Vajnica Lume Noua

In anul 1932, celebrul autor englez Aldous Huxley publica Brave New World (Vajnica Lume Noua), un roman profetic de o uluitoare actualitate. In Brave New World, autorul englez isi imagineaza o viitoare ordine planetara in care oamenii sunt transformati in «sclavi fericiti» prin puterea stiintelor moderne si a controlului social exercitat in numele Statului mondial. Considerat in prezent un roman clasic al literaturii engleze, Brave New World a fost primit cu raceala de critica literara a anilor 30. Intr-o Europa amagita de promisiunile comunismului, amenintata de spectrul Fascismului si Nazismului, zguduita de crize sociale si economice, profetiile lui Huxley n-au avut ecou in mediile culturale (romanul a inregistrat insa un mare succes la public). Chiar si astazi, cati dintre intelectualii romani ar fi dispusi sa caute germenii unui nou Gulag intr-o viitoare societate mondializata dedicata «drepturilor omului», idealurilor de «stabilitate sociala» si «pace mondiala»? In prefata la editia din 1947 a romanului, Huxley afirma: «Este probabil ca toate guvernele mondiale sa fie complet totalitare intr-o masura mai mare sau mai mica […] Doar o larga miscare populara in favoarea descentralizarii si autonomiei (self-help) ar putea opri tendinta actuala catre etatism.» In prezent nu exista nici un semn ca o astfel de miscare ar putea avea loc. Desigur, nu exista nici un motiv ca noile totalitarisme sa se asemene celor din trecut. Guvernul ce se bazeaza pe puterea batei, a plutoanelor de executie, foametei artificiale, incarcerarilor si deportarilor de masa este nu numai inuman… el este in mod cert ineficient; intr-o epoca a tehnologiilor avansate, ineficienta este pacatul suprem. […] Intr-un stat totalitar cu adevarat eficient, atotputernica autoritate executiva a liderilor politici si ai armatei lor de manageri va controla o populatie de sclavi care nu va trebui supusa coercitiunii intrucat va fi fericita sa traga in jug. […] Fara securitate economica, iubirea de jug nu poate sa apara… O idee similara este exprimata de Orwell in 1984: «Noi nu ne multumim cu supunerea negativa, nici macar cu cea mai abjecta obedienta. Cand in final o sa va predati noua, o veti face din proprie initiativa. Noi nu-i distrugem pe rebeli pentru faptul ca ni se opun […]. Ii convertim, le ocupam mintea, ii remodelam.» Si-n Vajnica Lume Noua, pe care si-o imagineaza Huxley, «placerea de a trage in jug va putea fi obtinuta doar prin profunda transformare a trupurilor si mintilor umane». Radicalismul antiutopic al lui Huxley are o inalta valoare umanista. In fond, Brave New World ne invita sa confruntam, direct realitatea, sa inlaturam voalul de iluzii si consolari facile. «Daca nu vom alege calea descentralizarii, iar stiintele aplicate, in loc sa le folosim pentru producerea unor indivizi liberi, le vom folosi ca un scop in sine, transformand omul intr-un instrument al lor – nu ne vor ramane decat doua alternative: fie totalitarisme nationale militarizate, bazate pe teroarea bombei atomice, care vor duce in final la distrugerea civilizatiei, fie un totalitarism supranational, impus ca solutie la haosul social ce va rezulta in urma rapidului progres tehnologic – in general – si ca o consecinta a revolutiei generate de utilizarea energiei atomice, in special. Totalitarismul supranational se va transforma in tirania paternalista a Utopiei datorita nevoii de eficienta si stabilitate». Brave New World si 1984 sunt doua antiutopii ce ilustreaza misiunea fundamentala a intelectualului in lumea contemporana. «Unul dintre rolurile intelectualului – marturisea Havel (Stanford, 6 octombrie 1994) – este sa prevada ca o Casandra diferitele amenintari, orori si catastrofe.» Ce este, de fapt, Noua Ordine Mondiala? In ultimii zece ani, sintagma «noua ordine mondiala» a cunoscut o larga circulatie in mass media occidentala odata cu «lansarea» sa de catre fostul presedinte american George Bush. In discursul din 11 septembrie 1990, pronuntat intr-o sesiune a Congresului american, George Bush rostea profetic: «Out of these troubled times, our… objective – a new world order – can emerge… Today, that new world is struggling to be born, a world quite different from the one we have known» (Din mijlocul acestor timpuri tulburi, obiectivul nostru – o noua ordine mondiala – poate sa apara… Astazi acea lume