Verile în Siberia dureazã puþin. Sunt scurte ºi pline de toane, pãrând cumva nervaoase ºi stinghere într-un þinut definit prin frig, zãpezi, imensitate, asprime, sãlbãticie dar ºi frumuseþe ºi maiestuozitate. Zãpezile dureazã pânã în luna lui mai, ºi se întorc în forþã în septembrie. Taigaua siberianã este ºi astãzi cea mai întinsã zonã sãlbaticã a Terrei. Se întinde din nordul îngheþat al Asiei spre stepele ierboase ale Mongoliei ºi Kazahstanului, ºi de la Munþii Ural, spre þãrmul Oceanului Pacific. Aproximativ 13,1 milioane kilometri pãtraþi de pãdure întretãiatã de fluvii ºi presãratã cu lacuri, munþi ºi câteva aºezãri stinghere. Într-un punct pierdut pe hartã, la circa 100 kilometri nord de graniþa URSS-ului de atunci cu Mongolia, undeva în vara anului 1978, un elicopter sovietic survola zona în cãutarea unui loc sigur pentru aterizare. Elicopterul respectiv transporta o echipã de geologi care fãcea prospecþiuni în cãutarea unor eventuale zãcãminte de minereuri. În timp ce zbura de-a lungul meandrelor fãcute de râul Abakan prin pãdurea nesfârºitã, pilotul a observat o micã zonã defriºatã ºi cultivatã, acolo în mijlocul pustietãþii. Aparatul de zbor s-a apropiat ºi pilotul a privit prin hublou spre ceea ce pãrea a fi un teren cultivat, o dovadã clarã a prezenþei unei comunitãþi umane necunoscute. Descoperirea s-a dovedit a fi una cu adevarat extraordinarã, versantul muntos unde a fost observat pãmântul cultivat era situat la peste 200 kilometri de cea mai apropiatã localitate, într-un areal care nu fusese de fapt niciodatã explorat. Pânã ºi vigilentele autoritãþi sovietice din acele timpuri nu aveau cunoºtinþã de prezenþa vreunui om prin teritoriul respectiv. Cei patru geologi trimiºi în districtul respecti pentru cãutarea unor zãcãminte de minereuri feroase nu au primit tocmai bine vestea pilotului. Conform lui Vasili Peskov, unul dintre geologi, devenit jurnalist, “În taiga este mai indicat sã întâlneºti un animl sãlbatic decât un om”.  De fapt, timp de sute de ani, Siberia nu a fost doar un loc pentru deportarea deþinuþilor, ci ºi un liman pentru tâlhari, ucigaºi ºi alþi indivizi periculoºi care îºi pierdeau urma pentru totdeauna în oceanul verde de pãduri. Aflaþi la peste 18 kilometri de tabãra lor, cercetãtorii s-au vãzut aºadar nevoiþi sã investigheze situaþia. Conduºi de Galina Pismenskaia, singura pesoanã înarmatã din micul grup, oamenii au pornit spre cercetarea împrejurimilor. În momentul în care cãutau un punct vizibil de unde sã poatã fi reperaþi cât mai uºor de pilotul elicopterului, au dat ºi peste alte semne care le-au confirmat cã prin preajmã trãiau oameni, o potecã bãtãtoritã, un baston cioplit grosolan ºi niºte cutii din coajã de mesteacãn pline cu felii de catofi uscate la soare. Nu a durat mult pânã când au dat peste o izbã (colibã ruseascã din lemn, tipicã Siberiei) peste care anii, ploile, zãpezile ºi vânturile îºi lãsaserã puternic amprenta. Din colibã prezenþa lor fusese deja simþitã. Uºa s-a deschis încet ºi în prag se profila parcã silueta unui personaj de poveste. Geologii priveau uimiþi la un bãtrân cu o barbã lungã. Era desculþ ºi îmbrãcat cu o cãmaºã ºi un pantalon ale cãror materiale nu mai puteau fi ghicite sub noianul de petice cu care fuseserã cârpite. Bãtrânul arãta vizibil înspãimântat de apariþia geologilor, care l-au salutat ºi i-au vorbit prietenºte. Când s-a convins cã nou veniþii nu au intenþii rele, bãtrânul i-a invitat înãuntru. Izba avea o singurã încãpere, iar mizeria ºi sãrãcia erau la ele acasã. Dupã cum aveau sã constate mai târziu