Primesc la foc automat pe mail articole, comentarii, poze, glume, marturii, informatii. Am selectat un articol scris la cald de catre Dan Ursuleanu, ce se auto-clasifica drept “tanar jurnalist ratacitor”. Pofta buna. Interesant este ca sie el confirma starea de manie ce plutea in aer. O fi naturala sau indusa prin “mijloace specifice”, ma intreb si eu ?!
Cine-s huliganii, cine-s nenorociții, cine a devastat centrul Bucureștiului? Asearã am nimerit în mijlocul luptelor de stradã, m-am ferit de bolovani, am înghițit o canistrã de gaz lacrimogen, am fugit de jandarmi, era sã fiu linșat de niște cetãțeni. Și am descoperit cu stupoare rãspunsul: sunt chiar “generația adormitã”, tinerii apatici, ãia care o ard prin cluburi și salveazã lumea cu un like. De data asta au salvat-o agitând pumnii spre jandarmi, ridicând baricade și aruncând bucãți de borduri.
Sunã ciudat, dupã ce auzim pe toate canalele cã e vorba doar de niște huligani, ultrași, puși de dracu’ știe cine sã strice frumusețe de protest pașnic. Primele lupte au fost provocate, într-adevãr, de un astfel de grup. Atunci jandarmii au intrat în ei și i-au împins spre Piața Unirii. Și s-a petrecut ceva bizar.
Pe la 9.30, o rumoare strãbãtea Piața Universitãții. Cicã la Unirii e adevãratul scandal, acolo e pizdeala cu jandarmii. N-aveam nici un chef de asta, mi se pãrea un protest ultra-obosit și manipulat, dar ceva m-a împins spre locul ãla. Și nu eram singur.
O mulțime de grupulețe se desprind din masa strigãtoare de Jos Bãsescu, trec prin pasaj și se unesc într-un torent de oameni alimentat de pe toate strãduțele Centrului Vechi. Pe la lupoaicã nu mai putem trece, e un cordon de jandarmi. Un tip stã în fața lor și le strigã-n caschete: “Bãi, eu nu ieșeam dacã aveam cu ce s-o hrãnesc pe fiicã-mea!” Ocolim pe strãduțe, unde-i plin de polițiști locali foarte chill, și gãsim o breșã abia pe la Hanul lui Manuc.
“What the fuck?!”
Când ajung la Unirii rãmân paralizat și mi se face pielea de gãinã. În mijlocul strãzii sunt douã focuri mari, în depãrtare se ridicã o coloanã de fum, dinspre mcdonalds se aud bubuituri ca la bombardament și, oh, țipetele îngrozitoare…
O trupã de jandarmi costumați ca țestoasele ninja trec în fugã pe lângã mine. În stația lor strigã unul sã intre în nuștiuce poziție de luptã în fațã la H&M… Bãi, ești nebun? În București?! Vãzusem prin Londra chestii din astea, dar aici? “What the fuck?!” urlã unul de pe trotuar, oglindindu-mi gândurile.
O rup la fugã în urma jandarmilor, trecem pe lângã al doilea foc, unde fac un mic ocol ca sã dea niște pulane pe spate unora care traversau strada, apoi se unesc cu altã trupã și fac un rând pe toatã strada în fața magazinului Unirea. Pornesc spre Tineretului bãtând cu pulanele în scuturi. La ieșirea din pasaj îi întimpinã pietrele. Niște bãieți cu fulare pe fațã ies de dupã un bloc și bombardeazã.
Ei rãspund cu douã focuri de gaze lacrimogene și câteva artificii care aruncã scântei în toate pãrțile, feeric, ca la revelion. Deci astea erau bubuiturile, mã gândesc ușurat, dar nu apuc sã duc gândul pânã la capãt cã trebuie sã mã bag pe dupã o mașinã, sã nu mã ia noul val de pietre.
“We are fucking angry!”
Jandarmii se retrag. La o sutã de metri de ei, în fațã la millenium bank, câțiva bãieți devasteazã stația de autobuz. Sparg toate geamurile cu niște lemne groase. Dacã i-ai vedea pe stradã, mai cã le-ai cere meditații la matematicã. Ochelari, pãr frumos pietãnat, helãnci vintage, haine de ieșit la terasã.