noua se chinuie sa se nasca, o lume mult diferita de cea pe care o cunoastem). Intr-un alt discurs din 16 ianuarie 1991, fostul presedinte american se referea la o «noua ordine mondiala» in care «domnia legii sa guverneze natiunile», iar «Organizatia Natiunilor Unite, devenita credibila, sa-si foloseasca rolul sau de mentinere a pacii cu scopul de a implini promisiunea si viziunea fondatorilor Natiunilor Unite». In discursul rostit in fata Natiunilor Unite din 7 decembrie 1988, Gorbaciov se referea si el la o noua ordine mondiala sub umbrela protectoare a unui ONU consolidat: «Viitorul progres global este posibil acum doar printr-o ajungere la un consens universal in actiunile intreprinse in vederea constituirii unei noi ordini mondiale». Daca George Bush nu a clarificat in luarile sale de pozitie sensul sintagmei «domnia legii», Gorbaciov nu a lasat loc nici unui dubiu. In aceeasi cuvantare, rostita in fata Adunarii Generale a ONU, presedintele Uniunii Sovietice dadea glas noului ideal al perestroicii: «Idealul nostru este o comunitate mondiala de state bazate pe domnia legii, state care sa-si subordoneze activitatile de politica externa legii internationale». Uniunea Sovietica se prabuseste, dar idealurile gorbacioviene incep sa se materializeze; in anii ‘90, suveranitatea nationala devine subit un concept anacronic. Boutros Boutros-Ghali, fostul secretar general al ONU, in documentul «O Agenda pentru pace» (iunie 1992) afirma fara nici un echivoc: «Timpul suveranitatii absolute si exclusive a trecut». (In treacat fie spus, articolul 2, Sectia 7 a Cartei Natiunilor Unite interzice interventia ONU in «chestiuni care tin in mod esential de jurisdictia interna a fiecarui stat»). In tara Statuii Libertatii, arhitectura Noii Ordini Mondiale, in care natiunile lumii, inclusiv Statele Unite, ar urma sa-si subordoneze suveranitatea unor organisme suprastatale internationale, nu a starnit entuziasmul general. Chiar inainte ca pruncul Noii Ordini Mondiale sa se fi nascut, distinsul senator Jesse Helms, presedintele importantei comisii pentru relatii externe din cadrul Senatului american, a tras un semnal de alarma: (15 Decembrie 1987): «[O] examinare atenta a ceea ce se petrece in spatele usilor inchise arata ca grupuri de interese de pe langa Departamentul de Stat, Departamentul de Comert, marile centre bancare, marile retele mass media, universtitati, industria filmului, mari fundatii non-profit, actioneaza impreuna cu stapanii de la Kremlin in slujba a ceea ce unii numesc Noua Ordine Mondiala. Organizatii private precum Council on Foreign Affairs, The Royal Institute of International Affairs, The Trilateral Commission, The Darmouth Conference, The Aspen Institute for Humanistic Studies, The Atlantic Institute si grupul Bilderberge sunt puse sa raspandeasca si sa coordoneze planurile in vederea realizarii asa-numitei Noi Ordini Mondiale in marea finanta, marile centre de afaceri, cercurile universitare si guvernamentale […] Astazi ideologia acestor grupuri se numeste globalism […] Din punctul de vedere globalist, statele si granitele nationale nu mai conteaza. Filozofiile si principiile politice par sa devina o chestiune relativa. Chiar si constitutiile devin irelevante in exercitarea puterii. Libertatea si tirania nu mai sunt privite ca fiind in mod necesar rele sau bune, si in nici un caz nu sunt o componenta a politicii. Globalismul considera ca activitatile fortelor financiare si industriale trebuie sa fie orientate spre transpunerea in viata a proiectului unei singure societati globale. Aceasta se va realiza in principal prin convergenta sistemelor american si sovietic. Singurul lucru care conteaza cu adevarat pentru aceste grupuri este obtinerea de profituri maxime, profituri rezultate dintr-o practica pe care eu o numesc capitalism financiar, un sistem bazat pe doi mari piloni: indatorarea tarilor si politica de monopol. Acesta nu este capitalismul real, este drumul spre concentrarea monopolista a activitatii economice si spre sclavie politica». Daca ipoteza convergentei celor doua sisteme sociale este corecta, nu ne ramane decat sa acceptam un paradox uluitor. In timp ce pe scena istoriei se juca piesa «Razboiul rece», iar actorii – americani si sovietici – isi numarau unii altora focoasele nucleare, in culise se faceau repetitii pentru o noua drama mondiala: trecerea