cu stupoare, izba adãpostise iniþial cinci suflete. Brusc, alãturi de bãtrân au apãrut de niciunde douã siluete feminine, una dintre ele a început sã se tânguie amarnic “Pãcatele noastre sunt de vinã”, cealaltã a dispãrut rapid. ªocaþi, geologii au ieºit în fugã din colibã ºi s-au îndreptat într-un loc sigur unde, sub imperiul emoþiilor s-au apucat sã mãnânce. În acest timp, în întunericul izbei, curiozitatea a învins teama. Uºa s-a deschis încet, iar cele trei personaje bizare s-au apropiat de cercetãtori. La îndemnul acestora de a mânca din alimentele lor, bãtrânul ºi femeile au refuzat vehement, motivând cã nu au voie sã mãnânce… Geologilor nu le-a luat mult sã realizeze cã noile lor cunoºtinþe nu vãzuserã niciodatã ceaiul, gemul sau pâinea. Singur, doar bãtrânul îºi amintea cum aratã pâinea. Dupã câteva vizite, încrederea celor din izbã a crescut considerabil, iar geologii urmau sã afle una dintre cele mai uluitoare întâmplãri legate de spiritul omului sub povara vremurilor, alãturi de dovezi ale supravieþuirii cu orice preþ în medii ostile. Credincioºii de rit vechi faþã cu provocãrile bolºevicilor Bãtrânul se numea Karp Lykov ºi era un starover, adicã un credincios pravoslavnic de rit vechi, membru al unei secte creºtin-ortodoxe din Rusia. Secta acesta s-a desprind din rândul Bisericii Ortodoxe Ruse oficiale încã din anul 1666, dorind sã protesteze astfel faþã de reformele bisericeºti introduse de Patriarhul Nikon între anii 1652-1666, sub presiunea þarului Petru cel Mare. Credincioºii pravoslavnici de rit vechi sunt o minoritate religioasã care practicã ritualurile religioase de dinainte de reformele celui mai proeminent þar din istoria Rusiei. Petru cel Mare a început o persecuþie religioasã fãrã precedent în Rusia, iar marea majoritate a acestor credincioºi ºi-au pãrãsit satele ºi oraºele cãutându-ºi refugiu în cele mai îndepãrtate colþuri ale Imperiului Þarist. Pentru ei, þarul Petru era un adevãrat Antichrist în formã umanã. Pentru þar, aceºti credincioºi erau doar niºte superstiþioºi ingraþi ºi rebeli, care nu vroiau sã-ºi taie bãrbile ºi sã accepte mãsurile ºi ideile sale. Þarul îi considera de fapt drept cel mai mare obstacol în faþa modernizãrii ºi progresului Rusiei. O parte dintre strãmoºii acestor credincioºi ºi-au gãsit refugiul chiar ºi la noi în Delta Dunãrii, punând astfel bazele primelor comunitãþi de pescari ruºi lipoveni. Lucrurile aveau sã meargã cum nu se poate mai rãu pentru Lykov ºi cei asemenea lui odatã cu instaurarea comunismului ateist. Sub regimul sovietic, comunitãþile izolate de credincioºi pravoslavnici de rit vechi au fugit în Siberia pentru a scãpa de persecuþiile religioase sângeroase. În timpul campaniilor de exterminare a tuturor credincioºilor creºtini din anul 1930, o patrulã bolºevicã l-a împuºcat pe fratele lui Lykov. Speriat de moarte, acesta ºi-a luat familia ºi a fugit în pãdure. Era vara anului 1936 ºi fugarii erau în numãr de patru, Karp, soþia sa, Akulina, fiul Savin în vârstã de nouã ani, ºi micuþa Natalia de doar doi aniºori. ªi-au luat cu sine doar câteva haine ºi unelte, alãturi de niºte seminþe, dupã care s-au retras cât mai departe în taiga, pânã când, epuizaþi, s-au oprit într-un loc aflat la mare distanþã de orice urmã omeneascã. Acolo ºi-au ridicat izba care avea sã mai adãposteascã doi copii nãscuþi în sãlbãticie, pe Agafia ºi Dmitri. Siberia avea sa le ofere o viaþã cum nu ºi-au imaginat vreodatã. Copii au crescut ascultând relatãri despre lumea înconjurãtoare din amintirile pãrinþilor. De fapt, conform jurnalistului