Folosind cercetãri de ultimã orã, efectuate în cadrul marilor universitãþi ºi laboratoare ale lumii, Lynne McTaggart, neobositã jurnalistã de investigaþii, ne dezvãluie o paradigmã biologicã radical nouã – la nivelul cel mai de bazã, mintea ºi trupul omenesc nu sunt distincte ºi separate de mediul înconjurãtor, ci constituie un „pachet” de putere pulsatorie care interacþioneazã constant cu aceastã vastã mare de energie. Articolul de faþã este extras din lucrarea „Câmpul”, de Lynne McTaggart, apãrutã la editura „Adevãr Divin”. Fritz-Albert Popp s-a gândit cã descoperise un tratament pentru cancer. Era în 1970, cu un an înainte ca Edgar Mitchell sã fi zburat pânã la lunã, iar Popp, biofizician „teoretic” la Universitatea din Marburg, Germania, preda radiologie, interacþiunea dintre radiaþia electromagneticã ºi sistemele biologice. El examina benzo[a]pirenul, o hidrocarburã policiclicã, cunoscutã ca fiind una dintre cele mai letale substanþe cancerigene asupra oamenilor ºi o luminase cu luminã ultravioletã.
Popp se amuza destul de mult cu utilizarea luminii. Fusese fascinat de efectul radiaþiei electromagnetice asupra sistemelor vii încã din vremea când era student la Universitatea din Wurzburg. În acea vreme, fiind încã student, el studiase în clãdirea, uneori chiar în încãperea în care Wilhelm Rontgen observase din întâmplare faptul cã razele de o anumitã frecvenþã puteau produce imagini ale structurilor tari ale corpului.
Popp încerca sã determine ce efect ar obþine dacã ar proiecta luminã ultravioletã (UV) asupra acestui compus letal. A descoperit cã benzo[a]pirenul avea o proprietate opticã impresionantã. El absorbea lumina, apoi o re-emitea cu o frecvenþã complet diferitã, aºa cum un agent CIA ar fi interceptat un semnal de comunicaþii de la inamic ºi ar fi preluat informaþiile dezordonat. Era o substanþã chimicã ce se comporta ca un receptor instabil al unei frecvenþe biologice. Pop a fãcut apoi acelaºi test cu benzo[e]piren, altã hidrocarburã policiclicã, care este virtual identicã benzo[a]pirenului, cu o minusculã modificare a structurii moleculare. Acea diferenþã minusculã într-unul din inelele compusului era foarte importantã, deoarece fãcea ca benzo[e]pirenul sã nu mai fie otrãvitor pentru oameni. La aceastã substanþã chimicã deosebitã, lumina trecea prin substanþã nemodificatã. Popp continua sã fie nedumerit asupra acestei diferenþe ºi sã se amuze cu interacþiunile dintre luminã ºi anumite substanþe chimice. El a efectuat testul pe alte treizeci ºi ºapte de substanþe chimice, unele cancerigene, altele nu. Dupã un timp, ajunsese sã poatã prezice care substanþe ar fi putut produce cancer. În fiecare caz, compusul cancerigen prelua lumina ultravioletã, o absorbea ºi îi schimba frecvenþa. Mai era o altã proprietate ciudatã a acestor compuºi. Fiecare dintre substanþele cancerigene reacþiona doar la lumina cu o lungime de undã specificã – 380 de nanometri. Popp continua sã se întrebe de ce o substanþã cancerigenã ar fi un receptor instabil al luminii. A început sã citeascã literatura de specialitate, mai ales despre reacþiile biologice umane ºi a gãsit informaþii despre un fenomen numit „refacerea cu luminã”. Este un fenomen binecunoscut în experimentele din laboratoarele biologice: dacã bombardãm o celulã cu luminã ultravioletã, astfel încât 99% din celulã, inclusiv ADN-ul, este distrus, putem reface aproape în întregime structura distrusã, într-o sigurã zi, doar luminând celula cu aceeaºi lungime de undã, cu intensitate foarte slabã. Pânã în acea zi, cercetãtorii „convenþionali” nu înþelegeau fenomenul, însã nimeni nu-ºi fãcea probleme. Popp mai ºtia cã pacienþii cu o boalã de piele numitã xeroderma pigmentosum mureau în cele din urmã de cancer al pielii, datoritã faptului cã sistemul lor de refacere cu luminã nu funcþiona ºi nu-ºi puteau vindeca afecþiunile provocate de soare. Popp a fost ºocat sã descopere cã refacerea cu luminã funcþiona cel mai eficient la frecvenþa de 380 nanometri – aceeaºi lungime de undã care fãcea substanþele cancerigene sã reacþioneze ºi sã recepteze instabil lumina. Aici Popp a fãcut „saltul logic”. Natura era prea perfectã ca acest lucru sã fie o simplã coincidenþã. Dacã substanþele cancerigene reacþioneazã numai la aceastã lungime de undã, trebuia sã fie o anumitã legãturã cu fenomenul refacerii cu luminã. Dacã era aºa, însemna cã ar trebui sã fie în corp o anumitã luminã responsabilã de refacerea cu luminã. O substanþã cancerigenã trebuia sã provoace cancerul datoritã faptului cã bloca permanent lumina ºi o recepta instabil, astfel încât refacerea cu luminã sã nu mai funcþioneze. Popp a fost profund surprins de gândurile la care ajunsese. Acolo ºi atunci s-a hotãrât în ce va consta viitoarea sa activitate. A scris comunicarea, însã a vorbit cu foarte puþini oameni despre ea, ºi era mulþumit, dar nu foarte surprins, atunci când o revistã prestigioasã despre cancer a fost de acord sã o publice. În lunile dinaintea publicãrii comunicãrii sale, Popp era foarte nerãbdãtor, fãcându-ºi griji cã ideea ar putea sã-i fie furatã. Orice dezvãluire neglijentã l-ar fi putut face pe un observator întâmplãtor sã breveteze descoperirea lui Popp. Imediat ce comunitatea ºtiinþificã ar fi luat cunoºtinþã cã el descoperise un tratament pentru cancer, el avea sã fie unul dintre cei mai cunoscuþi oameni de ºtiinþã ai vremii sale. Era prima lui incursiune într-un domeniu nou al ºtiinþei ºi avea sã-i aducã premiul Nobel. Popp era, de fapt, obiºnuit cu aprecierile elogioase, el obþinând aproape toate premiile posibile în lumea academicã. Primise chiar premiul Rontgen pentru lucrarea sa de licenþã, care consta în construirea unui mic accelerator de particule. Acest premiu, care purta numele eroului lui Popp, Wilhelm Rontgen, este acordat anual celui mai bun absolvent al facultãþii de fizicã de la Universitatea din Wurzburg. Popp studiase „ca un apucat”. κi susþinuse examenele mult mai devreme decât ceilalþi studenþi. ªi-a obþinut doctoratul în fizicã teoreticã în timp record. Studiile post-universitare, care dureazã de obicei cinci ani pentru majoritatea profesorilor universitari germani, au fost încheiate de Popp în ceva mai mult de doi ani. În vremea descoperirii sale, Popp era deja celebru printre colegii sãi ca un puºti-minune, nu numai datoritã capacitãþilor sale, ci ºi prin înfãþiºarea sa impetuoasã, tinereascã. Când i-a fost publicatã comunicarea, Popp avea 33 de ani, aparenþa ºi privirea, cu ochi albaºtri, a unui actor de succes de la Hollywood ºi o faþã de bãiat care pãrea mereu mult mai tânãr. Pânã ºi soþia sa, care era cu ºapte ani mai tânãrã decât el, era adesea consideratã, din greºealã, ca fiind mai în vârstã. Înfãþiºarea ºi comportamentul lui Popp erau în contradicþie cu seriozitatea sa. Ca ºi Edgar Mitchell, el era filozof în aceeaºi mãsurã în care era om de ºtiinþã. Chiar