Fugãriții din toate colțurile pieței profitã de retragerea jandarmilor și se strâng în intersecția de la mcdonalds. Gonesc cu pietre și ultima mașinã de jandarmi, apoi izbucnesc în urale care țin minute-n șir. Arafat! Libertate! Jos nenorociții! Parcã sunt hipnotizați, se plimbã zâmbind, ca la revelion.
Sunt vreo 300 de oameni.Hipsteri, cocalari, roacheri dubioși, lumea pestrițã pe care o vezi de obicei pe Lipscani. Ei sunt publicul țintã al companiilor, consumatorii ideali. Doar cã acum nu mai consumã, ci distrug. “We are fucking angry!” strigã unul când mulțimea pornește înapoi spre Universitate, adunând provizii de pietre de pe jos.
“Lasã pozele, ia o piatrã!”
În mulțime intrã și o ceatã de squatteri de la clãdirile din jur, ofticați cã au mâncat bãtaie de la jandarmi mergând liniștiți pe-o strãduțã. I-au vãzut cã-s țigani… Iar în prima linie sunt mult-huliții ultrași, vreo 10 oameni la prima vedere. Nu i-ai recunoaște dupã haine, cã și eu am geacã neagrã și fes pe cap și fularul tras pe nas sã mã apãr de lacrimogene. Dar se vede cã sunt mai organizați, știu cum se mișcã jandarmii, sunt singurii cu experiența confruntãrilor.
La intersecția cu strada Colței dãm peste jandarmi. Tocmai se bãteau cu unii și când au vãzut mulțimea s-au retras în fața spitalului. Au fãcut un cordon lung cât toatã strada și ne întâmpinã cu douã canistre de gaz și niște artificii superbe. Bãieții riposteazã cu pietre și se apucã sã construiascã baricade. Gardurile dintre benzile bulevardului se umplu, unul câte unul, cu un ciorchine de flãcãi care le hâțânã pânã când cad, apoi le aruncã în baricade ca într-un baraj de castori.
“Inculții ãștia au pus jandarmii pe noi!”
Cei mai din spate gãsesc alte activitãți recreative. Un tip scrie cu șprei de vopsea neagrã o LIBERTATE mare cât toatã strada. O fatã cu desagã “Hello Kitty” mai are puțin și izbucnește în plâns când îi spune prietenului “Ãsta nu pleacã, mã, orice-am face!” În spatele lor, un tip îmbrãcat elegant, cu o plãsuțã în mânã, ridicã o piatrã colțuroasã și o mângâie în pumn, îi cerceteazã textura, de parcã ar fi un obiect extraterestru. Câțiva bãieți discutã politicã. “Ãștia n-au pic de culturã, mã, inculții ãștia au trimis jandarmii pe noi!” Aratã fix ca studenții care au ocupat Facultatea de Istorie cu ceva timp în urmã. Cu toții cãlcãm pe un covor de flegme, la care contribuim cu sârg de fiecare datã când primim cadou gaze lacrimogene.
E ușor sã spui cã suporterii sunt de vinã, dar protestatarii erau extrem de diverși. Și cei care agitau pancarte, și cei care aruncau pietre. La statuia de la Universitate era un grup de hipioți cu un carton pe care era desenatã doar o inimã mare. La Rosetti era un grup de suporteri care spãrgeau geamurile unei dacii MAI, iar la zece metri de ei stãteau hipsteri ochelariști anticapitaliști, care opreau mașinile și urlau “Unde mergeți?! Dați-vã jos și protestați!”
Poate au fost cu toții provocați și manipulați. Dar pe strãzi plutea furia lor, la fel de realã ca gazele lacrimogene. Furia pe corupți, pe incompetenți, pe sistemul care-și bate joc de ei și-i alungã din țarã. Furia asta nu era falsificatã. Și oamenii învãțau cum sã arunce gazul lacrimogen înapoi spre jandarmi cu naturalețea cu care au învãțat sã joace Farmville.
“Bããi, tâmpiților, lãsați jurnaliștii!”
Înapoi la Colței, situația devine disperatã. Protestatarii au rezistat la câteva asalturi, dar acum jandarmii se apropie și din partea cealaltã, dinspre Unirii. “O sã ne prindã, bã, la mijloc, ca pe o pizdã!” strigã un tip desfigurat de deznãdejde. Totul devine mai brutal. Se sparg panourile publicitare. Stația de autobuz de la Sf. Gheorghe e fãcutã varzã. Cu bâte, cu pietre, cu fiare de pe jos. Unul s-a cãțãrat pe chioșcul de ziare și smulge o camerã de supraveghere, apoi o zdrobește în urale. Scandãrile devin mai radicale. “Sã-i futem și pe ãștia de la antene, cã fac milioane pe spatele nostru!”
