pe lângă tot ce era organic românesc — armata regală, Codreanu și mișcarea sa, Antonescu cu toate compromisurile lui, biserica liberă, țăranul proprietar, intelectualul interbelic —, exact principiile pe care eu le văd astăzi resorbite, parțial, în Rusia lui Putin: ortodoxia, autoritatea, familia, demnitatea națională, autonomia economică.
Asta nu înseamnă rusofilie. Eu sunt român, nu rus. Aproape toți avem în familiile extinse măcar un bunic care a murit în Siberia, nu trimis acolo de Hitler, ci de Stalin — adică de unul din învingătorii lui 9 mai. Înseamnă, însă, luciditate. Înseamnă să recunosc că prietenul meu de astăzi nu e neapărat prietenul bunicului meu, după cum dușmanul de azi nu e neapărat dușmanul de atunci. Polii s-au mutat. Frontierele ideologice nu mai trec pe unde treceau în 1945. Și cine refuză să vadă această deplasare seamănă cu acel general ridicol care, după ce s-a mutat orașul, continuă să apere zidul vechi cu spinarea către inamicul cel nou.
A serba 9 mai cu rușii înseamnă a accepta că:
— ai grijă să te bucuri că Stalin a învins, deși tot el l-a omorât pe bunicul tău;
— ai grijă să te bucuri că Roosevelt a învins, deși descendenții politici ai cabinetului său de astăzi îți cer fiicei tale să-și aleagă unul din cele 37 de genuri;
— ai grijă să te bucuri că Churchill a învins, deși Marea Britanie de azi e o reservație multiculturală în care creștinul nativ e cetățean de mâna a doua.
Cu alte cuvinte, a serba 9 mai este o autoreferențială ședință de masochism istoric.
Eu, unul, refuz acest masochism. Și o spun de pe poziția exactă a memoriei familiei mele, a clasei sociale din care provin, a credinței în care am fost botezat, a profesiei pe care o practic — și a istoriei reale a continentului european, nu a versiunii ei Disney livrate prin manualele aprobate de Institutul „Elie Wiesel” și prin emisiunile lui Cristian Tudor Popescu.
VI. Cuvântul de încheiere: nu data contează, ci cu cine te identifici acum
Comemorările și sărbătorile au, până la urmă, o singură funcție: să-ți reamintească cine ești și de partea cui ești. 1 decembrie ne reamintește că suntem un singur neam, de la Tisa la Nistru. Crăciunul, că suntem creștini. Paștele, că Hristos a învins moartea. 9 mai, în versiunea Moscovei, ar trebui să-ți reamintească că „bunicul tău a învins fascismul”. Doar că:
— bunicii noștri nu au învins fascismul, ci au fost ridicați de NKVD și aruncați în Siberia;
— „fascismul” pe care-l denunțau atunci Stalin și Roosevelt era, în mare parte, ultima rezistență a Europei creștine în fața dublului asalt al bolșevismului și al plutocrației;
— iar urmașii ideologici ai învinșilor de atunci sunt, astăzi, exact cei pe care îi văd luptând, fie în Rusia ortodoxă a lui Putin, fie în Ungaria lui Orban (chiar și după înfrângerea din 12 aprilie 2026), fie în reziduurile civice românești care încă mai țin Crăciunul cu icoană în casă.
Concluzia, pentru cine a avut răbdarea să mă citească până aici, este una singură și e ușor de reținut. Nu data te definește, ci tabăra în care te regăsești acum, în 2026, cu valorile pe care le porți. Iar cine se regăsește astăzi în tabăra Codreanu–Mota–Vulcănescu–Eliade–Noica–Stăniloaie nu are absolut ce sărbători pe 9 mai, nici la Moscova, nici la Bruxelles. Pentru că aceeași dată, sub două afișe diferite, sărbătorește, în fond, exact înfrângerea celor care suntem noi.
Ziua Victoriei? Cui? Bolșevicilor de ieri sau globaliștilor de azi? Nici uneia, nici altora.
Iar răspunsul pe care fiecare îl dă în sinea lui, pe 9 mai, spune mai mult despre el decât toate sondajele de opinie ale anului.
Personal, prefer ca pe fiecare 9 mai să serbez Ziua Independenței României față de Înalta Poartă Otomană, Sovietică, Americană, Europeană sau care-o mai fi el imperiul care ne ocupă, căci să nu uităm că la la 9 mai 1877 a avut loc Proclamarea Independenței Regatului României, dată la care ministrul de Externe Mihail Kogălniceanu spunea: „Suntem dezlegaţi de legăturile noastre cu Înalta Poartă… Guvernul va face tot ce va fi în putinţă ca starea noastră de stat independent şi de sine stătător să fie recunoscută de Europa.”
Fie ca această zi să ne reamintească pururea de aspirația de libertate de sub imperialismul care ne domină și la acest moment.