din copilãrie, el încercase sã descopere rostul lumii, sã gãseascã o anumitã soluþie generalã pe care sã o poatã aplica în orice situaþie din viaþa sa. Plãnuise sã studieze filozofia, pânã când un profesor l-a convins cã fizica ar putea fi un domeniu mult mai fertil, dacã avea nevoie de o singurã ecuaþie care sã deþinã cheia vieþii. Totuºi, fizica clasicã, prin afirmaþia cã realitatea era un fenomen independent de observator, îl lãsase profund neîncrezãtor. Popp îl citise pe Kant ºi credea, asemenea filozofului, cã lumea era creaþia sistemelor vii. Observatorul trebuia sã fie elementul central al creãrii lumii sale. Popp a fost sãrbãtorit pentru comunicarea sa. Deutsche Krebsforschungszentrum (Centrul German de Cercetãri privind Cancerul) din Heidelberg l-a invitat sã vorbeascã în faþa a cincisprezece dintre cei mai mari specialiºti din lume în domeniul cancerului, în cadrul unei conferinþe de cinci zile privind toate aspectele cancerului. Invitaþia de a conferenþia într-o companie atât de exclusivã a fost o ocazie incredibilã ºi i-a mãrit prestigiul în campusul universitãþii. A venit îmbrãcat într-un costum nou, de firmã, fiind cea mai elegantã prezenþã la colocviu, dar a fost cel mai slab vorbitor, luptând din greu cu engleza pe care o mânuia pentru a-ºi face auzitã vocea. În prezentarea, ca ºi în comunicarea sa, ºtiinþa lui Popp era inatacabilã, cu excepþia unui singur detaliu: el susþinea cã o luminã slabã, cu frecvenþa de 380 de nanometri, era cumva produsã în corp. Pentru cercetãtorii din domeniul cancerului, acest amãnunt era un fel de glumã. Nu credeþi cã, dacã ar fi fost o luminã în corp, i-au spus ei, cineva, cumva ar fi observat-o pânã acum? Doar o singurã cercetãtoare, fotochimist de la Institutul Madame Marie Curie, care studia activitatea cancerigenã a moleculelor, era convinsã cã Popp avea dreptate. Ea l-a invitat sã lucreze alãturi de ea la Paris, însã avea sã moarã de cancer înainte ca Popp sã poatã onora invitaþia. Cercetãtorii în domeniul cancerului l-au provocat pe Popp sã aducã dovezi ºi el era pregãtit cu o contra-provocare. Dacã l-ar fi ajutat sã construiascã echipamentul potrivit, el le-ar demonstra de unde vine lumina. Nu dupã mult timp, Popp a fost abordat de un student numit Bernhard Ruth, care i-a cerut sã-i fie coordonator la lucrarea sa de doctorat. „Sigur, i-a spus Popp, dacã poþi sã arãþi cã existã luminã în corp”. Ruth s-a gândit cã era o sugestie ridicolã. Fireºte cã nu existã luminã în corp. „Bine, a spus Popp. Atunci, dovedeºte-mi cã nu existã luminã în corp ºi poþi obþine titlul de doctor”. Întâlnirea era neaºteptatã pentru Popp, fiindcã Ruth se întâmpla sã fie un excelent fizician experimental. A început sã lucreze la construirea unui echipament care sã demonstreze, odatã pentru totdeauna, cã nu emana nici o luminã din corp. În urmãtorii doi ani, el a realizat o maºinã care semãna cu un detector de raze X de mari dimensiuni (EMI 9558QA), care folosea un multiplicator de fotoni ºi putea cuantifica lumina, foton cu foton. Pânã astãzi, este încã unul dintre cele mai bune echipamente din domeniu. Maºina trebuia sã fie deosebit de sensibilã, fiindcã avea sã mãsoare ceea ce Popp susþinea cã ar fi emisii extrem de slabe. În 1976, cei doi erau pregãtiþi pentru primul test. Cultivaserã rãsaduri de castraveþi, care erau printre plantele cel mai uºor de cultivat, ºi le-au pus în maºinã. Multiplicatorul de fotoni identifica fotoni, sau unde luminoase, de o intensitate surprinzãtor de mare, emiºi de rãsaduri. Ruth era foarte neîncrezãtor. E ceva care are de-a face cu clorofila, a susþinut el -punct de vedere împãrtãºit de Popp. Au hotãrât ca la urmãtoarea testare – cu cartofi – sã creascã rãsadurile la întuneric, astfel încât sã nu poatã avea loc fotosinteza. Cu toate acestea, atunci când i-au pus în multiplicatorul de fotoni, acei cartofi emiteau o luminã de intensitate ºi mai mare. Era imposibil ca efectul sã aibã vreo legãturã cu fotosinteza, ºi-a dat seama Popp. Ba mai mult, acea emisie de fotoni din sistemele vii, pe care îi examinase, era mai coerentã decât oricare alta vãzutã pânã atunci. În fizica cuanticã, coerenþa cuanticã înseamnã cã particulele subatomice erau capabile sã coopereze. Aceste unde sau particule subatomice nu numai cã ºtiu unele despre altele, ci sunt ºi intens interconectate prin benzi de câmpuri electromagnetice comune, astfel încât sã poatã comunica. Sunt asemenea unei mulþimi de diapazoane care încep toate sã rezoneze. Pe mãsurã ce undele se sincronizeazã (sunt „pe fazã”), ele încep sã acþioneze ca un val gigantic ºi ca o particulã subatomicã giganticã. Era foarte greu sã le deosebeºti. Multe din efectele cuantice spectrale vãzute ca o singurã undã sunt valabile ºi în cazul ansamblului. Ceva aplicat unuia dintre ele le va influenþa ºi pe celelalte. Coerenþa stabileºte comunicarea. Este ca o reþea telefonicã subatomicã. Cu cât este mai mare coerenþa, cu atât va fi mai bunã reþeaua telefonicã ºi telefonul va avea tipare de unde mai fine. Rezultatul final este ºi el asemãnãtor unei orchestre mari. Toþi fotonii cântã împreunã, însã ca instrumente individuale care sunt capabile sã interpreteze ºi partituri individuale. Totuºi, atunci când ascultaþi, este greu sã distingeþi un singur instrument. Dar ºi mai uimitor era faptul cã Popp fusese martorul manifestãrii celui mai înalt nivel cuantic (sau coerenþã) posibil într-un sistem viu. De obicei, aceastã coerenþã – numitã comprimare Bose-Einstein – este observatã numai la substanþe materiale cum ar fi superfluidele sau supraconductorii studiaþi în laborator, la temperaturi foarte joase – la numai câteva grade peste zero absolut – ºi nu în mediul fierbinte ºi murdar al unei structuri vii. Popp a început sã se gândeascã la lumina din naturã. Lumina, desigur, era prezentã în plante, sursa de energie folositã în cursul fotosintezei. Atunci când mâncãm plante, se gândea el, preluãm fotonii ºi îi stocãm. Sã spunem cã am mânca niºte broccoli. În cursul digestiei, o metabolizãm în dioxid de carbon (CO2) ºi apã, plus lumina solarã stocatã ºi prezentã în procesul de fotosintezã. Noi extragem dioxidul de carbon ºi eliminãm apa, însã lumina, o undã electromagneticã, trebuie stocatã. Atunci când este preluatã de corp, energia acestor fotoni se rãspândeºte, astfel încât, în cele din urmã, este distribuitã pe întregul spectru de frecvenþe electromagnetice, de la cea mai joasã la cea mai înaltã. Aceastã energie devine forþa motrice a tuturor moleculelor din corpul nostru. Fotonii pornesc procesele corpului asemenea unui conductor care porneºte fiecare instrument individual în cadrul sonor colectiv. La diferite frecvenþe, ei îndeplinesc diferite funcþii. Popp a gãsit, prin experimentare, cã moleculele din celule ar rãspunde la anumite frecvenþe ºi cã o gamã de vibraþii emise de fotoni induc o diversitate de