La LTV, o noua emisiune dedicata genocidului din lagarele comuniste

La LTV, o noua emisiune dedicata genocidului din lagarele comuniste. Invitati: arhitectul Vlad Mitric, autorul lucrarii de excepþie “Arhitecþii români în închisorile comuniste” si Alexandru Mihalcea – jurnalist si fost detinut politic. Pentru o scurta introducere in subiect, va prezint recenzia Anei Barton pe marginea cartii amintite: “Chiar dacã de curând ieºitã de sub tipar, lucrarea arhitectului Vlad Mitric-Ciupe, neobosit cercetãtor al arhivelor trecutului recent, se impune ca unul din evenimentele editoriale de referinþã ale acestui an abia început. ªi când spunem aceasta nu ne referim doar la condiþiile grafice de excepþie, rar întâlnite în editorialistica autohtonã, cât mai ales la calitatea deosebitã a conþinutului. Amplu studiu asupra unui anumit segment al foºtilor deþinuþi politici – arhitecþii, breaslã din care face parte ºi tânãrul Vlad Mitric, lucrarea de faþã este rezultatul unei munci titanice, întinsã pe ani de zile. Cercetarea de arhivã este coroboratã cu recuperarea mãrturiilor orale, autorul atingând acurateþea ºtiinþificã a istoricului ºi respectând deziva deontologicã “sie ira et studio”. Dacã adãugãm ºi anii de colaborare ai autorului cu Gheorghe Jijie ºi Constantin Iulian, conducãtorii Federaþiei Foºtilor Deþinuþi Politici, precum ºi girul acordat lucrãrii de istoricul Radu Ciuceanu, credem cã orice recomandare în plus este de prisos. Arhitecþii români ºi detenþia politicã 1944–196. de Ana Barton Mã grãbesc, spre imediatã lãmurire, sã vã dau ºi subtitlul acestui volum apãrut recent la Editura Institutului Naþional pentru Studiul Totalitarismului: „Între destin concentraþionar ºi vocaþie profesionalã“. Aceasta deoarece claritatea este unul dintre atributele esenþiale ale limbajului, iar faptul cã aceastã carte este un eveniment editorial fãrã precedent este lucrul pe care vreau sã-l subliniez dintru-nceput. Am citit, începând cu 1990, memorii ºi jurnale ale foºtilor deþinuþi politici din România, am alergat într-un suflet în 1995 s-o cunosc pe Elisabeta Rizea la Biserica Stavropoleos ºi s-o ascult preþ de câteva ore, pentru a mã cutremura de atunci încolo pentru totdeauna, am urmãrit emisiunea Luciei Hossu-Longin, Memorialul durerii, încercând, copil crescut în comunism fiind, sã-nþeleg cât mai bine istoria recentã pe care eu o-nvãþasem la ºcoalã complet diferit de ceea ce, iatã, începea a mi se revela dupã 1990. ªi am privilegiul ca dupã 24 de ani de parcurgere a zeci de volume de literaturã subiectivã sã mã aflu în faþa unei cãrþi-monument, semnatã de arhitectul Vlad Mitric-Ciupe, o lucrare exhaustivã ce adunã între paginile sale destinele tuturor arhitecþilor români care au îndurat detenþia politicã începând cu 1944 ºi pânã în 1964, cu o excepþie de la acest interval, ºi anume arhitectul Ion Fiºtioc, arestat în 1987, care este ºi artist plastic, un om pe care l-am cunoscut la începtul anilor ’90, când a expus la galeriile de Artã ale Municipiului Bucureºti. Excepþionalul merit al autorului rezidã în strângerea între aceleaºi coperte a unui uriaº material documentar pe care l-a parcurs în mii de ore de studiere a arhivelor ºi de intervievare a supravieþuitorilor sau a urmaºilor lor, un extraordinar corpus de text fiind aceste mãrturii inedite. „Prezentul studiu pornește de la aceastã incontestabilã stare de fapt: insuficienta (re)cunoaștere a relației arhitecților cu regimul comunist – în special în primele decenii ale acestuia. Pași au fost fãcuți, amintind aici contribuțiile valoroase ale profesorului Augustin Ioan, continuând cu volumele memorialistice ale arhitecților Gheorghe Leahu și Ioan Mircea Enescu, inițiativa de excepție a doamnei doctor arhitect Viorica Curea, amin­tirile în dialog ale fostului arhitect-șef al capitalei, Alexandru Budișteanu, cercetãrile doamnei pro­fesor Ana Maria Zahariade, recenta analizã foarte consistentã a domnului Alexandru Panaitescu, și altele. Cu toate acestea, deși dimensiunea represivã a comunismului a fost evocatã, subiectul tragediei prin care au trecut unii membri ai breslei este doar firav atins, existând, firește, explicații pentru aceasta. Promovând un sondaj la nivelul tagmei noastre, al cãrui rezultat a confirmat ipote­za inițialã − nivelul extrem de scãzut al cunoașterii în legãturã cu arhitecții condamnați pe motive politice în perioada 1944−1964, oportunitatea demarãrii unui studiu, ale cãrui dimensiuni și fina­litate nu le-am putut bãnui inițial, se afirma aproape de la sine“, mãrturiseºte autorul în cuvântul sãu introductiv. Ceea ce însã nu spune Vlad Mitric-Ciupe, ºi