Noi, românii, suntem recunoscuți pentru bunãtatea noastrã. We are good people. Primim strãinii cu pâine și sare, ne facem preș cautând sã îi ajutãm pe cei aflați în nevoie, suntem prietenoși nevoie mare – sau cel puțin așa zice imaginea clasicã despre spiritul românului.

Ei bine, pentru cei care mã cunosc, sunt român dintrãsta, din cap pânã-n picioare. Și cu toate astea, mã întreabã lumea de ce sunt așa de aprig, de “rãu” și mã țin scai de capul unora gen MISA sau Noua Dreaptã.

Hai sã vã explic. Sunt român: blând, cald, omenos, primitor, sãritor și amabil. Prieten de nãdejde, bun de pus la ranã la necaz. Și știți de ce ? Pentru cã CRED în aceste valori. De unde și dracii care mã apucã atunci când vãd cã jigodiile profitã de ele. Atunci devin neiertãtor. Ups, am spus cumva NE- IERTÃTOR ?!

Dar cum se împacã asta cu latura creștinã ? Iisus ne învațã cã trebuie sã iertãm, bla bla.

La MISA te învațã sã creezi mental cadrul în care sã te împaci cu persoana cu care te-ai certat, eventual sã te rogi la îngerul iertãrii, ca sã nu rãmâi cu stãri negative, cu resentimente, cã apoi dai în boli, gen cancer sau mai rãu. Și tot bla bla-ul ãsta e de fapt în realitate psihologie inversã, de genul sã îți fie ție rușine de rușinea (lipsã) a nesimțitului care a profitat de bunãtatea sau prietenia ta. Adicã tot tu ești dator sã faci ceva pentru cã el e jigodie. Sã ierți. Cã dacã nu ierți ești vinovat… cã nu l-ai iertat ! Adicã tot tu ești de vinã !

Cine a inventat cãcatul ãsta meritã un glonte între ochi.

Eu personal, când vine vorba de iertat, sunt de pãrerea iezuiților: iertarea (prost acordatã) naște alte pãcate !

Un om nu trebuie iertat ca sã te simți tu bine, împãcat, mândru de tine cã iote bre, ai fost în stare sã îl ierți pe greșelnic. NU ! Îl ierți pe ãla care ți-a greșit doar dacã meritã, DUPÃ ce a cerut sã fie iertat. Cã nici Dumnezeu nu iartã de-ampulea, ci numa pe cei care se roagã cu “duh umilit și inimã înfrântã” !

Dacã vezi cã regretul este sincer, iar omul regretã din suflet, atunci meritã sã își uiți supãrarea pe el și sã îl primești cu dragoste ca pe un frate, uitându-i greșeala.

Însã dacã el se poartã cu tine ca și cu un dușman, batjocorindu-te în continuare, el nu meritã iertarea ta și trebuie tratat ca atare, ca un dușman ce îți este.

Aici, recunosc cã am învãțat câte ceva de la evrei, unul din puținele popoare care au rezistat cu identitatea culturalã și religioasã intactã timp de peste 5 milenii. La evrei, dușmanul este respectat. Nu îl uiți, nu îl ierți, ci îl lovești dacã ți se ivește prilejul.

Da, o sã spuneți cã legea karmei, bla bla. Spuneți-le astea românilor care mãnâncã pâinea amarã a strãinãtãții și care și-au “iertat” torționarii comuniști și neo-comuniști, care cãlãresc și acum pe grumazul bietei Românii, fãcând-o nelocuibilã pentru blajinii ei bãștinași. Dacã știam sã ne respectãm dușmanii ca popor, îi nimiceam când am avut ocazia la Revoluție, în loc sã îi iertãm – dându-le astfel șansa sã ne distrugã și a doua oarã.

Iar eu sunt DUȘMÃNOS și RÃZBUNÃTOR cu cei care mi-au greșit pentru cã au fãcut greșeala sã îmi calce în picioare cele mai alese sentimente: de prietenie, de camaraderie. Dacã ar fi fost o prietenie dinaia chioarã, cãlduțã, nu m-aș fi supãrat. Puțin ai oferit, puțin ai pierdut. Însã atunci când ești trãdat în tot ce ai avut mai bun de oferit, și ai puterea și capacitatea de a da o lecție celui ce te-a trãdat, doar niște idei stupide – cum este ideea de iertare prost înțeleasã – te pot împiedica sã o faci.

Nu pretind cã sunt vre-un sfânt cu aureolã sau vre-un diavol încarnat. Sunt doar un om, și cu bune și cu rele. Nu cer altora altceva decât ceea ceîmi  cer mie însumi, sau decât ofer. Iar oamenii care se simt tentați sã profite de bunãtatea mea, luând-o drept slãbiciune sau prostie, vor înțelege atunci cã s-au înșelat amarnic și vor regreta cã și-au bãtut joc de bunãtatea oferitã.

Cãci nimic nu e mai rãu în viațã decât sã fii condus sau tutelat de altul mai prost decât tine, doar pe motiv cã el are mai mult tupeu și se bagã în fațã, cu pretenția sã te conducã. Pe un astfel de imbecil meritã sã îl pedepsești dacã Dumnezeu ți-l dã în mânã, sã îi dai lecția pe care o meritã, cãci altfel el va crede cã ce a fãcut el e bine, și va persevera și în prostirea altora. Nu întâmplãtor apar conjuncturile care dau posibilitatea de a le plãti cu vârf și îndesat celor care ne greșesc. Iar dacã – sub asprimea pedepsei, respectivul va realiza cã a greșit și își va cere iertare din suflet, abia atunci meritã iertarea.   

]]>

Write a comment:

Your email address will not be published.

© 2018 Cabinet de avocatura Mihai Rapcea

logo-footer