la infaptuirea Statului planetar. Desi exista suficiente informatii accesibile publicului larg privitoare la «marea convergenta», imbinarea lor intr-o teorie coerenta pare un act de temeritate intelectuala. Motivul este lesne de inteles. Orice studiu serios al «marii convergente» ar releva fata ascunsa a Noii Ordini Mondiale. Intr-o carte de mare succes, «Creatura din Insula Jekyll» (The Creature from the Jekyll Island), autorul american Edward Griffin ne atrage atentia: «Fraze cum ar fi mecanisme de coordonare monetara, ordinea economica mondiala moderna, convergenta valorilor politice, sau noua ordine mondiala nu au un inteles foarte concret. Ele ii suna placut si nevinovat omului de rand. Totusi, pentru cei care cunosc dedesubturile, ele sunt fraze codificate, care au un inteles specific: inlaturarea suveranitatii nationale si crearea guvernului mondial». La o prima vedere, ipoteza ca unii dintre superbogatii Occidentului ar fi batut palma cu comunistii si socialistii pentru a impune lumii intregi o societate globala, mai mult sau mai putin autoritara, tine de domeniul purei fantezii. La o analiza atenta, se confirma zicala: nu iese fum fara foc… In functia sa economica de sistem de producere eficienta a bogatiei, comunismul este un zero absolut. In chip de sistem expansionist mondial, de control social si concentrare a bogatiei in mana unei «elite», comunismul poseda insa o eficienta diabolica. «Eficienta» metodelor comuniste nu putea sa nu starneasca interesul presupusului sau inamic: capitalismul financiar international. Nascuta la mijlocul secolului trecut, marea finanta mondiala a fost dintotdeauna dedicata conceptului de «economie globala» controlata din marile centre financiare. Intr-o monumentala «istorie a lumii din timpurile noastre» (peste 1300 de pagini) intitulata «Tragedie si Speranta», aparuta in 1966 – Carroll Quigley, profesor la Universitatea din Georgetown, analizeaza modul si mijloacele prin care «coteria financiara internationala» si-a propus inca din 1914 «nici mai mult nici mai putin decat sa creeze un sistem mondial de control financiar in maini private in stare sa domine sistemul politic al fiecarei tari si intreaga economie mondiala.» Marturiile lui Carroll Quigley – (presedintele american Clinton i-a fost unul dintre studenti la Universitatea Georgetown) – sunt cu atat mai importante, cu cat Quigley se pretinde un «insider» al cercurilor de putere asociate finantei mondiale. In timp ce dinastiile monarhice se prabuseau si lumea descoperea gustul libertatii politice, mari familii de bancheri americani si europeni, precum Rotschild, Morgan, Warburg etc., au creat «un singur sistem financiar la scara mondiala care manipuleaza cantitatea si fluxurile de capital asa incat sunt capabili sa influenteze, sau chiar sa controleze guvernele, pe de o parte, si industriile, pe de alta parte». Datele furnizate de Dr. Quigley, coroborate cu multe altele din surse demne de toata increderea, dovedesc ca marii titani ai finantelor internationale au creat fraternitati si aliante semisecrete din eterna «pasiune pentru bani si putere». Nici religia, nici originea etnica nu a stat la baza acestor aliante. Este clar ca lumina zilei ca nu ne aflam in fata unei «conspiratii mondiale evreiesti». Aceasta teorie nefasta, construita pe baza unui document fals, Protocoalele batranilor intelepti din Zion, a fost folosita de propaganda hitlerista pentru a justifica prigoana impotriva evreilor. Din pacate, chiar astazi teoria «conspiratiei evreiesti» continua inca sa fie vehiculata in cercurile extremei drepte din Occident. (Internet-ul abunda in site-uri dedicate «conspiratiei Noii Ordini Mondiale»). In tarile din Est, un talmes-balmes de «comploturi mondiale» impaneaza propaganda primitiva a partidelor national-comunistoide gen «Romania Mare». Ar fi gresit sa vedem in proiectul Noii Ordini Mondiale doar ilustrarea setei de putere si control a finantei mondiale. Proiectul n-ar fi avut nici o sansa de reusita daca, pe parcursul timpului, alte forte economice, politice si culturale nu l-ar fi sustinut, din calcul sau idealism. In primul rand, la baza Noii Ordini Mondiale sta vechea viziune asupra lumii a Epocii luminilor, in care o civilizatie universala poate fi construita din temelii pe baza legalista a unor abstractiuni transcendente (natura umana, drepturile