Misterele Învierii

Am fost de mic, fascinat de piramide. Forma lor, dimensiunile uluitoare, amplasamentul, misterul privind vechimea, modul în care au fost ridicate și mai ales scopul, au constituit o provocare continuă nu doar pentru mine ci pentru generații întregi de oameni raționali, înzestrați cu curiozitate.

Spre deosebire de alții, n-am încercat neapărat să înțeleg cu mintea, să găsesc argumente sau explicații, să dezleg șarada misterului din spatele lor. Desigur, este o provocare pentru minte însă poți cădea lesne în speculații nerealiste, menite să te liniștească în fața acestei neliniști existențiale: cum poate exista în realitate ceva atât de imposibil, cum sunt monumentele egiptene?

Am călătorit de 2 ori în Egipt, în această existență. Prima dată de Crăciun, când am vizitat Valea Regilor iar a doua oară de Paște, când am fost la piramidele de pe platoul Gizeh.

Nimic nu te poate pregăti pentru șocul strivitor al masivității pietrei devenită obelisc, coloană, statuie, zid megalitic sau piramidă. Chiar dacă știința ”oficială” se grăbește să te liniștească, prin vocea ghidului turistic, care revarsă explicații despre metodele prin care ”credem noi” că au fost construite aceste minunății, testul realității sfărâmă această iluzie.

Căci, cum ai putea crede că niște ”simpli oameni” au construit cel mai mare templu megalitic din lume –  templul de la Karnak, cu o suprafață de peste 2 kilometri pătrați, în ”doar 1500-2000 de ani (că atât spun ”oamenii de știință” că le-a luat egiptenilor să construiască toată minunăția!)

Chiar dacă ai putea accepta ideea că 2.3 milioane de blocuri de calcar de 2.5-5 tone ar putea fi tăiate cu unelte din bronz, cărate pe sănii și amplasate exact pe poziție, precum piesele unui lego, să afirmi că poți căra sute de lespezi de granit de 80 de tone, cu bărcile, de la o distanță de 800 de kilometri sfidează orice realitate, iar știința amuțește la acest capitol.

Deși unii au încercat experimente de reconstruire la scară mică a unor piramide cu metodele pe care ”credem noi” că le-au folosit constructorii, acestea au eșuat la partea cu granitul.

Necunoscută rămâne și metoda prin care vechii egipteni puteau tăia și prelucra atât de exact rocile dure precum granitul, bazaltul, dioritul, cuarțitul sau obsidianul.

Desigur, poți vorbi ”în teorie” despre prelucrarea cu fierăstraie de cupru și nisip cu apă, însă nimeni n-a avut determinarea și răbdarea să taie cu aceste metode, în vremurile noastre, măcar un singur bloc de bazalt din cele mai mici folosite la piramide, pentru a demonstra ”că se poate”.

Însă ceea ce contează este până la urmă, efectul asupra privitorului. Chiar dacă aceste lucrări inginerești imposibile au fost realizate cu o imensă răbdare și geniu matematic, senzația de ireal, datorată dificultății extraordinare de a realiza așa ceva îți transmite îmbrăcat în haina simbolului, un singur mesaj, de peste milenii: dincolo de vremelnicia și neputința omului obișnuit, există o putere tangentă cu infinitul, colosală, grandioasă. Asta vrea să transmită cultura egipteană prin toate capodoperele ei imposibile.

Egiptul este în primul rând depășirea limitelor omenești sub toate aspectele. Faraonii nu erau simpli oameni, erau zei, care prin recuzita simbolică (capete de șoim, corpuri de lei, etc.) , ce apare în toate reprezentările rămase, transmit simbolurile unor calități divine, de dincolo de natura umană.

Pentru mine,  revelația trăită vizitând Luxor și Karnak, locurile în care s-a născut și a trăit Amun-Ra – Regele Soare, s-a suprapus simbolic cu sărbătoarea Nașterii Domnului. Acum, vizita la piramide și sfinx a venit odată cu Învierea.

Vechii egipteni sărbătoreau renașterea lui Osiris, ”a treia zi după scripturile” egiptene. Sumerienii o aveau pe zeița Inanna, care este ucisă și renaște a 3-a zi. La fel, Tammuz în Mesopotamia, Attis la frigieni și romani, și Iisus Hristos, la creștini.

Doar că Iisus este singurul care ”izbutește” minunea dincolo de simbol, real și tangibil, fără măști, fără recuzită, fără puterea omenească a faraonilor, tradusă în munca imensă din spatele ”miracolelor” arhitecturale egiptene.

Și astăzi, lumina se aprinde singură în biserica Învierii din Ierusalim. Și astăzi, pentru minute bune, flacăra Învierii este blândă, imaterială, luminează dar nu arde, pentru a ne reaminti că Învierea lui Hristos a fost REALĂ, la fel de reală ca și piramidele.

Desigur, eu a trebuit să văd aici în Egipt miracolul năzuinței omului către eternitatea dincolo de vremelnicie, către atotputernicia Ființei Eterne, de dincolo de slăbiciunea firii omenești.

Însă în minunea Luminii pogorâte la Înviere regăsim un miracol mai mare decât cel al întregului Egipt. Căci dacă aici omul și-a depășit măsura în năzuința de a deveni ZEU, acasă, în creștinism, Dumnezeu coboară învingând vremelnicia firii muritorului.

De aceea, trebuie să vezi măcar o dată în viață Luxor, Karnak și piramidele, pentru a înțelege că omul este tangent cu infinitul, dar la fel, trebuie să vezi măcar o dată miracolul pogorârii Luminii, ca să înțelegi că Eternitatea este adevărata noastră identitate.

Suntem ființe slabe, prea mult lipite de această lume vremelnică și de mirajele ei încântătoare. De aceea, avem nevoie de ceva tangibil pentru a ne reaminti acest adevăr al potențialului nostru infinit. Nu pot fi de acord cu cei care spun ”ce sunt alea, o adunătură de pietre moarte”, la fel cum nu pot fi de acord cu cei ce spun că ”de ce să luăm Lumina de la Ierusalim, ce, înainte de 89 ne aducea cineva lumina cu avionul!?”. Uneori, trebuie să vezi, ca să trăiești credința a ceea ce vezi. Cred Doamne, ajută necredinței mele!