Voi aborda un subiect foarte delicat, care nu are nici o legãturã cu yoga predatã la MISA. De aceea, rog comentatorii sã se abținã de la a face referiri sau comparații în aceastã direcție.

Este vorba de practicile preliminarii din tradiția yoghinã budhistã tibetanã. Voi face abstracție de materialele citite pe acest subiect și voi prezenta opinia mea personalã, din perspectiva românului mediu, nici mãcar a occidentalului, confruntat cu problemele zilnice pe care le știm cu toții.

În primul rând, trebuie spus cã în mod tradițional se cere ca fiecare etapã a preliminariilor sã fie efectuatã distinct, de un anumit numãr de ori. Spre exemplu 100.000 de prosternãri, 100.000 de ofrande ale mandalei, 100.000 de luãri ale refugiului, 100.000 de practici bhodichitta, etc. Din fericire, anumiți învãțãtori acordã permisiunea realizãrii acestor practici în totalitate, deodatã, pe o perioadã mai lungã de timp, astfel încât spiritul nostru occidental sã nu se “plictiseascã” de realizarea repetitivã a acestor preliminarii.

Ei bine, realizând de mai multe ori aceste practici, am tras anumite concluzii cu privire la fiecare dintre ele, la necesitatea lor absolutã de pregãtire a aspirantului, înainte de abordarea metodelor realizatoare.

În primul rând, este evident cã ele schimbã atitudinea mentalã la un nivel foarte profund. Schimbã “bazele”, atașamentele și modul de raportare la lume în general. Aș putea spune cã practicile preliminarii sunt de departe cele mai eficiente metode pe care le-am întâlnit, de transformare profundã a minții.

În primul rând, conștientizarea nobilelor adevãruri cu privire la starea de impermanențã, dificultatea obținerii prețioasei nașteri umane, necunoașterea momentului morții și al cauzelor acesteia, sunt probleme existențiale acute ce trebuie reactualizate permanent, cãci ele sunt fundamentul oricãrei cãutãri spirituale autentice, ele aprind „nevoia” de a cãuta cât mai repede o cale de ieșire din samsara. Mintea tinde sã fugã de suferințã și sã caute fericirea – chiar iluzorie sau de moment, evitând astfel acea stare de luciditate chinuitoare, care ne dã imboldul de a face ceva pentru a ieși din aceastã stare precarã. Odatã reactualizatã motivația corectã a practicii, se poate trece mai departe, la etapele urmãtoare.

Apoi, pe toate liniile este întâlnitã respirația celor nouã purificãri. Ea produce în doar 2 minute o “rupere” de spațiul și timpul profan, o echilibrare și interiorizare ce permite pãtrunderea minții în acel spațiu sacru, liniștit, propice transformãrilor spirituale, departe de lumea dezlãnțuitã. Mintea se calmeazã prin purificarea celor 3 canale principale, gandurile, emoțiile și preocupãrile din viața de zi cu zi e estompeazã semnificativ, lãsând calea liberã concentrãrii asupra practicii.

Urmeazã apoi vizualizarea maestrului și rugãciunile adresate acestuia. Existã foarte mulți occidentali care considerã drept imposibil de abordat practicile tradiționale tibetane, datoritã multitudinii de vizualizãri, foarte detaliate, ce trebuie efectuate la fiecare etapã a practicii. În opinia mea, aceasta este o falsã problemã. Eu personal nu mã chinui sã vizualizez detaliat fața maestrului sau alte elemente tradiționale cerute în vizualizãri, ci caut sã evoc prezența acestuia, sau a elementelor ce constituie subiectul vizualizãrii. În loc sã constituie o piedicã, un element de dificultate, practica vizualizãrilor ajutã în realitate aspirantul sã realizeze liniștirea minții. În momentul în care cauți sã vizualizezi ceva anume, mintea se focalizeazã pe subiectul respectiv și nu mai fuge spre alte subiecte, devine focalizatã în mod spontan. Știu cã am reușit în mod mulțumitor “vizualizarea” respectivã atunci când prezența spiritualã a subiectului vizualizat devine pregnantã, iar conștiința mea devine luminoasã. Acest lucru presupune sã nu disperi dacã nu poți vizualiza aproape nimic, sã nu te chinui sau sã te încordezi interior sã “vezi” ceea ce trebuie vãzut. Cea mai bunã cale este sã realizezi vizualizãrile în mod calm, liniștit, dar totuși atent, atât cât poți, cãci nimeni nu îți cere imposibilul. Vestea bunã este cã în anumite momente privilegiate, foarte rare (pentru mine cel puțin), evocarea prezenței și starea de luminozitate ce apare, atrag dupã sine, în mod spontan, aproape fãrã efort un soi de claritate a minții care duce la vizualizarea aproape fãrã efort, detaliatã a imaginii. Uneori rãmân uimit de diferențele de la o sesiune de practicã la alta. Uneori nu vãd nimic, totul e cețos, blurat, iar alteori, ca prin minune, evocarea prezenței aduce cu sine claritatea vizualizãrii. Cam așa funcționeazã acest proces la mine, iar asta îmi dã încrederea în faptul cã vizualizãrile detaliate, cu sute de elemente, pot fi realizate de cãtre oricine și nu doar de cãtre mari maeștri, dupã zeci de ani de retrageri stricte.