omului), care raman aceleasi oriunde si oricand. Ganditorii rationalisti ai secolului al XVIII-lea considerau ca diversitatea culturilor lumii nu este o conditie permanenta a omenirii, ci doar o etapa in lungul drum spre realizarea unei comunitati universale unice, fondata pe luminile ratiunii si «drepturile» unui individ abstract si atemporal. In acest proiect «binele» este doar ceea ce poate fi «universalizat» de catre agenti rationali. Desigur, acesti «agenti rationali» nu puteau fi decat reprezentantii civilizatiei europene «superioare». Promotorii Noii Ordini Mondiale au preluat vechea schema universalista intrucat le serveste scopurilor lor de control «rational» al planetei. «Universalizarea» realitatilor concrete, particulare nu contravine logicii economice capitaliste daca intelegem prin «universalizare» o «simplificare», o «eficientizare» a lumii. Arhitectura viitoarei Noi Ordini Mondiale – o banca si guvern mondial, un tribunal international, un singur discurs politic, cel al «drepturilor omului» etc. – continua schema rationalista kantiana; ratiunea universala (ratiunea Noii Ordini Mondiale) inrobeste ratiunea a tot ceea ce refuza «convergenta» tuturor valorilor – cu alte cuvinte, tot ceea ce refuza monismul in numele pluralismului, competitiei economice, libertatii individuale, autodeterminarii si pastrarii identitatii particulare. Cum era de asteptat, obsesia universalista a alimentat avanturile imperialiste. Nu este surprinzator ca primul proiect modern al unei federatii mondiale apare in timpul perioadei (de declin) a imperialismului colonial european (1884-1914). El apartine lui Cecil Rhode, unul dintre cei mai bogati si influenti oameni politici ai Imperiului Britanic din acea perioada. Rhode si un grup de prieteni au pus bazele unei societati secrete, care isi propunea extinderea Imperiului Britanic si organizarea lui intr-un sistem federal mondial, garant al pacii lumii. Membrii grupului sperau sa atraga Statele Unite in viitoarea ordine mondiala, ba chiar sa transforme Washingtonul in capitala planuitei Federatii imperiale. Societatea secreta a lui Cecil Rhode a fost treptat internationalizata, iesind «la lumina» printr-o retea de influente «Grupuri ale Mesei Rotunde», impanzite in tarile Commonwealth-ului britanic. In 1919, grupul din Anglia a infiintat Royal Institute of International Affairs, a carui ramura americana a fost si este prestigiosul Council on Foreign Affairs (CFR). «Pe aceasta baza – precizeaza Carroll Quigley – s-a dezvoltat in secolul XX o structura de putere intre Londra si New York a carei influenta s-a rasfrant puternic in viata universitara, presa si politica externa.». Reteaua de organizatii politice, culturale si fundatii non-profit particulare, cunoscuta sub numele de “Anglo-American Establishment» (Stabilimentul anglo-american), nu si-a ascuns de la bun inceput inclinatiile sale globaliste. In fond, in anii ‘20 «reteaua» exprima sentimentul mai larg al multor intelectuali si politicieni occidentali ai vremii. Profund afectati de tragedia primului razboi mondial, ei credeau in mod utopic, naiv chiar, ca pacea si prosperitatea mondiala pot fi asigurate doar printr-o ordine mondiala supranationala. Quigley precizeaza ca aceasta «retea anglofona» «nu are nici o aversiune in a coopera cu comunistii», dar «trebuie sa recunoastem ca puterea pe care o exercitau acesti stangisti energetici nu era puterea lor sau puterea comunista, ci in ultima instanta puterea financiara». Desi nu erau de acord cu metodele violente ale comunismului revolutionar, multi dintre acesti fine gentlemen ai «Stabilimentului anglo-american» isi imaginau o societate globala construita dupa modelul socialist. Un socialism mondial in genul celui promovat de Fabian Society (Societate din Anglia care promova socialismul mondial prin metode propagandistice si legislative; printre membrii ei marcanti s-au numarat celebrii scriitori George Bernard Shaw si H.G. Wells.) Un alt proiect de guvernare mondiala a fost introdus sub paravanul Ligii Natiunii. Presedintele american Woodrow Wilson, promotorul entuziast al Ligii, n-a putut insa convinge Senatul american de primejdiile inerente pe care le prezenta pentru Statele Unite un organism suprastatal international: guvernare mondiala, subminarea Constitutiei americane si a suveranitatii nationale. Spre dezamagirea lui Wilson si