Lui Gregorian BIVOLARU

Cum nimeni nu-i profet în țara lui, Cum, azi, minciuna pare adevãr, Cum inima e luatã în rãspãr, Iar cei flãmânzi depind de cei sãtui,

Nu-i de mirare cã de-atâția ani Ești ținta celor ce te vor distrus, pierdut, Crezând c-odatã te vei da bãtut În temnițe, vegheat de șarlatani.

Ți-au pus, în cârcã, pe nedrept o tolbã cu pãcate, Te-au umilit adeseori în fața lumii-ntregi, Ei – autoproclamați supremii regi – Au scos, din uz, ideea de dreptate.

Pe cei ce te iubesc, nu-i lasã-n pace, Și-i urmãresc de parc-ar fi ciumați, Ai întunericului satanic bieți argați Sunt ei înșiși prizonieri în propria lor carapace.

Tu, însã, le-ai zâmbit, plin de compasiune ca de-obicei, Și te-ai rugat Bunului Dumnezeu sã poatã înțelege Cãci, vrând-nevrând, cândva, tot vor culege Rãul ce-au semãnat, fiindcã degeaba se cred zei!

Chiar dacã trupește ești închis, tu tot ești liber, Cãci spiritul tãu nu va putea fi niciodatã-ngrãdit, Și-n fiecare zi cu Dumnezeu ești fericit, Și-n fiecare dintre noi tu chemi un înger

Pe umerii tãi vaști cât Universul Al cãrui fiu vei fi în Veșnicie! Eliberat din cea mai grea robie A celui rãu, pot scrie, iatã, versul

Pe care ți-l trimit pe-alei de stele, Simțindu-mã mai pur și mai ușor, Fiind pregãtit sã te-ntâlnesc cândva pe-un nor, În vremurile-acestea tot mai grele.

Dar va veni, cândva, și ziua-n care Cei, astãzi, orbi, te vor vedea așa cum în tainica ta realitate ești, Și-apoi, smeriți, în noul București Îți vor cãdea, în lacrimi, la picioare

Și îți vor cere, în mod sincer, sã îi ierți, Cã, în sfârșit, și-au regãsit cãrarea Tot rãtãcind, de secole, spre zarea Atâtor generații de-nțelepți.

Tu îi vei lua în brațe și-i vei duce Departe de ce-a fost, vreodatã, rãu, Iar ei, vãzând Lumina dumnezeiascã cea ascunsã-n hãu, Vor ști cã poartã fiecare-o cruce

Mai grea sau mai ușoarã, dupã caz, Din lemn de nuc, mesteacãn ori stejar, Pân’ dobândesc, din Ceruri, Sfântul Har, Ce-i poartã,-n bucurie, spre extaz!

C. C. Cluj-Napoca, 19 februarie 2017