Nicu Parlog – via descopera.ro

La prima vedere, simpla idee conform cãreia naziºtii ar fi avut divizii în care ”Untermensch” de religie musulmanã ºi rasã asiaticã ar fi luptat cu frenezie pentru al treilea Reich ºi arienii cei superiori, pare una de-a dreptul imposibilã, nu-i aºa? Ei bine, adevãrul istoric este cu mult mai neaºteptat ºi mai complex decât pare. Iar povestea Legiunilor Tãtare se constituie într-unul dintre cele mai interesante ºi demne de atenþie episoade din cel de al Doilea Rãzboi Mondial. Uniþi, deopotrivã sub zvasticã ºi semilunã, grupaþi într-unele dintre cele mai temute legiuni strãine ale Wermachtului, musulmanii au dat o replicã durã bolºevismului ºi Armatei Roºii, chiar dacã sfârºitul acestei ciudate alianþe a fost unul dezastruos pentru urmaºii lui Ginghis Han. Musulmanii nu iubeau comunismul Spre surprinderea multor soldaþi de rând ºi ofiþeri îndoctrinaþi de propaganda nazistã, conform cãreia celelalte rase erau inferioare din toate punctele de vedere, iar comunismul o doctrinã satanicã (aici cam aveau dreptate…) care trebuia stârpitã cu orice preþ, realitatea de front, precum ºi încurcata politicã a alianþelor militare, i-a pus pe aceºtia în faþa faptului împlinit de a fi devenit camarazi taman cu “Untermensch”-ii cu care le împuiaserã capul politicienii naziºti în cadrul campaniilor furibunde de propagandã puse în scenã de neîntrecutul Goebbles. Aºa s-a întâmplat încã din ziua de 22 iunie 1941, datã la care armata germanã a invadat Uniunea Sovietelor condusã de Stalin. Militarii germani au fost uimiþi sã descopere bucuria sincerã cu care mulþi localnici i-au întâmpinat, ca pe niºte eliberatori, nu invadatori. Unul dintre grupurile etnico-religioase care s-a bucurat cel mai mult de apariþia Wermachtului au fost musulmanii, iar între ei, minoritatea tãtarã. Musulmanii cantonaþi în spaþiul geografic cucerit întâi de Imperiul Þarist ºi desãvârºit ulterior de sovietici urau de generaþii dominaþia ruso-sovieticã. Nu doar cã aveau încã în memorie propria periodã glorioasã de dinaintede expansiunea Impaeriului Þarist, dar interzicerea drepturilor religioase ºi a tradiþiilor milenare, impusã forþat de regimul sovietic, le producea mari suferinþe. Pentru ei, sosirea armatei germane alimenta speranþa privind crearea propriilor state independente ºi chiar fãurirea ulterioare a unei mari Confederaþii Pan-Turanice. Nu doar tãtarii musulmani s-au grãbit sã se alieze cu germanii, ci mai toate etniile de religie musulmanã din Caucaz precum azerii, cerchezii, tabasaranii, balkharii, cecenii, inguºii… Chiar ºi creºtinii care aveau de suferit din pricini similare din partea regimului sovietic, s-au aliat cu Berlinul în speranþa eliberãrii de jugul comunist. ªi meritã sã amintim aici diviziile cazacilor ºi georgienilor din Waffen SS. Din punct de vedere cronologic, musulmanii din spaþiul ex-sovietic nu au aºteptat apariþia germanilor la orizont, pentru a se opune sovieticilor. În Asia Centralã, autoproclamata confederaþie a triburilor turco-tãtare din Kokand instalase deja un guvern liber al Turkestanului istoric, în timp ce emirii de Khiva ºi Buhara îºi declaraserã la rândul lor independenþa. Chiar dacã Armata Roºie doborâse, una dupã alta, fragilele entitãþi statele turcomane, musulmanii din regiune pãstraserã încã un puternic sentiment anti-comunist. Multe revolte locale au izbucnit, alimentate de silniciile ºi atrocitãþile sovieticilor. Între acestea, se remarcã rãscoala cecenilor condusã, de un activist ex-comunist cecen, pe numele sãu Hasan Israilov, care, vãzând diferenþa între vorbele ºi faptele comuniºtilor, a rãsculat populaþia localã împotriva “apostolilor lui Marx, Engels ºi