a cercurilor mondialiste (in special cele finantate de Andrew Carnegie), Statele Unite nu s-au alaturat Ligii, ceea ce a transformat-o intr-o organizatie de mucava. Cel ce ii va succeda lui Wilson la presedintia Americii, republicanul Warren G. Harding va pune punctul pe i: «un superguvern mondial este impotriva a tot ceea ce noi consideram demn de admirat, el nu poate primi incuviintarea Republicii noastre» (extras din discursul inaugural). Vederile internationaliste ale presedintelui Wilson au fost in mare parte influentate de consilierul sau personal, Colonel Edward Mandell House, si cercul de prieteni socialisti (fabiani) al acestuia. Intr-un roman publicat in 1912, Phlip Dru: Administrator: A Story of Tomorrow, House, prin vocea personajului sau Philip Dru, se arata increzator ca un «socialism asa cum l-a visat Karl Marx» poate fi construit pe pamant american. In mod surprinzator, finanta mondiala ii acorda incredere deplina lui House, probabil pentru faptul ca sustinuse infiintarea bancii centrale americane (Federal Reserve System). (Mandell House a fost cel care a redactat carta de functionare a lui «Council on Foreign Relations» in 1921). «Anihilarea» Ligii Natiunilor de catre Senatul American i-a adus pe promotorii guvernului mondial cu picioarele pe pamant. Ei au inteles ca omenirea nu era pregatita sa accepte dintr-o data o confederatie mondiala. Pentru atingerea obiectivului final nu putea fi urmata decat o strategie gradualista a «micilor pasi» (simbolul socialistilor fabiani este broasca testoasa). Inca din 1939, unii dintre arhitectii americani ai viitoarei Organizatii a Natiunilor Unite (multi dintre ei membri CFR), reuniti in influenta Comisie de Studiu a Organizarii Pacii (CSOP), propuneau stabilirea unui numar de sisteme regionale – Statele Unite ale Europei, un Sistem asiatic, si o Uniune Pan Americana, reunite intr-o confederatie mondiala (Rusia urma sa ramana in afara sistemelor continentale). Sistemele regionale, concepute dupa modelul Commonwealthului britanic, urmau sa aiba fiecare forta sa militara «dedicata autoritatilor internationale». Prin sistemele regionale se spera ca, pe de o parte, tarile sa fie interesate direct in evenimentele din imediata lor vecinatate, iar pe de alta parte, orice tara sa se gaseasca in imposibilitatea de a actiona independent de organizatia mondiala. «Este necesar – apreciau membrii comisiei – sa recunoastem inadecvarea statului national in actualele conditii de interdependenta economica si culturala; in consecinta, lumea este pusa in fata a doua alternative: un imperiu à la Hitler sau o federatie mondiala, singura compatibila cu democratia». Roosevelt s-a aratat entuziasmat de ideile comisiei, Eleanor Roosevelt devenind chiar unul dintre membrii ei. Lumea postbelica pe care si-o imaginau globalistii occidentali urma sa fie un Eden corporatist-etatist in care sa functioneze principiul socialist al «redistribuirii bogatiei»: tarile bogate aveau datoria sa ajute tarile sarace, imprumutandu-le bani pentru a-si dezvolta propriile economii. In scopul acesta, au fost infiintate, in 1944, doua organizatii financiare, Fondul Monetar International si Banca Mondiala. «Parintii lor fondatori», John Maynard Keynes, un proeminent economist englez, era un adept al ideilor socialiste fabiane, iar americanul Harry Dexter White, secretar adjunct al Trezoreriei americane, s-a dovedit ulterior a fi spion sovietic. De la bun inceput, cele doua institutii au starnit reactii critice. S-a invocat argumentul ca, pe langa obiectivul oficial de a-i ajuta pe cei napastuiti, cele doua organizatii aveau si o misiune «internationalista»: «Existau, fara indoiala, si alte ratiuni pentru care comunistii au primit cu entuziasm infiintarea IMF si Bancii Mondiale – afirma Edward Griffin in Creatura din Jekyll Island – in ciuda faptului ca Uniunea Sovietica nu s-a alaturat organizatiei. Scopul organizatiei era sa creeze o moneda mondiala, o banca centrala mondiala si un mecanism de control al economiilor tuturor natiunilor. In acest scop, Statele Unite urmau sa cedeze, in mod necesar, pozitia lor dominanta. De fapt, ar fi trebuit reduse doar la o parte din intregul colectiv. O situatie care se potrivea de minune cu planul sovietic». Aranjamentul de la Bretton Woods multumea atat marea finanta mondiala, cat si pe politicieni, intrucat urma sa anuleze