Numa fusese luat împreună cu frații lui, de către vânătorii care îi uciseseră mama. Își mai amintea doar mirosul ei, asociat cu starea de mânie la adresa oamenilor, a cruzimii lor.
Crescuse mare în captivitate, plănuind evadarea, așteptând un moment prielnic. Moment care nu venise însă niciodată. Între mese, se plimba in lung și în lat, în cușca îngustă, ascuțindu-și ghearele, sătul de stârvurile cu care era hrănit, visând la savană, la prăzi suculente, în care viața palpita. Era o mașină de ucis ce aduna în ea furie și energie, așteptând momentul…
Din când în când, comunica cu frații și surorile sale, închiși și ei în cuști apropiate. Cu toții așteptau răbdători momentul răzbunării.
Apoi, într-o bună zi, cuștile lor au fost ridicate și încărcate pe un vas. Au călătorit săptămâni în șir, într-un balans continuu.
Au ajuns la destinație slabi, jigăriți, dar cu aceleași lumină sălbatică in ochi, cu aceeași privire de fiare libere, așteptând momentul prielnic.
După miros, noul loc era cu totul străin. Tot ce fusese familiar pentru ei, dispăruse. Nu mai simțeau mireasma savanei, mirosul familiar de acasă, oricât ar fi adulmecat aerul.
În schimb, atmosfera era încărcată de mirosuri noi: foarte mulți oameni, diferiți de cei ce îi capturaseră.
Într-o zi, Numa și cei trei frați ai săi fură băgați intr-un țarc comun. Se linseră și se hârjoniră fericiți, ca in copilărie. Apoi în țarc fu băgată o capră. Vie. Tremurând de spaimă, behăind subțirel. Îi adulmecară groaza tacticos, apoi o prinseră și o uciseră rapid, așa cum văzuseră de atâtea ori că făcea mama lor.
Fericiți, mâncară toți savurând victoria primului vânat, a instinctului ucigaș trezit de actul vânătorii.
Numa își asumă conducerea, slobozind răgetul ce îi confirma autoritatea asupra celorlalte animale, pe care le ghicea după miros, speriate în țarcurile lor.
Georgios, crescătorul de animale exotice, zâmbi satisfăcut. O zi bună pentru afaceri. Urma să vândă cei patru lei nubieni administratorului Colosseumului, pentru o sumă frumușică. Abia aștepta să vadă leii aduși de el in arenă, în luptă cu gladiatorii.
Le ghicea în ochi dorința de răzbunare, din felul nervos in care își mișcau cozile și își încordau labele mari, cât capul unui copil.
Avea să fie un spectacol pe cinste !
Administratorul regal se târgui aprig pentru cei 4 lei, dar în final plăti prețul, după ce văzu o demonstrație. Georgios aruncase in țarcul leilor un sclav răzvrătit, ce incercase să fugă. Leii nu se grăbiseră, savurând momentul. Întregul carnagiu durase suficient cât să-l convingă pe administrator că cei 4 frați aveau să satisfacă pofta de sânge a publicului roman.
Cuștile fură încărcate și transportate din nou, de această dată pe uscat. Ajunși la destinație, cei 4 frați fură închiși separat, in niște hrube ce purtau deopotrivă miros de om și animal. Timp de 4 zile nu primiră altceva decât apă, iar foamea începu să îi chinuie.
Apoi, intr-o dimineață, auziră un murmur nedeslușit. Răzbăteau până la ei zgomotele a mii de oameni, adunați deasupra lor, discutând, râzând, strigând.
Devenită agitați, nervoși, chemându-se unul pe celălalt prin răgete, asigurându-se că au rămas împreună.
Apoi auziră larmă de luptă, simțiră mirosul morții și foamea crescu in intensitate, așteptarea devenind insuportabilă.
Brusc, veni și momentul lor. Porțile se deschiseră și se repeziră spre lumină toți 4, căutând prada, înnebuniți de foame.
Se opriră pentru o clipă, buimăciți de trecerea la lumina spațiului deschis în care avântaseră. Măsurară din ochi arena, adulmecând sângele proaspăt scurs în nisipul care o acoperea. Răgetul lor fu acoperit de uralele mulțimii adunate de jur împrejur.
În centrul arenei se afla un om. O femeie. Numa se îndreptă încet spre ea, alături de frații săi, știind că nu are pe unde să scape.
Femeia din arenă mirosea ciudat. Nu emana frică. Împins de foame, Numa se reprezi la ea, însă ajuns la un metru de aceasta, încremeni, privindu-o în ochi. În toată existența sa plină de frustrări și mânie, nu întâlnise o astfel de privire. O privire caldă, plină de dragoste, ce îl făcea să se simtă ca atunci când era cu mama lui.
Brusc, foamea îi dispăru, împreună cu dorința de a ucide. Toată ura și mânia acumulate în el și frații lui se topiră într-o clipă într-un sentiment nou, pe care nu îl mai simțiseră până atunci. Iubire. O iubire blândă, ce le alina sufletele chinuite.