Brusc, un tip își dã seama cã eu am o camerã în mânã și alta pe cap și am filmat absolut tot. Se repede la mine și alții îl urmeazã. “Bueey, sunt jurnalist!” apuc sã strig pânã sã se propteascã bãieții în pieptul meu, îmbrânceli, unul sare la camera de pe cap, i-o smulg înapoi, îi dau un brânci, fac un salt în spate și apar alți oameni care mã apãrã – “Bããi, tâmpiților, lãsați jurnaliștii!”
“Sã plângã mama? Sã plângã mã-ta, bãã!”
Le urez an nou fericit salvatorilor și o tulesc pe strãduțe, ocolind jandarmii care tocmai înaintau lovind cu pulanele-n scuturi. E momentul perfect pentru o retragere, pentru cã de data asta intrã bine de tot în ei. Ministrul de Interne a fãcut o celulã de crizã, se trimit întãriri, trupele SPIR împânzesc centrul.
Vizavi de Cercul Militar, într-un gang de lângã pizza hut, stau ghemuiți pe asfalt zece tineri înconjurați de mascați. Nimeni nu mișcã, parcã-s zece pui congelați. Un mascat urlã la ei agitând pulanul: “În mine arunci cu pietre, mã? Sã plângã mama?! Sã plângã mã-ta, bãã!” Atunci mã vede cu aparatul și se repede cu pulanul la mine. Îi bag în fațã o legitimație de presã și se mai înmoaie, lasã pulanul mai jos și-mi dã doar un brânci cu bicicletã cu tot.
Gustave Le Bon în acțiune
Ajung într-un bar din centrul vechi, unde s-au strâns mai mulți jurnaliști sã discute ce dracu’ s-a întâmplat. La masã cu noi stã și unul dintre cei descriși ca ultrași la TV. “A fost rupere, frate! Gustave Le Bon în acțiune!” Mai ia o gurã de bere și adaugã zâmbind: “Oare cât costã reclama la detergent în prime time-ul revoluției?”
La unu jumate noaptea plec spre casã. Bulevardul Brãtianu e lunã, romprestul lucreazã de parcã sunt geloși pe SMURD, abia dacã-ți mai dai seama cã s-a întâmplat ceva. Parcã a bãtut vântul un pic mai tare.
Curvele sunt la post pe marginea bulevardelor și, trecând pe lângã ele, îmi amintesc amuzat de replica ce m-a scos din multe încurcãturi în noaptea asta: “Îmi fac doar datoria!”
Îmi fac doar datoria.
sursa: VladUrsuleanu.ro
]]>
Sunã ciudat, dupã ce auzim pe toate canalele cã e vorba doar de niște huligani, ultrași, puși de dracu’ știe cine sã strice frumusețe de protest pașnic. Primele lupte au fost provocate, într-adevãr, de un astfel de grup. Atunci jandarmii au intrat în ei și i-au împins spre Piața Unirii. Și s-a petrecut ceva bizar.
Pe la 9.30, o rumoare strãbãtea Piața Universitãții. Cicã la Unirii e adevãratul scandal, acolo e pizdeala cu jandarmii. N-aveam nici un chef de asta, mi se pãrea un protest ultra-obosit și manipulat, dar ceva m-a împins spre locul ãla. Și nu eram singur.
O mulțime de grupulețe se desprind din masa strigãtoare de Jos Bãsescu, trec prin pasaj și se unesc într-un torent de oameni alimentat de pe toate strãduțele Centrului Vechi. Pe la lupoaicã nu mai putem trece, e un cordon de jandarmi. Un tip stã în fața lor și le strigã-n caschete: “Bãi, eu nu ieșeam dacã aveam cu ce s-o hrãnesc pe fiicã-mea!” Ocolim pe strãduțe, unde-i plin de polițiști locali foarte chill, și gãsim o breșã abia pe la Hanul lui Manuc.
“What the fuck?!”
Când ajung la Unirii rãmân paralizat și mi se face pielea de gãinã. În mijlocul strãzii sunt douã focuri mari, în depãrtare se ridicã o coloanã de fum, dinspre mcdonalds se aud bubuituri ca la bombardament și, oh, țipetele îngrozitoare…
O trupã de jandarmi costumați ca țestoasele ninja trec în fugã pe lângã mine. În stația lor strigã unul sã intre în nuștiuce poziție de luptã în fațã la H&M… Bãi, ești nebun? În București?! Vãzusem prin Londra chestii din astea, dar aici? “What the fuck?!” urlã unul de pe trotuar, oglindindu-mi gândurile.