cred cã asta se datoreazã exclusiv discreþiei sale ultraelegante, este ce efort extraordinar a presupus configurarea acestui studiu. Numai cã autorul nostru, arhitect la rându-i, a fost determinat sã facã acest efort, fiind extrem de conºtient cã realizeazã o lucrare de pionierat, una fãrã de care nimic pe aceastã temã nu se va mai putea scrie la noi vreodatã. Nimeni nu s-ar putea încumeta sã se apropie de subiect fãrã a consulta volumul pe care am ales sã vi-l prezint de aceastã datã. Asta pentru cã, în domeniu, aceastã carte este deja sine qua non. „Am ales sã detaliem 75 de cazuri în condițiile în care celelalte situații încã nu sunt clare, așteptându-se accesul la dosarele personale din arhiva C.N.S.A.S. Asupra cifrei propriu-zise, con­siderãm cã un singur comentariu este suficient: așa cum am mai afirmat, la debutul cercetãrii noastre se cunoșteau la nivelul breslei doar câteva nume de arhitecți întemnițați. Cineva afirma la un moment dat cã ar fi important studiul pe care îl propunem în condițiile în care am reuși sã identificãm arhitecți care s-au opus comunismului prin intermediul operei lor. La final, rãmânem la ideea inițialã − nu prin operã putea arhitectul sã reziste sau sã protesteze, dar a fãcut-o în multe alte forme, întreg spectrul detaliindu-l prin intermediul celor 75 de cazuri. Izbitoare a fost și constatarea diversitãții acestora, referindu-ne aici la vârstã, gen și calificare profesionalã (elevi, studenți, diplomați), putând aplica chiar și un criteriu etnic, dacã ne gândim la arhitecții cu origini ungurești, evreiești, germane, italiene și aromâne, cu toții împãrtãșind soarta românilor majori­tari. În aceeași logicã se înscriu și diferitele încadrãri juridice pentru cei condamnați, întemnițarea prin internare administrativã, presiunile la care au fost supuși dupã eliberare. Acest spectru larg ne-a determinat sã analizãm toate cele 75 de situații, considerând cã fiecare reprezintã o piesã a unui puzzle extins pe care ne-am dorit sã-l închidem“, continuã autorul. Cutremurãtoare sunt declaraþiile date în timpul cumplitelor anchete de cãtre unele din marile nume ale arhitecturii româneºti din prima jumãtate a secolului XX, maeºtri cãrora le datorãm configuraþia arhitectonicã a capitalei ºi nu numai, nume precum principele G.M. Cantacuzino, Constantin Iotzu, Eugen Botez, Constantin Joja, Ion D. Enescu, Arghir Culina, asta dacã mã opresc aici cu enumerarea. ªi mã voi opri fiindcã Vlad Mitric-Ciupe ºi-a structuat lucrarea periodizând-o ºi incluzând toþi arhitecþii care au fost arestaþi ºi condamnaþi în fiecare dintre anii intervalului 1944–1964. Aºadar, vom gãsi câte un minicapitol dedicat fiecãrui arhitect, acesta incluzând biografia, motivul arestãrii, care este bineînþeles un pseudomotiv, declaraþiile pe care arestatul a fost obligat sã le dea anchetatorilor în condiþii care sunt descrise pe larg în interviurile pe care autorul le-a luat supravieþuitorilor ºi rudelor celor dispãruți, uneori declaraþii ºi note ale anchetatorilor, textul sentinþei ºi extrase, unde a fost cazul ºi a existat material documentar, din memoriile scrise la mult timp dupã eliberare, adicã atunci când a fost sigur ca ele sã poatã fi scrise pentru cã aceºti oameni au fost urmãriþi de Securitate, pas cu pas, pânã în 1989. Abuzul regimului nou-instaurat în România asupra acestor artiºti a cãror profesie începea imediat dupã 1944 sã fie privitã ca fiind caracterizatã de decadenþã este unul fãrã putinþã de tãgadã, manifestat nu doar prin impunerea în arhitecturã a curentului sovietic, dar, în modalitatea cu adevãrat atroce, prin arestarea ºi întemniþarea unora dintre corifeii arhitecturii româneºti. Despre destinele concentraþionare ale acestor arhitecþi (și nu numai) ne vorbeºte cartea lui Vlad Mitric-Ciupe, o carte-eveniment ºi-o carte-document deopotrivã, conþinând bogate extrase din arhivele C.N.S.A.S ºi o ilustraþie extraordinar de generoasã pentru fiecare caz prezentat. Demersul autorului-arhitect este unul pe care vã rog sã-mi daþi voie sã-l aplaud în picioare ºi-n faþa cãruia sã mã înclin, acestea douã deoarece citindu-i cartea, una pe care n-o poþi parcurge altfel decât pe-ndelete, mi-am putut reconstitui îmbogãþit o epocã din care informaþiile privind soarta arhitecþilor ºi a arhitecturii acelei perioade, în general, erau foarte puþine ºi disparate, gãsite în memoriile scriitorilor deþinuþi politici în aceeaºi perioadã ºi care aveau în familie sau printre prieteni arhitecþi. Pot spune, aºadar, cã aceastã carte cu greutate se constituie în evenimentul editorial al începutului acestui an. Codruț Burdujan – Litoral TV]]>