rus Vasili Peskov, principala distracþie a familiei hãituitã de asprimea vremurilor, consta în momentele când se reuneau pentru a povesti ºi a-ºi depãna amintirile. Aºa au crescut copii familiei, aflând despre oraºe ºi lumea înconjurãtoare doar din povestirile pãrinþilor. Auziserã ºi despre alte þãri decât Rusia, despre automobile, avioane, rãzboaie, soldaþi, biserici, oraºe, doar cã aceste noþiuni ºi definiþii erau simple imagini abstracte pentru ei, în lipsa imaginilor reale. Singurele cãrþi pe care le aveau erau niºte cãrþi de rugãciune ºi biblia veche a familiei. Akulina s-a folosit de Evanghelii pentru a-ºi învãþa copii sã scrie ºi sã citeascã. În loc de hârtie ºi creion, copii se foloseau de coji de mesteacãn ºi de beþiºoare ascuþite înmuiate într-o cernealã improvizatã din miere amestecatã cu suc de afine. Cu toate acestea, viaþa era grea, nespus de grea. Izolarea a fãcut ca supravieþuirea în naturã sã fie aproape imposibilã. În locul încãlþãrilor care se rupseserã, tatãl familiei le cioplea saboþi din lemn. Hainele au fost reparate ºi peticite continuu, pânã când s-au destrãmat de tot, iar sãrmanii oameni au fost nevoiþi sã-ºi facã unele noi din pânzã grosolanã fãcutã din micile recolte de in ºi cânepã. Cu alimentaþia le-a fost puþin mai uºor. În momentul în care au fost descoperiþi, se hrãneau cu cartofi, ciuperci ºi seminþe de cânepã. Vara era cel mai uºor, pãdurea oferea din belºug mãceºe, mure, afine, zmeurã, seminþe de pin, ciuperci.   Cu toate acestea, familia era permanent ameniþatã de spectrul foamei. De abia în jurul anului 1950, când Dimitri a devenit bãrbat, au putut face rost de carne. La început au pus capcane cu care prindeau animale pentru carne ºi blãnuri. Nu aveau puºcã, pistol, nici mãcar arcuri cu sãgeþi sau suliþe. Erau nevoiþi sã hãituiascã animalele spre niºte gropi pe care le sãpaserã în prealabil ºi le acoperiserã cu crengi de copac. Dmitri devenise speranþa ºi salvarea familiei pe timpul iernilor aspre ºi lungi. Dobândise o extraordinarã rezistenþã fizicã ºi putea porni desculþ prin zãpezi la vânãtoare. Aºa putea rezista câteva zile. Noaptea dormea în pãdure, sub cerul liber, acoperit cu o blanã de elan, chiar dacã afarã erau -40 grade Celsius. Cu timpul, geologii au realizat cã au subestimat inteligenþa ºi talentele personale ale membrilor familiei Lykov. Fiecare dintre ei avea o personalitate distinctã. Bãtrânul Lykov era fascinat de ultimele invenþii în ºtiinþã ºi tehnologie. Cu toate cã nu putea sã creadã în ruptul capului cã omul a ajuns pe Lunã, a acceptat uºor ideea salteliþilor de comunicaþii din spaþiu. Era foarte intrigat când a vãzut o folie de celofan. “Doamne, aratã ca sticla, dar nu se sparge, se mototoleºte”, exclama vesel bãtrânul. În schimb, nu era foarte încântat de Savin, fiul sãu, pe care îl considera un om foarte credincios dar aspru. Karp Lykov se temea de ce se putea alege de familia sa daca el murea, iar Savin ar fi luat controlul, cãci Natalia nu se putea impune în faþa lui. Rolul de mamã în condiþiile acelea o epuizase de timpuriu. Fetele în schimb, erau mai deschise comunicãrii ºi noului. Vasili Peskov a aflat cã Agafia nu era marcatã de fanatism religios, ba avea chiar un simþ ironic dezvoltat ºi glumea uneori la adresa ei. Era inteligentã ºi avea grijã de toate sarcinile unei familii obligate sã trãiascã fãrã calendar ºi fãrã noþiunea timpului. Era curajoasã ºi realistã, dupã cum au observat ºi geologii care vedeau cum iese noaptea fãrã teamã din izbã pentru a merge prin pãdure. Întrebatã daca nu se teme sã fie în pãdure la miezul nopþii, Agafia întreba cu o puritate dezarmantã: – Ce ar putea sã îmi facã rãu acolo, în pãdure ? Favoritul echipei de geologi era fãrã îndoialã Dmitri, un adevãrat om al sãlbãticiei care cunoºtea taigaua ca pe propriile buzunare. Fericirea dintr-un pumn de sare