frecvenþe în celelalte molecule ale corpului. Undele luminoase rãspund ºi la întrebarea cum ar putea corpul sã facã faþã efectuãrii unor acte complicate cu diferite pãrþi ale corpului instantaneu ori sã facã douã sau mai multe lucruri odatã. Aceste „emisii biofotonice”, cum începuse sã le numeascã, putea asigura un sistem de comunicare perfect, pentru transferul de informaþii cãtre numeroasele celule din organism. Dar singura ºi cea mai importantã întrebare rãmânea fãrã rãspuns: de unde veneau? Un student deosebit de înzestrat i-a vorbit despre încercarea unui experiment. Este ºtiut cã atunci când se aplicã o substanþã chimicã numitã bromurã de ethidium pe eºantioane de ADN, substanþa se comprimã în mijlocul perechii de bazã a spiralei duble ºi provoacã desfãºurarea sa. Studentul a sugerat ca, dupã aplicarea substanþei, el ºi Popp sã încerce mãsurarea luminii provenite din eºantion. Popp a descoperit cã, pe mãsurã ce mãrea concentraþia substanþei chimice, ADN-ul se desfãºura mai mult, însã ºi intensitatea luminii devenea mai puternicã. Cu cât concentraþia era mai micã, cu atât era mai micã emisia luminoasã. De asemenea, Popp a descoperit cã ADN-ul era capabil sã trimitã o gamã largã de frecvenþe ºi cã anumite frecvenþe pãreau sã fie legate de anumite funcþii. Dacã ADN-ul ar stoca mai multã luminã, ar fi natural sã emitã mai multã luminã atunci când este desfãºurat. Aceste studii ºi altele i-au demonstrat lui Popp cã unul din cele mai esenþiale depozite de luminã ºi surse de emisii biofotonice era ADN-ul. ADN-ul trebuie sã fie asemenea diapazonului principal al corpului. El trebuie sã aibã o anumitã frecvenþã ºi anumite molecule trebuie sã-l urmeze, intrând în rezonanþã. Era pe deplin posibil, ºi-a dat el seama, sã fi putut gãsi din întâmplare veriga lipsã din teoria curentã despre ADN, care ar fi putut sã explice probabil cel mai mare miracol din întreaga biologie umanã: mijloacele prin care o singurã celulã se transformã într-o fiinþã umanã pe deplin conturatã. Una din cele mai mari mistere ale biologiei este cum luãm noi ºi toate celelalte fiinþe vii forme geometrice. Oamenii de ºtiinþã moderni aproape cã înþeleg cum ajungem sã avem ochi albaºtri ori sã creºtem pânã la o anumitã înãlþime ºi chiar cum se înmulþesc celulele prin diviziune. Ceea ce este mai puþin lãmurit este modul în care aceste celule ºtiu exact unde se situeazã în fiecare etapã a procesului de „edificare”, astfel încât un braþ sã devinã braþ, ºi nu picior, precum ºi mecanismul care face ca aceste celule sã se organizeze ºi sã se asambleze într-o structurã care seamãnã cu o formã umanã tridimensionalã. Explicaþia ºtiinþificã obiºnuitã se referã la interacþiunile chimice dintre molecule ºi la ADN, dubla spiralã rãsucitã a codului genetic care deþine o schiþã a proteinelor ºi aminoacizilor din corp. Fiecare spiralã ADN sau cromozom – ºi cele douãzeci ºi ºase de perechi identice existã în fiecare din miile de milioane de milioane de celule din corpul nostru -cuprinde un ºir lung de nucleotide, sau baze, a patru componente diferite (prescurtat ATCG), aranjate într-o ordine unicã în fiecare corp uman. Ideea cea mai preferatã este cã existã un „program” genetic al genelor, care opereazã colectiv pentru a determina forma, sau, în concepþia neo-darwiniºtilor, cum ar fi Richard Dawkins, cã genele neîndurãtoare, asemenea gangsterilor din Chicago, au puterea de a da formã ºi cã noi suntem „maºini de supravieþuit” – vehicule robot programate orbeºte sã pãstreze moleculele egoiste cunoscute sub numele de gene. Aceastã teorie transformã ADN-ul într-un „om al Renaºterii” al trupului uman – arhitect, meºter constructor ºi încãperea motorului central – ale cãror instrumente pentru toate aceste activitãþi uimitoare sunt câteva substanþe chimice care formeazã proteinele. Concepþia ºtiinþificã modernã afirmã cã ADN-ul reuºeºte cumva sã edifice corpul ºi iniþiazã toate activitãþile sale dinamice doar prin întreruperea ºi pornirea selectivã a anumitor segmente, sau gene, ale cãror nucleotide, sau instrucþiuni genetice, aleg anumite molecule ARN, care la rândul lor aleg dintr-un amplu alfabet de aminoacizi, „cuvintele” genetice care creeazã proteine specifice. Aceste proteine se presupune cã sunt capabile atât sã construiascã trupul, cât ºi sã porneascã ori sã întrerupã toate procesele chimice din interiorul celulei, care controleazã, în ultimã instanþã, funcþionarea corpului. Fãrã îndoialã, proteinele joacã un rol important în funcþionarea corpului. Darwiniºtii nu reuºesc sã explice exact cum ºtie ADN-ul când sã orchestreze aceste procese ºi cum pot aceste substanþe chimice, toate înghesuite orbeºte unele în altele, sã acþioneze mai mult sau mai puþin simultan. Fiecare celulã desfãºoarã, în medie, circa 100.000 de reacþii chimice pe secundã – un proces care se repetã simultan la fiecare celulã a organismului. În fiecare secundã, au loc miliarde de reacþii chimice de un fel sau altul. Sincronizarea trebuie sã fie extraordinarã, pentru cã, dacã un singur proces chimic individual din toate miliardele de celule ale corpului se întrerupe brusc, oamenii ar „exploda” în câteva secunde. Dar ceea ce nu-i preocupã pe geneticienii de rând este cã, dacã ADN-ul este camera de comandã, care este mecanismul de feedback care-i permite sã sincronizeze activitãþile genelor ºi celulelor individuale pentru a face ca sistemele sã funcþioneze la unison? Care este procesul chimic sau genetic care spune anumitor celule sã se transforme în mânã ºi nu în picior? ªi care proces celular sã aibã loc în fiecare moment? Dacã toate aceste gene lucreazã împreunã asemenea unei orchestre inimaginabil de mari, cine sau ce este dirijorul? ªi dacã toate aceste procese se datoreazã unor simple ciocniri chimice între molecule, cum se poate sã lucreze oriunde suficient de rapid pentru permite o explicaþie a comportamentelor coerente pe care fiinþele vii le manifestã în fiecare clipã din viaþa lor? Atunci când un ovul fertilizat începe sã se multiplice ºi sã producã celule-fiice, fiecare începe sã adopte o structurã ºi o funcþie conform rolului sãu eventual în corp. Deºi fiecare celulã-fiicã conþine aceeaºi cromozomi, cu aceeaºi informaþie geneticã, anumite tipuri de celule „ºtiu” imediat sã foloseascã informaþia geneticã pentru a se comporta diferit de altele ºi astfel anumite gene trebuie sã „ºtie” cã le vine rândul sã intre în acþiune, spre deosebire de altele. Ba mai mult, aceste gene ºtiu cumva câte din aceste celule trebuie produse la locul potrivit. Fiecare celulã, în plus, trebuie sã fie capabilã sã ºtie despre celulele învecinate ºi sã acþioneze în consecinþã în plan general. Pentru asta nu este nevoie de nimic altceva decât de o metodã ingenioasã de comunicare între celule, în fiecare etapã timpurie a dezvoltãrii embrionului ºi aceleaºi cerinþe sofisticate sunt necesare în fiecare