Apoi, un alt element important la finalul fiecãrei etape a practicilor preliminarii constã în “dizolvarea” vizualizãrii în mine însãmi. Aproape cã nu se poate descrie în cuvinte aceastã comuniune. Deși mintea îmi spune cã uniunea cu proiecțiile propriei minți este la fel de iluzorie ca un vis, existã totuși ceva tainic, inexprimabil în acest proces de comuniune. Uneori am sentimentul cã toate viualizãrile liniei de maeștri, a budhașilor, bodhisatvașilor și altor ființe iluminate de pe linia respectivã, sunt – dintr-un anumit punct de vedere, mult mai reale decât realitatea noastrã obiectivã, înconjurãtoare. Cãci odatã ce ai revelația faptului cã aceste ființe nu sunt plãsmuiri ale imaginației tale ci ființe reale, chiar dacã majoritatea au pãrãsit planul fizic, totuși nivelul lor de realizare spiritualã le face mult mai prezente, mai apte de a fi prezente, de a rãspunde chemãrii, evocãrii, decât chiar un membru drag al familiei care este lângã noi.

Am avut reale probleme în a înțelege semnificația refugiului. În prima fazã vedeam refugierea în cele trei nestemate și în maestru, ca pe o abdicare, o renunțare la Hristos, la creștinism, iar acest lucru îmi creea tensiuni, mã simțeam dual, divizat. Perseverând în practicã totuși, am realizat cã “refugiul” nostru real a fost întotdeauna în lucrurile apropiate. Când ești copil, cãutãm inconștient ocrotirea, protecția, refugiul în familia noastrã, în pãrinți, prieteni, cunoscuți. Am simțit lucrul ãsta în mod clar, când a murit tatãl meu. Deși eram om matur, pe picioarele mele, eu însumi cap de familie, am simțit cã mi s-a prãbușit jumãtate din lume. Mã simțeam vulnerabil, singur, ca și cum o mare protecție în fața vicisitudinilor vieții se pierduse. El era mereu acolo, ceva la care sã mã întorc, unde sã îmi caut alinare, sfaturi și ajutor. Și îl pierdusem și simțeam acut aceastã pierdere. Apoi am vãzut cã un alt refugiu al meu este casa pãrinteascã, ca de altfel tot românul care gândește cã “casa pãrinteascã nu se vinde”. Din acest motiv nu se vinde, pentru cã ea este locul de pornire, cuibul, refugiul nostru în ultimã instanțã în fața suferințelor și imprevizibilului. Inconștient, eu mã refugiez și îmi pun baza în soție, în prieteni, și mult prea puțin în Dumnezeu, iar lucrul ãsta cred cã se petrece cam cu toatã lumea, dacã avem un dram de sinceritate sã recunoaștem acest lucru.

Ei bine, am realizat cã din perspectiva realizãrii naturii mele ultime, a certitudinii absolute a morții și a impermanenței condiției umane, aceste refugii sunt temporare, ele nu pot rãspunde decât necesitãților de moment. De aceea, refugierea în glorioșii maeștrii ai liniei spirituale, care au realizat în mod perfect natura ultimã a conștiinței, este în mãsurã sã înlocuiascã micile refugii temporare și nu vine în contradicție cu refugiul în Iisus Hristos. Dimpotrivã, refugiul în aspecte sau lucruri lumești, temporare, vine în contradicție cu refugiul luat în maeștrii liniei.

O altã componentã importantã din perspectiva dezvoltãrii motivației corecte pe calea Vajrayana este dezvoltarea bhodichittei, a intenției altruiste de a dori realizarea spiritualã pentru salvarea din suferințã a tuturor ființelor simțitoare. Eu consider cã nu poate exista realizare spiritualã autenticã, de ordin superior, în afara acestei aspirații altruiste. Dorința egoistã de realizare personalã constituie de la un anumit nivel ea însãși o piedicã în calea realizãrii cãci impiedicã depãșirea naturii egotice a minții. Eu personal consider cã noi ca indivizi producem karmã prin acțiunile noastre (fizice, emoționale, mentale), adicã rezultate, efecte pe care suntem nevoiți ulterior sã le suportãm, și care ne condiționeazã pentru viitor, datoritã unui singur element esențial: intenția. Rezultatele acțiunilor noastre (acumulãrile karmice) vor fi bune sau rele nu în raport de acțiunile propriuzise și rezultatele lor imediate, ci în funcție de intenția (bunã sau rea) cu care le realizãm. De aceea, paradoxal, minciunã spusã cu un scop bun, altruist nu va aduce o karmã negativã. Un așa-zis bine fãcut cu scop malefic va produce karmã negativã. Esențial pentru ca efectul karmic sã aparã este ca intenția noastrã sã porneascã de la nivelul mental individual, al egoului. Dacã se depãșește acest nivel, nu se mai creeazã karmã. În sensul cã nu vom mai fi înlãnțuiți de necesitatea de a suporta în viitor rezultatele acțiunilor noastre prezente, pentru cã ele nu mai sunt realizate de la nivelul intenției manifestate din acea zonã a minții numitã eu personal.

Mã opresc la jumãtate, ar mai fi multe de spus, poate într-un material viitor. Ca o concluzie însã, pot spune cã pornirea pe calea spiritualã cu o practicã pur cantitativã ca timp sau numãr de exerciții, fãrã pregãtirea și transformarea prealabilã a minții practicantului, nu duce nicãieri.