folosirea aurului ca baza a schimburilor valutare internationale. Calea manipularii monedei in scopuri politice si speculativ financiare era astfel larg deschisa… Organizatia Natiunilor Unite, infiintata in 1945 (sediul ONU de la New York a fost construit pe un teren donat de David Rockfeller), nu a putut sa exercite o mare influenta asupra celor doua mari puteri. Pe tot parcursul «Razboiului rece», ONU a continuat sa ramana un for consultativ, un loc de intalnire si discutii pentru sefii de stat si guverne, in ciuda dorintei cercurilor globaliste de a-l vedea transformat intr-o structura asemanatoare unui guvern mondial. Dupa caderea Zidului Berlinului si reactualizarea conceptului de «noua ordine mondiala», se pune intrebarea stringenta: cum va arata ONU in viitor? Va ramane el un for de dezbateri si solutionari democratice si eficiente ale problemelor lumii? Sau va deveni «sediul» ultimei utopii rationaliste a Epocii Luminilor? Pe 20 ianuarie 2000, senatorul Jesse Helms s-a adresat Consiliului de Securitate al ONU – singurul senator american care a fost invitat vreodata sa ia cuvantul in fata acestui important organism international. Alocutiunea sa arunca o lumina asupra sentimentelor pe care poporul american, o mare parte a clasei politice le nutreste fata de ONU, si, implicit, Noua Ordine Mondiala: «Poporul american vrea ca ONU sa serveasca scopului pentru care a fost infiintat: sa ajute statele suverane sa coordoneze actiuni colective intreprinse de catre «coalitii ale vointelor» (unde vointa politica pentru o astfel de actiune exista); poporul american doreste ca ONU sa furnizeze un forum unde diplomatii pot sa se intalneasca si sa mentina deschise canalele de comunicatii in timpuri de criza; doreste ca ONU sa furnizeze popoarelor lumii servicii importante, cum ar fi operatiuni de mentinere a pacii, controlul armamentelor si ajutor alimentar. Aceasta este o misiune importanta. Este esenta a ceea ce ONU poate sa ofere Statelor Unite si lumii […] Dupa cum stau lucrurile acum… multi americani vad cum ONU aspira sa devina el insusi autoritatea centrala a unei noi ordini internationale ce prevede legi globale si guvernare mondiala. Aceasta este o ordine internationala pe care poporul american n-o va accepta, va garantez, ONU trebuie sa respecte suveranitatea nationala. ONU serveste statele-natiuni, si nu viceversa […] Patruzeci de ani mai tarziu, in vreme ce ONU incearca sa-si impuna asupra americanilor viziunea utopica privitoare la «legea internationala», putem sa ne punem intrebarea: Unde ne ducem daca nu ne plac «legile» lumii? Confruntarea mileniului trei nu va fi intre comunism si capitalism, nici intre «civilizatii», cum sustine Samuel Huntington, ci intre fortele globalizarii si agentii globalismului. Traim deja intr-o economie globala. Prin globalizare se intelege procesul de modernizare a vietii economice mondiale prin raspandirea mijloacelor de productie si de comunicare la nivel planetar. Globalizarea produce un capitalism sanatos intrucat stimuleaza competitia benefica dintre un numar din ce in ce mai mare de agenti economici. Pe plan politic, globalizarea contribuie la adancirea democratiei; toate popoarele lumii au acum sansa sa devina participante active si responsabile in arena economiei mondiale. Exista pericolul ca procesul de globalizare sa fie monopolizat de fortele globalismului reprezentate de elitele transnationale, «acei care controleaza miscarile mondiale de capital si informatii, guverneaza fundatiile filantropice si institutiile de invatamant superior, au controlul asupra productiei culturale si astfel stabilesc termenii dezbaterilor publice» (Christopher Lasch, The Revolt of the Elites). Departe de a fi animati de rivalitati devastatoare, mondocratia Noii Ordini Mondiale este legata de-o increngatura de interese comune ce sfideaza traditionalele dichotomii Stanga/Dreapta, Comunism/Capitalism, Liberalism/Conservatorism. Adepti ai «planningului», expertizei specializate, globalistii viseaza la o ordine mondiala stabila prin favorizarea corporatismului industrial si financiar transnational. Globalistii, «ces gens sans race, sans couleur, sans sexe», cum ii numea cu malitiozitate un francez, nu se incurca in detalii, nu se simt in nici un fel legati de un timp si loc specifice. Ca si comunistii, sunt «planificatori» patrunsi de