clipã a vieþii lor. Geneticienii apreciazã cã diferenþierea celularã depinde complet de celulele care ºtiu cum sã se diferenþieze la început ºi apoi sã-ºi aminteascã faptul cã sunt diferite ºi sã transmitã aceste informaþii vitale urmãtoarelor generaþii de celule. Deocamdatã, oamenii de ºtiinþã dau din umeri în privinþa modului în care toate aceste procese pot fi împlinite, ºi mai ales într-un ritm atât de rapid. Dawkins însuºi admite: „Felul în care acest proces duce în cele din urmã la dezvoltarea unui copil este o poveste pe care embriologii o vor înþelege probabil în urmãtoarele decenii. Însã e un fapt cã are loc.” Cu alte cuvinte, asemenea poliþiºtilor disperaþi sã rezolve un caz, oamenii de ºtiinþã au arestat majoritatea suspecþilor fãrã a-ºi face mari probleme privind procesul dureros al strângerii probelor. Detaliile acestei certitudini absolute despre felul în care proteinele ar putea sã împlineascã toate aceste procese „de capul lor” rãmân foarte imprecise. Cât despre orchestrarea proceselor celulare, biochimiºtii de fapt nu ºi-au pus niciodatã întrebarea. Biologul britanic Rupert Sheldrake a formulat una din cele constante ºi mai zgomotoase provocãri faþã de aceastã abordare, susþinând cã activarea genelor ºi proteinele nu explicã dezvoltarea formei mai mult decât ar explica furnizarea materialelor de construcþie la locul construcþiei structura casei construite acolo. De asemenea, teoria geneticã curentã nu explicã, spune el, cum se poate auto-regla un sistem în curs de dezvoltare sau cum poate creºte normal în cursul dezvoltãrii, dacã o parte a sistemului este adãugatã sau înlãturatã, ºi nu explicã modul în care un organism se regenereazã – înlocuind structurile lipsã ori afectate. Într-un acces de inspiraþie febrilã, în timp ce se afla într-un ashram din India, Sheldrake a elaborat ipoteza cauzalitãþii formative, care susþine cã formele fiinþelor vii auto-organizate -toate de la molecule ºi organisme pânã la societãþi ºi chiar galaxii întregi – sunt conturate de câmpuri morfice. Aceste câmpuri au o rezonanþã morficã – o memorie cumulativã – a sistemelor similare prin culturi ºi prin timp, astfel încât speciile animale ºi vegetale „îºi amintesc” nu numai cum sã arate, ci ºi cum sã acþioneze. Rupert Sheldrake foloseºte termenul de „câmpuri morfice” ºi un întreg vocabular creat chiar de el pentru a descrie proprietãþile de auto-organizare ale sistemelor biologice, de la molecule la societãþi. „Rezonanþa morficã” este, în concepþia lui, „influenþa unor structuri asupra altora asemãnãtoare prin timp ºi spaþiu”. Sheldrake crede cã aceste câmpuri (ºi considerã cã sunt de mai multe feluri) sunt diferite de câmpurile electromagnetice, deoarece ele reverbereazã de-a lungul generaþiilor, cu o memorie inerentã a formelor. Cu cât învãþãm mai mult, cu atât este mai uºor pentru alþii sã meargã pe urmele noastre. Teoria lui Sheldrake este elaboratã frumos ºi simplu. Totuºi, el însuºi admite cã nu explicã fenomenele fizice prin care toate acestea devin posibile sau cum toate aceste câmpuri stocheazã informaþii. În emisiile de biofotoni, Popp credea cã avea un rãspuns la chestiunea morfogenezei precum ºi a „Gestaltbildung” – coordonarea ºi comunicarea dintre celule – care ar putea sã aibã loc numai într-un sistem holistic, cu un singur „orchestrator” central. Popp a demonstrat în experimentele sale cã aceste emisii slabe de luminã erau suficiente pentru orchestrarea corpului. Emisiile trebuie sã fie de slabã intensitate deoarece aceste comunicaþii aveau loc la nivel cuantic, iar intensitãþile mai mari ar fi fost resimþite doar la nivel macrocosmic. Atunci când Popp a început sã cerceteze acest domeniu, el ºi-a dat seama cã stãtea pe umerii multor altora, a cãror activitate sugera o radiaþie a unui câmp electromagnetic, care ghideazã cumva creºterea celulelor corpului. Se considerã cã savantul rus Alexander Gurwitsch a fost cel care a descoperit ceea ce el a numit „radiaþia mitogenicã” la rãdãcinile de ceapã, în anii 1920. Gurwitsch a lansat ipoteza cã un câmp, mai degrabã decât substanþele chimice singure, rãspundea de formarea structurii corpului. Deºi opera lui Gurwitsch este în mare parte teoreticã, mai târziu, cercetãtorii au reuºit sã demonstreze cã o radiaþie slabã din þesuturi stimuleazã creºterea celulelor din þesuturile învecinate ale aceluiaºi organism. Alte cercetãri timpurii ale acestui fenomen -repetate acum de mulþi oameni de ºtiinþã – au mai fost desfãºurate, în anii 1940, de cãtre neuroanatomistul Harold S. Burr de la Universitatea Yale, care a studiat ºi mãsurat câmpurile electrice din jurul fiinþelor vii, ºi anume în jurul salamandrelor. Burr a descoperit cã salamandrele aveau un câmp energetic conturat ca o salamandrã adultã ºi cã aceastã schiþã existã chiar ºi într-un ou fertilizat. De asemenea, Burr a descoperit câmpuri electrice în jurul tuturor categoriilor de organisme, de la mucegaiuri ºi ciuperci, la salamandre ºi broaºte, la oameni. Schimbãri în sarcina electricã par sã se coreleze cu procesele de creºtere, cu somnul, cu regenerarea, cu lumina, cu apa, cu furtunile, cu dezvoltarea cancerului – chiar ºi cu creºterea ºi descreºterea lunii. De exemplu, în experimentele sale cu rãsaduri de plante, el a descoperit câmpuri electrice care seamãnã cu eventuala plantã adultã. Un alt experiment interesant a fost desfãºurat, la începutul anilor 1920 de Elmer Lund, cercetãtor la Universitatea din Texas, pe hidre, minuscule animale acvatice, care au pânã la douãsprezece capete care sunt capabile sã se regenereze. Lund (ºi mai târziu alþii) a descoperit cã putea controla regenerarea aplicând curenþi electrici prin corpul hidrei. Folosind un curent suficient de puternic pentru a depãºi forþa electricã proprie a organismului, Lund putea sã determine creºterea unui cap acolo unde trebuia sã fie o coadã. În studii ulterioare, din anii 1950, G. Marsh ºi H. W. Beams au descoperit cã, dacã puterea curentului era destul de mare, pânã ºi viermii plaþi putea începe „reorganizarea” – capul avea sã se transforme în coadã ºi invers. ªi alte studii au demonstrat cã embrionii foarte tineri, cãrora li s-a tãiat sistemul nervos ºi a fost grefat pe un embrion sãnãtos, vor supravieþui, ca un gemen siamez, pe spatele embrionului sãnãtos. Alte experimente au arãtat cã regenerarea ar putea sã fie chiar inversatã prin trecerea unui curent de putere micã prin corpul salamandrelor. Ortopedul Robert O. Becker s-a angajat în principal în încercarea de a stimula sau de a grãbi regenerarea la oameni ºi animale. Totuºi, el a publicat ºi rapoarte despre experimente în Journal of Bone and Joint Surgery (Revista de chirurgie a oaselor ºi articulaþiilor), demonstrând existenþa unui „curent al rãnii” -în care animale cum ar fi salamandrele cu membre tãiate dezvoltã la locul ciotului o schimbare a sarcinii, cu un voltaj