Lenin”. Aceastã complexã situaþie nu a scãpat atenþiei strategilor de la Berlin, care l-au informat pe Hitler de existenþa a numeroase naþionalitãþi din URSS care se opuneau puternic comunismului. Nebun ºi paranoic, dar deloc prost, Hitler a trecut peste natura de sub-oameni” (cum îi considera el) a musulmanilor ºi i-a dorit drept aliaþi – vremurile ºi contextul militar o cereau. În consecinþã, pe data de 1 decembrie 1941, un memorandum secret, emis de Hitler personal, autoriza crearea a douã mari unitãþi musulmane: Turkestanisch Legion, compusã din voluntari musulmani proveniþi din Asia Centralã, precum turkmeni, uzbeci, kazahi, kirghizi, tadjici ºi karakalpaci, ºi Kaukasisch-Mohammedan Legion, alcãtuitã din azeri, daghestanezi, avari, lezgini, ceceni, karaceai ºi inguºi. Pe lângã aceste legiuni, a fost alcãtuitã o unitate separatã destinatã încorporãrii voluntarilor tãtari. Celebra Wolgtatarische Legion avea sã fie fondatã în ianuarie 1942 pe pãmântul Poloniei de azi. Aprecierea datã de naziºti musulmanilor sovietizaþi cu forþa fãcea, de fapt, parte din planul lui Hitler de a cuceri simpatia Turciei ºi a atrage acest stat de partea sa, în speranþa de a controla astfel bogatele câmpuri petrolifere din Orientul Mijlociu ºi Caspica. De fapt, Fuhrer-ul declarase cu gura lui în decembrie 1942: “Consider cã între aliaþii noºtri doar musulmanii sunt oameni demni de încredere. Mã pot baza oricând pe ei, nu vãd deloc un pericol în crearea unor unitãþi complete de musulmani”. N-aþi fi crezut, nu-i aºa? Proiectul naziºtilor musulmani Pãtrunderea unitãþilor Wermacht-ului în Caucaz ºi largul sprijin oferit acestora de etniile din cei mai înalþi munþi ai Europei a creat o mare panicã la Kremlin. Scrisoarea emisã de Konstantin Oumansky, ambasadorul sovietelor la Washington, descrie cum nu se poate mai bine situaþia liderilor comuniºti: “Trebuie sã vã mãrturisesc cã sunt îngrijorat în privinþa Caucazului… Iar tãtarii din Crimeea sunt rebeli prin definiþie, niciodatã nu le-a plãcut comunismul. Este un fapt ºtiut cã, în perioada Rãzboiului din Crimeea, aceºti tãtari au colaborat cu mare bucurie cu forþele britanice ºi franceze. Problema cea mai mare este însã reprezentatã de factorul religios, pe care sunt sigur cã germanii îl vor exploata la maximum, cu toate cã este total opus ideologiei naziste. Nu avem încredere nici în popoarele de munte din Caucaz sau în georgieni. Precum tãtarii, toate etniile de aici sunt musulmane, cu excepþia georgienilor, osetinilor ºi armenilor, dar cu toþii îºi aduc încã aminte de cucerirea þaristã a Caucazului, proces încheiat în anul 1863.” Germanii au contactat rapid reprezentanþii naþionalitãþilor musulmane din Caucaz. În privinþa cecenilor, karaceailor, inguºilor ºi balkarilor, Wermacht-ul a adoptat o poziþie extrem de liberalã, comparativ cu proverbiala ordine ºi disciplinã prusace. Le-au promis noilor aliaþi închinãtori la Allah desfiinþarea urgentã a colhozurilor, redeschiderea moscheilor ºi îngãduirea serviciului religios complet, plata oricãror bunuri ºi alimente rechiziþionate de armata germanã ºi, mai ales, excluderea totalã a vreunei femei de la orice post de conducere, fapt pe care musulmanii îl considerau intolerabil. Germanii le-au acordat inclusiv dreptul de a-ºi face dreptate singuri, dupã cutumele locale, precum ºi dreptul de creare a unor unitãþi proprii pentru pãstrarea legii ºi ordinii. Prima entitate organizatoricã promisã de germani a luat naºtere în regiunea Karaceai, unde Comitetul Naþional al Karaceailor era condus de Kaki Baieramutov, un anti-bolºevic feroce. Colaborarea a fost sãrbãtoritã prin celebrarea Kurban Bairam-ului, o sãrbãtoare musulmanã, la Kislovosk. Acolo, în octombrie 1942, oficialilor germani cu rang de mari oaspeþi li s-au fãcut daruri preþioase, în cea mai purã tradiþie caucazianã. La sfârºitul petrecerii, se înfiinþase deja primul escadron de cãlãreþi karaceai care urma sã intre în luptã alãturi de germani. Aceeaºi linie de acþiune a fost urmatã în Kabardino-Balkaria. Un comitet naþional condus de Selim Shadov era responsabil cu restabilirea vechilor tradiþii ºi legi, alãturi de vânzarea de alimente, combustibili ºi alte bunuri cãtre Wermacht.   