Karp Lykov avea de îndruntat acum torentele de noi informaþii care se revãrsau nemilos asupra sa. Bãtrânului îi era foarte greu sã þinã pasul cu modernitatea. Un episod memorabil a fost acela când geologii i-au oferit niºte sare. Era de fapt singurul dar pe care l-a acceptat cu entuziasm din partea noilor veniºi. Conform spuselor sale, traiul fãrã sare timp de atâtea decade, a fost cea mai grea torturã pe care a îndurat-o în taiga. Familia Lykov s-a împrietenit în mod deosebit cu Yerofei Sedo, unul dintre geologi care îºi petrecea aproape tot timpul ajutându-i la cultivat ºi recoltat. Au început sã fie atraºi de unelte precum cuþite, furculiþe, hârtie, creioane, lanterne. Dar cel mai mare ºoc a fost evident, televizorul! Aceastã minune “diavoleascã” s-a dovedit a fi irezistibilã pentru bãtrânul Likov care stãtea nemiºcat în faþa sa. Agafia în schimb era îngrozitã, se uita de la distanþã la televizor în timp ce se ruga continuu ºi se izbea periodic cu capul de pragul uºii… Însã probabil cel mai trist aspect al acestei poveºti adevãrate, constã în viteza cu care familia Lykov a intrat în declin dupã întâlnirea ei cu “civilizaþia”. În toamna lui 1981 trei din cei patru copii ai familiei ºi-au urmat mama pe lumea celaltã, la diferenþe de doar câteva zile unul dupã altul. Conform aceluiaºi jurnalist rus care le-a cercetat cazul, decesele nu au avut drept cauzã o eventualã expunere a lor la boli la care nu aveau imunitate dobânditã. Savin ºi Natalia sufereau de insuficienþã renalã avansatã, cel mai probabil apãrutã din cauza alimentaþiei deficitare. Dar Dmitri a murit de pneumonie, care a debutat ca o infecþie primitã probabil de la noii sãi prieteni. Moartea sa i-a ºocat pe geologi, care au încercat cu disperare sã-l salveze. S-au oferit sã-i cheme un elicopter sã-l ducã de urgenþã la spital, dar au fost refuzaþi de un Dmitri care credea cã astfel îºi abandoneazã familia sau religia pe care a practicat-o cu atâta fervoare. “Nu ne este permis asta. Un om trãieºte atât cât hotãrãºte Dumnezeu, nu mai mult”, a murmurat Dmitri înainte ca sufletul sãu pur sã pãrãseascã aceastã lume. Dupã moartea celor trei, geologii i-au rugat pe Karp ºi Agafia sã pãrãseascã pentru totdeauna pãdurea ºi sã se întoarcã la rudele lor rãmase în satul pãrãsit de Karp în timpul persecuþiei creºtinilor. Evident, nici nu au vrut sã audã de propunere. Karp Lykov a murit în somn pe data de 16 februarie 1988. Akulina, s-a stins cu doar 27 zile inaintea sa. Agafia l-a îngropat într-o vale, cu ajutorul geologilor, apoi s-a întors sã aibã grijã de colibã. Trãieºte ºi astãzi în inima sãlbãticiei, chiar dacã puterile i se scurg odatã cu trecerea timpului. Se hrãneºte în continuare cu ce cultivã ºi cu ce pescuieºte. Iarna este înconjuratã de lupi, iar vara urºii dau târcoale împrejurimilor. ªi unii ºi alþii o respectã ºi nu-i fac niciun rãu, coniderând-o de a lor. Nu vrea sã primeascã pensie ºi îºi petrece zilele trebãluind ºi rugându-se. Autoritãþile ruse o ajutã timiþându-i periodic lemne de foc, alimente, ºi organizeazã echipe de voluntari care vin ºi o ajutã la treburile casei ºi grãdinii. Ea este fericitã ºi împãcatã cu sine ºi cu tot ce o înconjoarã. Astfel de oameni vor moºteni Raiul, spunea o vorbã din bãtrâni. O vorbã adevãratã, fãrã îndoialã…]]>