care creºte pânã când apare noul membru. Mulþi biologi ºi fizicieni au avansat ideea cã radiaþia ºi undele oscilatorii sunt rãspunzãtoare de sincronizarea diviziunii celulelor ºi de trimiterea instrucþiunilor cromozomiale în întregul trup. Probabil cel mai cunoscut dintre ei, Herbert Frohlich, de la Universitatea din Liverpool, care a primit Medalia Max Planck, acordatã anual de Societatea Germanã de Fizicã pentru a onora cariera unui fizician prestigios, a fost unul dintre primii care au introdus ideea cã un fel de vibraþie colectivã rãspundea de determinarea proteinelor sã coopereze unele cu altele ºi de îndeplinirea instrucþiunile ADN-ului ºi a proteinelor celulare. Frohlich a prezis chiar cã anumite frecvenþe (numite acum „frecvenþe Frohlich”) aplicate exact asupra membranei celulare puteau sã fie generate de vibraþiile din aceste proteine. Comunicarea prin unde se presupunea cã ar fi mijlocul prin care s-ar desfãºura cele mai mãrunte activitãþi ale proteinelor, a aminoacizilor, de exemplu, ºi cã ar fi o cale potrivitã de sincronizare a activitãþilor dintre proteine ºi sistemul în ansamblu. În studiile sale, Frohlich a demonstrat cã imediat ce energia atinge un anumit prag, moleculele încep sã vibreze la unison, pânã ajung la un nivel înalt de coerenþã. În momentul în care moleculele ajung la starea de coerenþã, ele manifestã anumite calitãþi descrise de mecanica cuanticã, inclusiv non-localizarea. Ele ajung la un punct în care pot opera în tandem. Fizicianul italian Renato Nobili, de la Universitatea din Padova, a adunat dovezi experimentale cã frecvenþele electromagnetice apar în þesuturile animale. În experimente, el a descoperit cã fluidul din celule are tipare de curenþi ºi de unde, iar acestea corespund cu tiparele undelor înregistrate de elctroencefalogramele (EEC) cortexului cerebral ºi ale scalpului. Fizicianul maghiar laureat al premiului Nobel Albert Szent-Gyorgy a lansat ipoteza cã proteinele din celule acþioneazã ca semiconductori, pãstrând ºi transmiþând energia electronilor ca informaþie. Totuºi, cea mai mare parte a acestor cercetãri, inclusiv lucrãrile de început ale lui Gurwitsch, au fost ignorate, în primul rând fiindcã nu existau echipamente suficient de sensibile pentru mãsurarea acestor particule minuscule de luminã, înainte de inventarea aparatului lui Popp. Ba mai mult, orice noþiune despre folosirea radiaþiilor în comunicarea celularã a fost înlãturatã la mijlocul secolului XX, o datã cu descoperirea hormonilor ºi cu „naºterea” biochimiei, care propunea ca totul sã poatã fi explicat prin activitatea hormonilor sau prin reacþii chimice. În vremea în care a realizat aparatul sãu pentru mãsurarea emisiilor luminoase, Popp îºi conturase mai mult sau mai puþin o teorie a radiaþiei ADN. Cu toate acestea, el ºi-a continuat experimentele cu multã perseverenþã, învãþând multe lucruri despre proprietãþile acestei lumini misterioase. Cu cât cerceta mai mult, cu atât descoperea cã toate fiinþele vii – de la cele mai simple plante la oameni, cu toatã complexitatea lor sofisticatã – emiteau un curent permanent de fotoni, de la câteva unitãþi la câteva sute. Numãrul fotonilor emiºi pãrea sã depindã de poziþia organismului pe scara evoluþiei: cu cât organismul este mai complex, cu atât erau emiºi mai puþini fotoni. Animalele sau plantele rudimentare tind sã emitã 100 de fotoni pe centimetru pãtrat pe secundã, cu o lungime de undã de la 200 la 800 de nanometri, corespunzând unor unde electromagnetice de frecvenþã foarte înaltã, în cadrul luminii vizibile, în timp ce oamenii emit doar zece fotoni pe aceeaºi suprafaþã, unitate de timp ºi frecvenþã. El a mai descoperit ºi un alt lucru curios. Când erau expuse la luminã, celulele vii preluau lumina ºi, dupã un anumit interval de timp, strãluceau intens – procesul fiind numit „luminiscenþã amânatã”. Popp s-a gândit cã acesta ar putea fi un dispozitiv corector. Sistemul viu trebuia sã menþinã un echilibru delicat al luminii. În acest caz, atunci când era bombardat cu prea multã luminã, el avea sã respingã excesul. Foarte puþine locuri din lume pot fi considerate complet lipsite de luminã. Singurele locuri potrivite ar fi unele spaþii închise, în care ar rãmâne doar câþiva fotoni. Popp avea un astfel de loc, o încãpere atât de întunecatã, încât puteau fi detectaþi abia câþiva fotoni pe minut. Era singurul laborator potrivit în care se puteau mãsura fotonii emiºi de fiinþele umane. El a început sã studieze tiparele emisiilor de biofotoni ale unora dintre studenþii sãi. Într-o serie de studii, el a cerut unuia dintre experimentatori – o tânãrã sãnãtoasã, în vârstã de 27 de ani – sã stea în aceastã încãpere, în fiecare zi, timp de nouã luni, în timp ce el înregistra emisiile de fotoni emise de pe douã suprafeþe mici, de pe mâna ºi de pe fruntea femeii. Popp a analizat apoi datele ºi a descoperit, spre surprinderea sa, cã emisiile de fotoni urmau anumite tipare stabilite – dupã ritmuri biologice de 7, 14, 32, 80 ºi 270 de zile, în care emisiile erau identice, chiar dupã un an. Au fost corelate ºi emisiile înregistrate la mâna stângã ºi la cea dreaptã. Dacã se înregistrase o creºtere a emisiei de fotoni la mâna dreaptã, apãrea o creºtere similarã ºi la mâna stângã. La nivel subatomic, undele fiecãrei mâini erau „pe fazã”. În termeni de emisie luminoasã, mâna dreaptã ºtia ce face mâna stângã. De asemenea, emisiile pãreau sã urmeze ºi alte ritmuri biologice naturale; au fost observate similaritãþi zilnice (ziua sau noaptea), sãptãmânale, lunare, ca ºi cum corpul ar fi urmat bioritmurile lumii, dar ºi propriile sale bioritmuri. Pânã atunci, Popp studiase doar persoane sãnãtoase ºi observase o coerenþã perfectã la nivel cuantic. Dar ce fel de luminã era prezentã la o persoanã bolnavã? A fãcut înregistrãri la o serie de pacienþi bolnavi de cancer. În toate cazurile, bolnavii de cancer îºi pierduserã aceste ritmuri periodice naturale, precum ºi coerenþa lor. Cãile de comunicare internã erau tulburate. κi pierduserã legãtura cu lumea. De fapt, lumina se stingea. În cazurile de sclerozã multiplã, apãrea un fenomen exact opus. Scleroza multiplã era o stare cu prea multã ordine. Persoanele cu aceastã boalã preluau prea multã luminã, iar acest lucru inhiba capacitatea celulelor de a-ºi îndeplini funcþiile. O prea mare armonie cooperativã împiedica flexibilitatea ºi manifestarea individualitãþii: era ca ºi cum prea mulþi soldaþi ar merge în cadenþã atunci când trec peste un pod, provocând prãbuºirea acestuia. Coerenþa perfectã este o stare optimã între haos ºi ordine. Cu prea multã cooperativitate, membrii orchestrei nu ar mai fi capabili sã improvizeze. Pacienþii cu sclerozã în plãci se înecau în luminã. Popp a cercetat ºi efectele stresului. În stare de stres, ritmul emisiilor de biofotoni creºtea – un mecanism de apãrare conceput sã încerce reechilibrarea