Lucrurile se derulau asemãnãtor în tot Caucazul de Nord. Înþelegerile erau sãrbãtorite fastuos, conform obiceiurilor fiecãrei etnii. Iar la sfârºitul petrecerilor, generalii germani primeau în dar armãsari extrem de rari ºi valoroºi din rasele locale, ofiþerii germani întorcând gestul cãpeteniilor tribale prin cadouri care constau în Coranuri legate în aur ºi arme automate de ultimã generaþie. Noua situaþie din teritoriile stãpânite odinioarã de Imperiul Otoman impresionase Ankara ºi atrãgea atenþia unor importanþi lideri militari turci, precum Mareºalul Cakmak. Din nefericire, dezastrul de la Stalingrad a distrus planul germanilor de a cuceri petrolul Orientului. Turcii ºi-au reconsiderat politica, adoptând o poziþie neutrã, în timp ce Wermach-ul s-a retras cât mai repede din Caucaz, pentru a preveni un al doilea Stalingrad. Mulþi dintre colaboratorii musulmani au urmat fideli trupele germane. Legiunile musulmane în focul luptelor Cu toate cã ambiþiosul plan al lui Hitler în privinþa musulmanilor sovietizaþi cãzuse odatã cu Stalingradul, Fuhrerul avusese dreptate în estimãrile sale: extrem de loiali, cumplit de porniþi împotriva comunismului, rãzboinicii din Caucaz ºi Crimeea se aflau încã de partea germanilor. Wermacht-ul mai beneficia de aportul a zeci de mii de soldaþi ºi ofiþeri din diviziile musulmane. Cei mai mulþi dintre aceºtia erau de origine central-asiaticã, fiind încartiruiþi într-o singurã divizie denumit 444 Sicherungs Division. În timpul rãzboiului, circa 70.000 de combatanþi originari din Asia Centralã au luptat de partea germanilor. 40.000 dintre aceºtia au fost soldaþi ºi 30.000 asistenþi militari ºi trupe auxiliare. În anul 1943, musulmanii aveau 15 batalioane proprii, iar un an mai târziu numãrul lor s-a ridicat la 26. A intrat în legendã celebra divizie 162 Turkestanish Infanterie Division, compusã din germani, azeri ºi turkmeni; divizia era condusã de carismaticul general Oskar von Niedermayer, un fel de autodidact Lawrence of Arabia, fost ataºat militar german în Persia. Divizia a fost antrenatã ºi pregãtitã la Kruzsnyna, în Polonia, dupã care a fost transferatã în spaþiul iugoslav, pentru a se înfrunta cu dârjii partizani ai lui Tito. Ulterior au fost transferaþi în Italia, unde au luptat cu regimentele americano-japoneze (este vorba de regimente compuse în egalã mãsurã din americani ºi fii imigranþilor niponi din SUA). Conform rapoartelor de front, divizia musulmanã era la fel de ordonatã ºi capabilã precum orice divizie compusã din etnici germani a Wermacht-ului.   Tãtarii crimeeni nu doar cã au colaborat cu mare bucurie cu armatele germane, dar din proprie iniþiativã le-au asigurat acestora importante cantitãþi de provizii. Circa 20.000 de nogai crimeeni luptau sub flamura zvasticii. Aceºti urmaºi ai lui Ginghis Han s-au fãcut remarcaþi în egalã mãsurã prin bravurã ºi cruzime, mai ales în decursul operaþiunilor anti-partizani. În Munþii Yaila din Crimeea, maiorul V.I. Maltzev a format un batalion tãtar de pedepsire contra bolºevicilor din Yevpatoria. Batalionul Khimi, cum a fost botezat, a exterminat partizanii comuniºti din Yaila, distrugând bazele acestora ºi ucigând ºi numeroºi