gigantomanie. Privesc in jurul lor prin ochelarii de cal ai «macro-economicului», «deficitelor bugetare» si «unificarii» (legislativa, sociala, culturala). Nu se supun legislatiei democratice si parlamentelor tarilor lumii. Decizii, care privesc soarta intregii planete, le iau de multe ori in cel mai mare secret, in urma unor contacte personale (de pilda, discutiile de la intalnirile anuale ale influentului grup Bilderberg se desfasoara in spatele usilor inchise). Mecanismele de coordonare ale «elitelor» transnationale eludeaza structurile traditionale ale statului suveran, marele lor «inamic». In teorie, sunt adeptele laissez-faire-ului. Practic insa, competitia le repugna. Prin puternice organisme de control transnational impiedica dezvoltarea unei piete mondiale, bazate pe diversitatea culturilor economice. De pilda, elitele globaliste ar dori ca Uniunea Europeana, o asociatie libera de state suverane, sa se transforme intr-un megastat constitutional. Tot mai multe voci globaliste cer «ordine» in «haosul speculativ mondial», «controlul miscarilor de capital» international, «taxe mondiale» etc. In aceste conditii, la ce se reduc laissez-faire-ul si societatea mondiala deschisa? Capitalismul inseamna «unitate», «convergenta», «control centralizat», «planificare», «concentrarea puterii»?! Sau «diversitate», «competitie», «descentralizare», «libertate economica si politica»? Unificarea economica si politica sub stindardul globalismului corporatist financiar este insotita de omogenizare spirituala si revenirea gandirii unice. Dupa ce internationalismul «corectitudinii politice» (multiculturalismul, feminismul, ecologicismul radical) a administrat lovituri mortale individualismului occidental, valorilor si traditiilor civilizatiei greco-latine – se pare ca terenul este pregatit pentru marea «convergenta culturala». Sintagma «noua constiinta globala» a inceput sa fie «cultivata» din ce in ce mai des in mediile intelectuale «mondializate». «Nu putem s-o denumim socialista, desi aceasta noua constiinta impartaseste multe dintre idealurile socialiste originale», afirma William Greider, in best-seller-ul One World, Ready or Not. De la «constiinta globala» la «gandirea unica» impusa de o «autoritate morala planetara» nu mai este decat un pas. Sfintia Sa Dalai Lama, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, abandoneaza orice reticenta si ne propovaduieste noul totalitarism «etic» (Etica pentru un nou mileniu, august 1999). Dupa ce sfatuieste popoarele sa renunte la conceptul de stat national, ba chiar la fortele lor armate, ele nefiind «economice si necesare», si sa accepte o forta de politie sub administratie globala («globally administed force») – Sfintia Sa propune «un organism a carui principala sarcina este sa monitorizeze afacerile umane din perspectiva eticii, o organizatie care sa se numeasca Consiliul Mondial al Omenirii. Acesta va fi format dintr-un grup de persoane din mai multe domenii. Intrucat acest organism nu va fi investit cu puteri politice, verdictele lui nu vor avea putere juridica… In virtutea independentei sale… aceste deliberari vor constitui constiinta lumii». Cu treizeci de ani in urma, in 1969, Saharov, un alt laureat al Premiului Nobel pentru Pace, recomanda spre binele omenirii «o conducere mondiala de un inalt nivel intelectual», «guvern mondial»… In viziunea globalista, unificarea lumii sub umbrela unei autoritati mondiale marcheaza stagiul cel mai avansat al istoriei. Multi insa vad in «unificarea politica fortata intr-un stat universal» ultima etapa a declinului civilizatiei moderne inaintea prabusirii finale (Arnold Toynbee in A Study of History). Cine are dreptate? Doar timpul ne va oferi un raspuns… Procesul de globalizare, un rezultat al revolutiei informationale mondiale, are un efect benefic asupra omenirii. El duce la democratizarea relatiilor internationale. Nu ne aflam la «sfarsitul istoriei», cum i-ar placea sa creada lui Fukuyama. Traim in concret, in plina istorie, martorii intru nasterea civilizatiei globale. Pentru prima data in istoria omenirii, persoanele individuale si popoarele au posibilitatea de a fi libere, de a-si lua destinele in propriile maini. Datorita exploziei tehnologiilor moderne, granitele, si odata cu ele, mintile oamenilor s-au deschis. Individul uman nu mai poate fi «controlat», «planificat», «normat» de o