pacientului. Toate aceste fenomene l-au determinat pe Popp sã considere emisiile de biofotoni ca o încercare a sistemului viu de a corecta fluctuaþiile Câmpului Punctului Zero. Fiecãrui sistem îi place sã aibã un minimum de energie liberã. Într-o lume perfectã, toate undele s-ar anula unele pe altele datoritã interferenþei distructive. Totuºi, acest lucru este imposibil în cazul Câmpului Punctului Zero, în care aceste fluctuaþii minuscule ale energiei tulburã în mod constant sistemul. Emisia de fotoni este un gest compensator pentru stoparea tulburãrii ºi pentru atingerea unui anumit echilibru energetic. În concepþia lui Popp, Câmpul Punctului Zero „forþeazã” o fiinþã umanã sã funcþioneze ca o lumânare. Corpul cel mai sãnãtos ar avea cel mai scãzut nivel al emisiilor de fotoni ºi ar fi cel mai apropiat de starea câmpului zero, starea cea mai dezirabilã – fiinþele cele mai sãnãtoase s-ar apropia de nefiinþã. Popp a recunoscut acum cã ceea ce experimentase era mai mult decât un leac pentru cancer sau un gestaltbildung (configurare, în germanã, în original, n. trad.). Era un model care furniza o explicaþie mai bunã decât teoria neo-darwinistã curentã privind modul în care evolueazã fiinþele pe planetã. Mai degrabã decât un sistem de „eroare fericitã”, dar în ultimã instanþã întâmplãtoare, dacã ADN-ul foloseºte frecvenþe foarte diferite ca instrumente de informare ºi comunicare, observaþiile îi sugerau cã era vorba de un sistem de feedback al comunicãrii perfecte, prin unde care codificã ºi transferã informaþii. S-ar putea ca acest fenomen sã explice ºi capacitatea de regenerare a corpului. Numeroase specii de animale au demonstrat capacitatea de regenerare a unei pãrþi pierdute a corpului. Experimentele cu salamandre, efectuate în anii 1930, au arãtat cã o întreagã parte a corpului, un maxilar, chiar ºi cristalinul unui ochi, putea fi amputatã ºi se regenera în întregime, de parcã urma un tipar tainic. Acest model ar putea sã explice ºi fenomenul membrelor fantomã, puternica senzaþie fizicã pe care o au persoanele invalide cã braþul sau piciorul pierdut este încã prezent. Multe dintre aceste persoane, care se plâng de cârcei, de dureri sau de mâncãrimi foarte reale la membrul lipsã, s-ar putea sã aibã o senzaþie fizicã adevãratã – o umbrã a membrului respectiv, aºa cum este ea înregistratã în Câmpul Punctului Zero.22 Popp ºi-a dat seama cã lumina emisã de corp ar putea sã fie însãºi cheia sãnãtãþii ºi a bolii. Într-un experiment, el a comparat lumina emisã de ouãle fãcute de gãinile crescute în libertate cu cele obþinute în crescãtorii intensive. Emisiile de fotoni provenite de la ouãle gãinilor crescute în libertate erau mai coerente decât cele ale gãinilor din crescãtorii. El a mers mai departe, folosind emisiile de biofotoni ca instrument de mãsurare a calitãþii alimentelor. Cele mai sãnãtoase alimente au intensitatea cea mai scãzutã ºi cea mai coerentã. Orice tulburare în sistem duce la creºterea emisiei de fotoni. Sãnãtatea este o stare de comunicare subatomicã perfectã, iar boala este o stare în care comunicarea se întrerupe. Suntem bolnavi atunci când undele noastre sunt desincronizate. Imediat ce a început sã-ºi publice descoperirile, Popp a ajuns sã-ºi atragã adversitatea comunitãþii ºtiinþifice. Mulþi dintre colegii sãi germani au crezut cã scânteia lui de geniu se stinsese. La universitate, studenþii care doreau sã studieze emisiile de biofotoni erau cenzuraþi. În 1980, când a expirat contractul de profesor asistent al lui Popp, oficialii universitãþii au avut o scuzã pentru a-i cere sã plece. Cu douã zile înainte de împlinirea termenului, aceºtia au intrat în laborator ºi i-au cerut sã predea toate aparatele. Din fericire, Popp fusese înºtiinþat de acest „raid” ºi ascunsese fotomultiplicatorul la subsolul locuinþei unui student care îl simpatiza. Atunci când a pãrãsit campusul, a plecat cu preþiosul sãu echipament intact. Felul în care a fost tratat Popp de cãtre oficialii Universitãþii din Marburg semãna cu tratamentul aplicat unui criminal fãrã un proces corect. Ca profesor asistent timp de mai mulþi ani, Popp avea dreptul la o platã compensatorie substanþialã pentru anii de serviciu, însã universitatea a refuzat sã i-o plãteascã. A fost nevoit sã cheme universitatea în judecatã pentru a obþine cele 40.000 de mãrci care i se cuveneau ºi a obþinut aceºti bani, însã cariera îi era afectatã. Era cãsãtorit, avea trei copii ºi nu pãrea sã gãseascã de lucru. Nici o universitate nu era pregãtitã sã-l primeascã la acea vreme. Se pãrea cã întreaga sa carierã academicã se încheiase. A petrecut doi ani în industria privatã, lucrând pentru producãtorul farmaceutic de remedii homeopatice Roedler, una din puþinele organizaþii care a primit favorabil teoriile sale neobiºnuite. Totuºi, Popp, autocrat perseverent în laboratoarele sale, era la fel de perseverent în continuarea muncii sale, fiind convins de validitatea acesteia. În cele din urmã, el ºi-a gãsit un protector în persoana profesorului Walter Nagl de la Universitatea din Kaiserlautern, care i-a cerut lui Popp sã lucreze alãturi de el. Din nou, cercetãrile lui Popp au stârnit o revoltã în cadrul facultãþii, cerându-i-se demisia pe motiv cã cercetãrile sale stricau reputaþia universitãþii. Pânã la urmã, Popp a obþinut o slujbã la Technology Center din Kaiserlautern, care este în mare parte sponsorizat prin burse guvernamentale pentru cercetãri aplicative. Va avea nevoie de aproape 25 de ani pentru a-ºi gãsi adepþi din cadrul comunitãþii ºtiinþifice. Încetul cu încetul, câþiva savanþi aleºi din întreaga lume au început sã considere cã sistemul de comunicare al corpului ar putea sã fie o reþea complexã, bazatã pe rezonanþã ºi pe frecvenþe. În sfârºit, aceºti adepþi aveau sã înfiinþeze Institutul Internaþional de Biofizicã, format din cincisprezece grupuri de savanþi care lucrau în centre internaþionale din lumea întreaga. Popp a gãsit birouri pentru noul sãu grup în Neuss, lângã Dusseldorf. Fratele unui laureat al premiului Nobel, nepotul lui Alexander Gurwitsch, un fizician specializat în fizicã nuclearã la Universitatea din Boston ºi la laboratorul de cercetãri nucleare CERN din Geneva, doi biofizicieni chinezi – oameni de ºtiinþã recunoscuþi din toatã lumea începeau cel puþin sã fie de acord cu el. Pentru Popp avea sã urmeze o perioadã favorabilã. Deodatã, primea oferte ºi contracte ca profesor de la universitãþi cu reputaþie din întreaga lume. Popp ºi noii sãi colegi au continuat studiul emisiilor de fotoni cu numeroase organisme din aceeaºi specie, mai întâi fãcând experimente cu un tip de purice de apã numit Daphnia. Ceea ce au descoperit era mai mult decât uimitor. Testele efectuate cu un fotomultiplicator au arãtat cã puricii de apã îºi sugeau reciproc emisiile de fotoni. Popp a încercat acelaºi experiment cu peºti de mici