civili. Impresionaþi de spiritul combativ al tãtarilor, germanii au dislocat batalionul Khimi în nord-vestul Franþei, pentru a lupta cu partizanii din maquis (Rezistenþa francezã). Încã o datã, ferocitatea urmaºilor lui Batu Han s-a fãcut simþitã, îngrozindu-i pe francezi. Un exemplu rãmas încã în memoria acestora este episodul din data de 21 iulie 1944, când satul Dortan a fost ars complet de soldaþii tãtari, furioºi cã localnicii acordaserã sprijin celor din Rezistenþa francezã. Conform mãrturiilor istorice, tãtarii au violat femeile din localitate, au ars casele, dupã care s-au plimbat râzând, cu bicicletele confiscate, printre casele în flãcãri… Erau însã extrem de bine vãzuþi de germani; comandanþii legiunilor învãþaserã limba tãtarã, iar pentru a menþine ridicat moralul acestor voluntari aparte, Berlinul ordonase chiar înfiinþarea de reviste în limbile rusã ºi tãtarã. Intitulate Gazavat (Rãzboiul Sfânt), Svoboda, Ezenedel’naja gazeta legionerov (Libertatea, Cotidian Sãptãmânal pentru Legionari), Milli Adabijat (Literatorul Naþional), Milli Turkistan (Turkestanul Naþional), Yeni Turkistan (Noul Turkestan), Idel-Ural (Volga-Ural) sau Tatar Adabijat (Literatorul Tãtar), aceste jurnale erau editate de intelectuali tãtari ºi de Divizia de Propagandã a Wermacht-ului. Performanþele militare ale musulmanilor pe cele douã mari fronturi ale conflagraþiei difereau sensibil. Pe Frontul de Vest, mulþi dintre ei ºi-au dezamãgit conducãtorii germani. Voluntarii sovietizaþi nu-i urau pe aliaþii americani ºi britanici, cu care nu avuseserã nimic de împãrþit pânã atunci. În cel mai caracteristic stil oriental, aveau o atitudine uºor indiferentã, placidã uneori, faþã de inamici. În contrast total, pe Frontul de Est, în faþa duºmanului sovietic, orientalii au demonstrat calitãþi militare extraordinare. Cele trei batalioane tãtare de la Stalingrad au luptat pânã la ultimul om, nedând un singur pas înapoi. Lângã Harkov, un întreg batalion musulman s-a expus tirului de artilerie ºi mitralierã pentru a recupera corpul propriului comandant german cãzut în luptã, comandant pe care tãtarii l-au iubit ºi respectat exemplar. Bravura lor l-a impresionant pânã ºi pe Heinrich Himmler, cel mai puternic om din Reich dupã Hitler, lider nazist despre care se spune cã era mai rasist chiar decât Fuhrer-ul. Heil Allah! “SS Heini”, cum era poreclit Himmler în cercul sãu de apropiaþi, s-a dovedit a fi cel mai mare promotor al Islamului printre liderii naziºti. Dispreþul lui Himmler faþã de “creºtinii molâi” era egal cu aprecierea sa faþã de Islam, pe care îl vedea drept o religie luptãtoare ºi masculinã, bazatã pe concepte foarte apreciate ºi în sânul SS-ului, precum supunerea oarbã, dorinþa de auto-sacrificiu ºi lipsa de compasiune faþã de duºmani. Admiraþia sa deschisã faþã de musulmani a dus, în cele din urmã, la ignorarea propriilor “derapaje” ariene ºi încorporarea a cât mai mulþi musulmani sub aripa neagrã a SS-ului. Pe baza acestor noi considerente, Himmler se simte onorat sã-i includã în rândul celebrelor unitãþi Waffen SS. Tot el a decis cã, dintre rasele care trãiau în spaþiul sovietic, doar slavii ºi evreii erau “sub-oameni”. În concepþia sa, exista un element rasial superior în Rusia, iar acesta venise din Asia ºi dãduse naºtere de-a lungul istoriei unor genii militare precum Attila, Ginghis Han, Batu Han, Tamerlan, Djepe Noion sau Subotai Bahadur. În noiembrie 1943, maiorul Andreas Meyer-Mader i-a oferit lui Himmler tot ajutorul sãu pentru înfiinþarea ºi comanda ulterioarã a unui unitãþi SS formate exclusiv din tãtari. Himmler a aprobat pe loc planul maiorului, promovându-l chiar la rangul de SS Obersturmbanfuhrer. Pe 