O rup la fugã în urma jandarmilor, trecem pe lângã al doilea foc, unde fac un mic ocol ca sã dea niște pulane pe spate unora care traversau strada, apoi se unesc cu altã trupã și fac un rând pe toatã strada în fața magazinului Unirea. Pornesc spre Tineretului bãtând cu pulanele în scuturi. La ieșirea din pasaj îi întimpinã pietrele. Niște bãieți cu fulare pe fațã ies de dupã un bloc și bombardeazã.
Ei rãspund cu douã focuri de gaze lacrimogene și câteva artificii care aruncã scântei în toate pãrțile, feeric, ca la revelion. Deci astea erau bubuiturile, mã gândesc ușurat, dar nu apuc sã duc gândul pânã la capãt cã trebuie sã mã bag pe dupã o mașinã, sã nu mã ia noul val de pietre.
“We are fucking angry!”
Jandarmii se retrag. La o sutã de metri de ei, în fațã la millenium bank, câțiva bãieți devasteazã stația de autobuz. Sparg toate geamurile cu niște lemne groase. Dacã i-ai vedea pe stradã, mai cã le-ai cere meditații la matematicã. Ochelari, pãr frumos pietãnat, helãnci vintage, haine de ieșit la terasã.
Fugãriții din toate colțurile pieței profitã de retragerea jandarmilor și se strâng în intersecția de la mcdonalds. Gonesc cu pietre și ultima mașinã de jandarmi, apoi izbucnesc în urale care țin minute-n șir. Arafat! Libertate! Jos nenorociții! Parcã sunt hipnotizați, se plimbã zâmbind, ca la revelion.
Sunt vreo 300 de oameni.Hipsteri, cocalari, roacheri dubioși, lumea pestrițã pe care o vezi de obicei pe Lipscani. Ei sunt publicul țintã al companiilor, consumatorii ideali. Doar cã acum nu mai consumã, ci distrug. “We are fucking angry!” strigã unul când mulțimea pornește înapoi spre Universitate, adunând provizii de pietre de pe jos.
“Lasã pozele, ia o piatrã!”
În mulțime intrã și o ceatã de squatteri de la clãdirile din jur, ofticați cã au mâncat bãtaie de la jandarmi mergând liniștiți pe-o strãduțã. I-au vãzut cã-s țigani… Iar în prima linie sunt mult-huliții ultrași, vreo 10 oameni la prima vedere. Nu i-ai recunoaște dupã haine, cã și eu am geacã neagrã și fes pe cap și fularul tras pe nas sã mã apãr de lacrimogene. Dar se vede cã sunt mai organizați, știu cum se mișcã jandarmii, sunt singurii cu experiența confruntãrilor.
La intersecția cu strada Colței dãm peste jandarmi. Tocmai se bãteau cu unii și când au vãzut mulțimea s-au retras în fața spitalului. Au fãcut un cordon lung cât toatã strada și ne întâmpinã cu douã canistre de gaz și niște artificii superbe. Bãieții riposteazã cu pietre și se apucã sã construiascã baricade. Gardurile dintre benzile bulevardului se umplu, unul câte unul, cu un ciorchine de flãcãi care le hâțânã pânã când cad, apoi le aruncã în baricade ca într-un baraj de castori.
“Inculții ãștia au pus jandarmii pe noi!”
Cei mai din spate gãsesc alte activitãți recreative. Un tip scrie cu șprei de vopsea neagrã o LIBERTATE mare cât toatã strada. O fatã cu desagã “Hello Kitty” mai are puțin și izbucnește în plâns când îi spune prietenului “Ãsta nu pleacã, mã, orice-am face!” În spatele lor, un tip îmbrãcat elegant, cu o plãsuțã în mânã, ridicã o piatrã colțuroasã și o mângâie în pumn, îi cerceteazã textura, de parcã ar fi un obiect extraterestru. Câțiva bãieți discutã politicã. “Ãștia n-au pic de culturã, mã, inculții ãștia au trimis jandarmii pe noi!” Aratã fix ca studenții care au ocupat Facultatea de Istorie cu ceva timp în urmã. Cu toții cãlcãm pe un covor de flegme, la care contribuim cu sârg de fiecare datã când primim cadou gaze lacrimogene.