dimensiuni ºi a observat cã aceºtia fãceau la fel. Conform mãsurãtorilor fãcute cu fotomultiplicatorul, pãlãriile de floarea soarelui erau asemenea unor aspiratoare biologice, miºcându-se în direcþia celor mai mulþi fotoni solari, pentru a-i absorbi. Chiar ºi bacteriile „înghit”fotoni din mediul în care se aflã.2‘3 Popp începea sã întrezãreascã faptul cã aceste emisii avea un scop în afara corpului. Rezonanþa undelor nu era folositã pur ºi simplu pentru a comunica în interiorul corpului, ci ºi pentru comunicarea între fiinþele vii. Douã fiinþe sãnãtoase se angajau într-o „absorþie reciprocã de fotoni”, cum o numea el, fãcând schimb de fotoni. Popp ºi-a dat seama cã acest schimb ar putea sã dezvãluie secretul unora dintre cele mai persistente enigme ale regnului animal: cum pot bancurile de peºti sau stolurile de pãsãri sã creeze o coordonare perfectã ºi instantanee. Multe experimente privind capacitatea de întoarcere acasã a animalelor demonstreazã cã nu e vorba de urmarea obiºnuitã a unor piste, mirosuri sau chiar câmpuri electromagnetice ale pãmântului, ci de o anumitã comunicare tãcutã, care acþioneazã asemenea unui elastic invizibil, chiar atunci când animalele se aflã la multe mile distanþã de oameni.24 Pentru oameni, era o altã posibilitate. Dacã am putea prelua fotonii altor fiinþe vii, am putea fi capabili sã folosim ºi informaþiilor purtate de aceºtia pentru a ne corecta propria noastrã emisie luminoasã, dacã aceasta o ia razna. Popp începuse sã experimenteze o asemenea idee. Dacã anumite substanþe chimice cancerigene ar putea sã modifice emisiile de biofotoni ale corpului, atunci ar fi posibil ca alte substanþe sã poatã reintroduce o mai bunã comunicare. Popp se întreba dacã anumite extracte din plante ar putea schimba caracterul emisiilor de biofotoni ale celulelor canceroase, astfel încât sã înceapã din nou sã comunice cu restul corpului. El a început sã experimenteze cu un numãr de substanþe netoxice socotite „de succes” în tratarea cancerului. În toate cazurile, cu o singurã excepþie, substanþele mãreau doar emisiile de fotoni din celulele tumorale, grãbind astfel moartea trupului. Singura poveste de succes a fost vâscul, care pãrea sã ajute corpul sã „resocializeze” emisia de fotoni a celulelor tumorale, readucând-o la starea normalã. Într-unul din multele cazuri, Popp a întâlnit o femeie în jur de treizeci de ani, care avea cancer la sân. Popp a încercat extracte din vâsc ºi din alte plante pe eºantioane de þesut canceros ºi a descoperit cã un anumit remediu din vâsc crea coerenþã în þesutul similar cu cel din corp. Cu acordul doctorului care o trata, femeia a început sã renunþe la orice alt tratament în afara acelui extract din vâsc. Dupã un an, toate analizele de laborator ale femeii reveniserã virtual la normal. O femeie care fusese externatã cu un cancer terminal îºi restabilise propria emisie luminoasã, doar prin ingerarea unei plante medicinale.25 Pentru Fritz-Albert Popp, homeopatia era un al exemplu de „sugere de fotoni”. El începuse sã considere remediile homeopatice drept „absorbante de rezonanþã”. Homeopatia se bazeazã pe noþiunea cã o afecþiune se trateazã cu mijloace care produc simptome asemãnãtoare. Un extract dintr-o plantã care, în dozã alopatã, produce erupþie ºi mâncãrime este folositã într-o formã extrem de diluatã pentru tratarea erupþiei ºi mâncãrimii. Dacã o frecvenþã rãtãcitã în corp poate produce anumite simptome, înseamnã cã diluþia înaltã dintr-o substanþã care produce aceleaºi simptome ar susþine aceste oscilaþii. Asemenea unui diapazon în rezonanþã, o soluþie homeopaticã potrivitã ar putea sã atragã ºi apoi sã absoarbã oscilaþiile respective, permiþând corpului sã revinã la normal. Popp s-a gândit cã semnalul electromagnetic molecular ar putea sã explice ºi mecanismele acupuncturii. Conform teoriei medicinii tradiþionale chinezeºti, corpul uman are un sistem de meridiane care strãbat þesuturile corpului ºi prin care circulã o energie invizibilã, pe care chinezii o numesc „Qi” sau forþã vitalã. Se presupune cã acest „Qi” pãtrunde în corp prin punctele de acupuncturã ºi circulã cãtre structurile organelor mai profunde (care nu corespund organelor din biologia umanã occidentalã), furnizându-le energie (deci forþã vitalã). Dupã opinia lui Popp, sistemul de meridiane s-ar putea sã funcþioneze ca niºte unde cãlãuzitoare, care transmit o anumitã energie corporalã cãtre zone specifice. Studii ºtiinþifice aratã cã multe puncte de acupuncturã de pe corp au o rezistenþã electricã extrem de scãzutã în comparaþie cu punctele din jurul lor (10 kilo-ohmi în centrul punctului, faþã de 3 mega-ohmi în punctele aflate pe pielea din jur).26 Cercetãrile au mai arãtat cã în corp sunt eliberate endorfine ºi cortizon steroid pentru înlãturarea durerii, atunci când punctele sunt stimulate la frecvenþe joase, iar la frecvenþe înalte sunt eliberaþi neurotransmiþãtori, cum ar fi serotonina ºi norepinefrina, care regleazã starea de spirit, dispoziþia. Nu se întâmplã acelaºi lucru atunci când sunt stimulate punctele din jur.27 Alte cercetãri au dovedit cã acupunctura poate provoca dilatarea vaselor sanguine ºi creºterea fluxului de sânge la organe aflate la distanþã.28 De asemenea, alte cercetãri au demonstrat existenþa meridianelor, precum ºi eficienþa acupuncturii într-o mare diversitate de afecþiuni. Chirurgul ortoped Dr. Robert Becker, care a efectuat numeroase cercetãri privind câmpurile electromagnetice ale corpului, a conceput un dispozitiv special de înregistrare cu electrozi, care ruleazã pe corp ca un aparat de tãiat pizza. Dupã multe studii, el a pus în evidenþã sarcinile electrice din aceleaºi locuri, la fiecare din persoanele testate, toate corespunzând punctelor situate pe meridianele chinezeºti de acupuncturã.29 Au fost multe posibilitãþi de explorare, dintre care unele au reuºit ºi altele nu. Însã Popp era convins de un singur lucru: teoria sa privind ADN-ul ºi emisia de biofotoni era corectã ºi aceastã emisie conducea procesele corpului. Nu avea nicio îndoialã cã biologia era guvernatã de procesul cuantic pe care el îl observase. Note de final: 1. F. A. Popp, „MO-Rechnungen an 3,4-Benzpyren und 1,2-Benzpyren legen ein Modell zur Deutung der chemischen Karzinogenese nahe”, Zeitschrift fur Naturforschung, 1972; 27b: 731; F. A. Popp, „Einige Moglichkeiten fur Biosignale zur Steuerung des Zellwachstums”, Archiv fur Geschwulstforschung, 1974; 44: 295-306. 2. B. Ruth ºi F. A. Popp, „Experimentelle Untersuchungen zur ultraschwachen Photonenemission biologischer Systeme”, Zeitschrift fur Naturforschung, 1976; 31C: 741-745. 3. M. Rattemeyer, F. A. Popp ºi W. Nagl, Naturwissenschaften, 1981; 11: 572-573. 4. R. Dawkins, Tfe Selfish Gene (Gena egoistã), ediþia a 2-a (Oxford, Oxford University Press, 1989): 22. 5. Ibid.: prefaþã, 2; a se vedea ºi R. Sheldrake, The Presence of the Past (Prezenþa trecutului) (London, Collins, 1988): 83-85. 