14 decembrie, acelaºi an, Marele Muftiu al Ierusalimului, Hajj Amin el-Huseini, se deplasa personal la Berlin pentru a binecuvânta crearea noii divizii musulmane din cadrul SS-ului. Inedita Ostturkischen Waffen-Verbande der SS era formatã nu doar din etnici tãtari, ci ºi din voluntari azeri, kirghizi, uzbeci, baºkiri ºi tadjici. Unitatea nu a avut o viaþã lungã, destrãmându-se dupã ce comandantul ei, Andreas Meyer -Mader, a fost ucis în timpul unei lupte cu partizanii sovietici din Yuratishki, lângã Minsk. În iulie 1944, divizia musulmanã a fost transferatã în Polonia. Iar când SS-ul a suprimat Revolta din Varºovia, volunarii musulmani au fost ataºaþi cumplitei SS Dirlewanger Brigade, unde au participat la acþiunile brutale încheiate cu uciderea a peste 200.000 de civili polonezi. Himmler a decis sã numeascã un nou conducãtor în persoana lui Harun al-Rashid Bey, un ofiþer austriac convertit la Islam, dar decizia sa nu a fost una de bun augur. Din contrã, sub conducerea noului comandant, moralul musulmanilor a scãzut. În ultimele luni ale rãzboiului, Ostturkischen Waffen-Verbande der SS acþiona la graniþa sloveno-italianã. În lunile aprilie-mai, unitatea a fost detaºatã în Lombardia, Italia, unde a staþionat pânã la finalul rãzboiului. Trista soartã de învins Dezastrul în care s-a sfârºit cel de al treilea Reich s-a dovedit a fi unul ºi mai crâncen pentru musulmanii din spaþiul sovietic care serviserã în Wermacht ºi SS. Când Himmler a încercat, în rândul dizidenþilor sovietici conduºi de generalul Vlasov, sã creeze un nou front contra bolºevicilor, musulmanii ºi caucazienii s-au opus sã fie conduºi de ruºi, chiar dacã aceºtia erau “albi” ºi urau la fel de mult comunismul. Unii dintre opozanþii ideii lui SS Heini erau oficialii din cadrul Comitetului Naþional al Turkestanului. Comitetul, condus de Veli Kayum Khan, era entitatea care conducea ºi ordona voluntarilor musulmani. Comitetul a reuºit sã le ridice acestora moralul prin promovarea ideii unui Turkestan liber de bolºevici. Mai mult, cu ajutorul Marelui Muftiu al Ierusalimului, Comitetul a înfiinþat ºcoli juridice musulmane la Dresda ºi Gottingen, pentru pregãtirea imamilor care deserveau credincioºii musulmani din Waffen SS ºi Wermacht. Planul era susþinut ºi de muftiii din Caucazul de Nord, precum Khedia, Mischa, Kantimer, Alibegov ºi Tschamalia. Dar viitorul lor nu a fost decis de germani, ci de sorþii rãzboiului. Aliaþii au învins, iar Hitler s-a sinucis sau cine ºtie care a fost misteriosul sãu sfârºit… Aliaþii vestici i-au fãcut prizonieri – ca ºi pe camarazii lor din Europa de Est, care luptaserã alãturi de germani – dupã care i-au trimis legaþi lui Stalin. Pentru ei a fost Iadul. Bolºevicii i-au considerat trãdãtori ºi fie i-au executat pe loc, fie i-au deportat în gulaguri, unde foamea, frigul, torturile ºi bolile au fãcut ravagii în rândul supravieþuitorilor rãzboiului. Stalin s-a rãzbunat personal în special pe musulmanii din Caucaz ºi pe etnicii tãtari. Dacã unor naþionalitãþi deportate în gulaguri, care au fraternizat cu germanii, precum cecenii, balkarii, inguºii ºi karaceaii, le-a fost permisã întoarcerea în locurile de baºtinã din Caucaz, urmaºilor tãtarilor din Crimeea, cei mai devotaþi colaboratori ai lui Hitler, le-a fost permisã întoarcerea acasã de-abia dupã destrãmarea Uniunii Sovietice. Astãzi, memoria acelor vremuri a rãmas întipãritã în sufletul multor musulmani din cadrul republicilor care aparþin Federaþiei Ruse. Iar recentele rebeliuni din Cecenia, Inguºetia ºi Daghestan þintesc încã la eliberarea totalã a tuturor musulmanilor din zona ex-þaristã, ex-sovieticã, ºi prin extensie actualã, dintre graniþele Federaþiei Ruse.]]>