E ușor sã spui cã suporterii sunt de vinã, dar protestatarii erau extrem de diverși. Și cei care agitau pancarte, și cei care aruncau pietre. La statuia de la Universitate era un grup de hipioți cu un carton pe care era desenatã doar o inimã mare. La Rosetti era un grup de suporteri care spãrgeau geamurile unei dacii MAI, iar la zece metri de ei stãteau hipsteri ochelariști anticapitaliști, care opreau mașinile și urlau “Unde mergeți?! Dați-vã jos și protestați!”
Poate au fost cu toții provocați și manipulați. Dar pe strãzi plutea furia lor, la fel de realã ca gazele lacrimogene. Furia pe corupți, pe incompetenți, pe sistemul care-și bate joc de ei și-i alungã din țarã. Furia asta nu era falsificatã. Și oamenii învãțau cum sã arunce gazul lacrimogen înapoi spre jandarmi cu naturalețea cu care au învãțat sã joace Farmville.
“Bããi, tâmpiților, lãsați jurnaliștii!”
Înapoi la Colței, situația devine disperatã. Protestatarii au rezistat la câteva asalturi, dar acum jandarmii se apropie și din partea cealaltã, dinspre Unirii. “O sã ne prindã, bã, la mijloc, ca pe o pizdã!” strigã un tip desfigurat de deznãdejde. Totul devine mai brutal. Se sparg panourile publicitare. Stația de autobuz de la Sf. Gheorghe e fãcutã varzã. Cu bâte, cu pietre, cu fiare de pe jos. Unul s-a cãțãrat pe chioșcul de ziare și smulge o camerã de supraveghere, apoi o zdrobește în urale. Scandãrile devin mai radicale. “Sã-i futem și pe ãștia de la antene, cã fac milioane pe spatele nostru!”
Brusc, un tip își dã seama cã eu am o camerã în mânã și alta pe cap și am filmat absolut tot. Se repede la mine și alții îl urmeazã. “Bueey, sunt jurnalist!” apuc sã strig pânã sã se propteascã bãieții în pieptul meu, îmbrânceli, unul sare la camera de pe cap, i-o smulg înapoi, îi dau un brânci, fac un salt în spate și apar alți oameni care mã apãrã – “Bããi, tâmpiților, lãsați jurnaliștii!”
“Sã plângã mama? Sã plângã mã-ta, bãã!”
Le urez an nou fericit salvatorilor și o tulesc pe strãduțe, ocolind jandarmii care tocmai înaintau lovind cu pulanele-n scuturi. E momentul perfect pentru o retragere, pentru cã de data asta intrã bine de tot în ei. Ministrul de Interne a fãcut o celulã de crizã, se trimit întãriri, trupele SPIR împânzesc centrul.
Vizavi de Cercul Militar, într-un gang de lângã pizza hut, stau ghemuiți pe asfalt zece tineri înconjurați de mascați. Nimeni nu mișcã, parcã-s zece pui congelați. Un mascat urlã la ei agitând pulanul: “În mine arunci cu pietre, mã? Sã plângã mama?! Sã plângã mã-ta, bãã!” Atunci mã vede cu aparatul și se repede cu pulanul la mine. Îi bag în fațã o legitimație de presã și se mai înmoaie, lasã pulanul mai jos și-mi dã doar un brânci cu bicicletã cu tot.
Gustave Le Bon în acțiune
Ajung într-un bar din centrul vechi, unde s-au strâns mai mulți jurnaliști sã discute ce dracu’ s-a întâmplat. La masã cu noi stã și unul dintre cei descriși ca ultrași la TV. “A fost rupere, frate! Gustave Le Bon în acțiune!” Mai ia o gurã de bere și adaugã zâmbind: “Oare cât costã reclama la detergent în prime time-ul revoluției?”
La unu jumate noaptea plec spre casã. Bulevardul Brãtianu e lunã, romprestul lucreazã de parcã sunt geloși pe SMURD, abia dacã-ți mai dai seama cã s-a întâmplat ceva. Parcã a bãtut vântul un pic mai tare.
Curvele sunt la post pe marginea bulevardelor și, trecând pe lângã ele, îmi amintesc amuzat de replica ce m-a scos din multe încurcãturi în noaptea asta: “Îmi fac doar datoria!”
Îmi fac doar datoria.
sursa: VladUrsuleanu.ro