6. Dawkins, Selfish Gene: 23. 7. Ibid.: 23; Aceasta este, în biologia molecularã actualã, ecranarea sonorã învãþatã a limbajului, în spatele cãreia este ascunsã ignoranþa, din lipsa unei explicaþii mai bune”. 8. Interviu prin telefon cu Fritz-Albert Popp, 29 ianuarie 2001. 9. R. Sheldrake, A New Science of Life (O nouã ºtiinþã a vieþii) (Londo, Paladin, 1987): 23-25. 10. R. Sheldrake, A New Science of Life: The Hypothesis of Formative Causation (O nouã ºtiinã a vieþii: ipoteza unei cauzalitãþi formative) London, Blond and Briggs, 1981); Sheldrake, Presence of the Past. 11. Sheldrake a exprimat punctul de vedere conform cãreia non-localizarea din fizica cuanticã ar putea sã explice în ultimã instanþã unele din teoriile sale. Ase vedea website-ul lui Sheldrake: www.sheldrake.org. 12. A se vedea H. Reiter ºi D. Gabor, Zellteilung und Strahlung. Sonderheft der Wissenschaftlichen Veroffenlichungen aus dem Siemens-Konzern (Berlin, Springer, 1928). 13. R. Gerber, VibrationalMedicine (Medicina vibraþionalã) (Santa Fe: Bear and Company, 1988): 62. 14. H. Burr, The Fields of Life (Câmpurile vieþii) (New York, Ballantine, 1972). 15. R. O. Becker ºi G. Selden, The Body Electric: Electromagnetism and the Foundation of Life (Electricitatea corpului: Electromagnetismul ºi bazele vieþii) (Quill, 1985): 83. 16. Experimente efectuate de Lund, Marsh ºi Beams sunt consemnate în Becker ºi Selden, The Body electric: 82-85. 17. Becker ºi Selden, Body Electric: 73-74. 18. H. Frohlich, „Long-range coherence and energy storage in biological systems” (Coerenþã amplã ºi stocarea energiei în sistemele biologice), International Journal of Quantum Chemistry, 1968; 2: 641-649. 19. H. Frohlich, „Evidence for Bose condensation-like excitation of coherent modes in biological systems” (Dovada excitãrii asemãnãtoare condensãrii Bose a modurilor coerente din sistemele biologice), Physics Letters, 1975, 51A: 21; a se vedea ºi D. Zohar, The Quantum Self (Eul cuantic) (London, Flamingo, 1991): 65. 20. R. Nobili, „Schrodinger waves in animal tissues” (Unde Schrodinger în þesuturile animale), Physical Review A, 1987; 35: 1901-1922. 21. Becker ºi Selden, The Body Electric: 92-93; de asemenea, R. Gerber, Vibrational Medicine: 98; M. Schiff, The Memory of Water: 12. Mai recent, un alt italian, Ezio Insinna, a propus cã centriolele, micile structuri în formã de roatã de cãruþã, care þin structurile pe loc, sunt virtual oscilatoare „fãrã moarte” sau generatori de unde. Într-un embrion, aceste unde vor fi puse în miºcare de genele tatãlui atunci când se unesc pentru prima oarã cu genele mamei ºi dupã aceea continuã sã pulseze viaþã organismului. În primul stadiu al dezvoltãrii embrionului, acestea pot sã înceapã la o anumitã frecvenþã sã influenþeze forma ºi metabolismul celulei, iar apoi sã schimbe frecvenþa pe mãsurã ce organismul se maturizeazã. Corespondenþã cu E. Insinna, 5 noiembrie 1998. A se vedea E. Insinna, „Synchrocity and coherent excitations in microtubules” (Sincronicitate ºi excitaþii coerente în microtuburi), Nanobiology, 1992; 1:191-208. „ciliated cell electrodynamics from cilia and flagell to ciliated sensory systems” (dinamica celulelor cu cili de la cilia ºi ºi fragella la sistemele senzoriale cu cili), în A. Malhotra, ed. Advances in Structural Biology (Cercetãri avansate în biologie structuralã) (stamford, Connecticutt, JAI Press, 1999: 5. T. Y. Tsong a scris, de asemenea, despre limbajul electromagnetic al celulelor: T.Y. Tsong, „Deciphering the language of cells (Sã descoperim limbajul celulelor), Trends in Biochemical Sciences, 1989; 14: 89-92. 22. Interviuri cu Fritz-Albert Popp, în Coventry ºi la telefon, martie 2001. 23. F.A. Popp ºi Jiin-Ju Chang, „Mechanism of interaction between electromagnetic fields and livings systems” (Mecanismul interacþiunii dintre câmpurile electromagnetice ºi sistemele vii), Science in China (Series C), 2000; 43: 507-18 24. Biologul Rupert Sheldrake a fãcut recent un studiu privind capacitãþile speciale ale animalelor. Studiile sale au demonstrat cã unele colonii de termite continuau sã construiascã un fel de coloane ºi apoi le îndoiau una spre alta pânã când capetele coloanelor se întâlneau formând un arc, conform unui proiect dincolo de orice formã de comunicare obiºnuitã. Unul din cele mai bune experimente pentru testarea acestei capacitãþi a fost efectuat de naturalistul sud-african Eugene Marais, care a aºezat o placã de oþel într-un muºuroi de termite. În ciuda înãlþimii ºi lãþimii plãcii, termitele aveau sã construiascã un arc sau o coloanã de fiecare parte a plãcii, atât de asemãnãtoare, încât, atunci când placa a fost înlãturatã, cele douã jumãtãþi se îmbinau perfect. Marais (ºi mai târziu Sheldrake) a ajuns la concluzia cã termitele operau conform unui câmp energetic organizator mult mai avansat decât orice formã de comunicare senzorialã, mai ales cã multe din aceste forme de comunicare nu ar putea strãbate placa de oþel. Sheldrake strânsese într-o bazã de date 2700 de cazuri de întâmplãri cu animale de casã ºi comportamente aparent telepatice, precum ºi un numãr de observaþii privind propriile animale de casã. Peste 200 de studii se referã la capacitãþile telepatice ale lui JayTee, o corciturã de terrier din nordul Angliei, care se ducea la fereastrã pentru a-ºi aºtepta stãpâna, Pamela Smart, anticipând telepatic întoarcerea ei acasã, chiar dacã aceasta pleca de la serviciul în momente neobiºnuite ºi cu vehicule diferite. A se vedea R. Sheldrake, Seven Experiments That Could Change the World: A Do-It-Yourself Guide to Revolutionary Science (ªapte experimente care puteau sã schimbe lumea. Ghid practic în ºtiinþa revoluþionarã – Fourth Estate, 1994): 68-86, ºi Dogs That Know When Their Owners Are Coming Home and Other Unexplained Powers of Animals (Câini care ºtiu când vin stãpânii lor acasã ºi alte puteri neeexplicate ale animalelor – Hutchinson, 1999). Interviu cu Fritz-Albert Popp, Coventry, 21 martie 2001. 25. Interviuri cu Fritz-Albert Popp, Coventry, 21 martie 2001. 26. J. Hyvarien ºi M. Karlssohn, „Low-resistance skin points that may coincide with acupuncture loci” (Rezistenþa scãzutã a punctelor de acupuncturã care ar putea coincide cu poziþiile geometrice ale punctelor de acupuncturã), Medical Biography, 1977; 55: 88-94 27. B. Pomeranz ºi G. Stu, „Scientific Basis of Acupuncture” (Bazele ºtiinþifice ale acupuncturii) (New York: Springer-Verlag, 1989). 28. A. Colston Wenty, „Jnfertility” (Book review) „Infertilitatea” (Recenzie de carte), New England Journal of Medicine, 1995; 333(4):263. 29. Becker ºi Selden, „The Body Electric”: 235. Nota editorului: Lucrarea „Câmpul” a apãrut la Editura „Adevãr Divin”. Pentru a o achiziþiona puteþi accesa site-ul: www.divin.ro preluat prin bunãvoința redacției Post Views: 0