autoritate centrala, buna sau rea. Informatiile circula instantaneu in toate colturile lumii. Bunurile, serviciile, capitalul circula si ele, se opresc acolo unde gasesc conditii prielnice. Oamenii se misca si ei dintr-un loc in altul, se stabilesc, daca doresc, acolo unde isi pot implini personalitatea. Nimeni nu mai poate sa dea nimanui peste bot in numele unei sus-puse «autoritati». Tatal nu mai poate dicta fiului, barbatul nevestei, seful subalternului, statul individului, Pactul de la Varsovia Romaniei. Orice autoritate devine suspecta cand isi cauta justificari transcendente. Absolutul e o gluma. Totul se reduce la un consens jovial. Sub ochii nostri se naste astfel o omenire lipsita de complexe, pe care n-o mai impresioneaza «metanaratiunile» politice, nationale, morale si religioase. O omenire pragmatica, in sensul bun al cuvantului, care nu mai crede in utopii, nu se mai vrea «perfecta», ci doar libera, prospera si «bine dispusa». Pentru ea, globalizarea e sinonima cu societatea deschisa. Intrucat traieste intr-o societate mondiala, deschisa, omul global nu mai este interesat de dimensiunea planetara si gigantismul abstract. Megalomania, ca si birocratia, il plictiseste. Asa cum americanul, satul de condus automobilul sau in fiecare zi, se intoarce la bicicleta si mersul pe jos, nu din obligatie, ci ca o manifestare a propriei sale libertati si dorinte – asa si omul global se intoarce la comunitatea sa locala, la regiunea si poporul sau. Ceea ce-l preocupa acum este o transcendenta concreta. Rezolvarea problemelor metafizice si gospodaresti globale incepe totdeauna de aici si acum. Noul «star» e Iisus din Bethleem, Platon e mort. Astfel, printr-un mare ocolis al istoriei, occidentalul globalizat se intoarce de unde a plecat, reinventand, intr-o forma sau alta, o conditie de existenta intalnita odinioara in polisul grecesc si comunitatile primilor crestini. O comunitate mica, relativ omogena, «tare ca otelul». O comunitate de oameni liberi si responsabili, legati printr-un «spirit concret» in care fiecare sa-si traiasca viata ca un eveniment. Departe de a incheia istoria, acesti oameni globali de-abia o incep – istoria unei viitoare lumi ordonate, nicidecum a unei alte ordini a lumii. Aceasta este constiinte globala a tinerilor de astazi. Ea se va maturiza in lunga lupta – protestele de la Seattle, Washington sunt doar inceputul – pe care prima generatie planetara o va purta impotriva gandirii unice, globaliste impuse lumii de acesti «sovietici» eficienti si devitalizati care ne ofera cafea fara cofeina, smantana fara grasime, bogatie fara bani, trai fara traire, diferente fara alteritate, femei fara feminitate, umanitate fara oameni, sclavie fara stapani, spiritualitate fara spirit. O Nirvana cu frisca. Noua, europenilor, elitele «trans» ne ofera «noua identitate europeana bazata pe drepturile omului» in timp ce «vechea», bazata pe valorile si traditiile civilizatiei iudeo-crestine, ne este suprimata de comisarii globalismului multiculturalist. In igienizata Noua Ordine Mondiala, singurele drepturi de care ne vom bucura in mod suveran sunt «drepturile omului». Ma intreb cu naivitate ce valoare au «drepturile omului», cand nu mai ai dreptul la o istorie concreta, la o traditie anumita, la propria ta identitate de aici si acum? Sau, poate, cand nu mai ai dreptul sa fii ceea ce esti – un individ unic, cu o istorie si o traditie in spatele tau, ti se asigura totusi acest minim, dreptul de a fi… om. Noua Ordine Mondiala ne garanteaza in totalitate dreptul umanitar de a nu cadea in conditia animala. Si cum acest risc exista datorita marilor pericole globale – terorism, razboaie etnice, dezastre ecologice, saracie -, sau cel putin asa ni se spune mereu in ziare si la televizor – salvarea nu poate veni decat de la o guvernare gobala – total rationala, total stabila, total binevoitoare. Haosul de azi – laissez-faire economic, speculatii financiare, «forte de mentinere a pacii» ineficiente, mafie, dictatori locali, droguri, rasism, pornografie pe Internet, arme in mainile cetatenilor, minoritati neprotejate, cruzime impotriva animalelor – toate acestea fac absolut necesare, spre binele omenirii, intoarcerea Unului, cu bratul sau inarmat (armata mondiala), litera Legii (Tribunalul planetar) si, mai inainte de toate, autoritatea sa morala de nezdruncinat. sursa: piatza.net]]>